Rostul unei vieţi - Lara Petrini

Romanul prezintă dialogul lui Martin cu Andrei, două suflete însetate de adevăr, care își sondează cu sinceritate adâncul ființei, încercând să găsească sensul existenței.

ÎNTÂLNIREA

Se iveau zorii. Nu închisesem ochii toată noaptea. Priveam pe fereastra îngustă şi nu vedeam decât brazii care îmbrăcau munţii şi străjuiau schitul. Cămăruţa în care fusesem găzduit îmi devenise atât de familiară şi îmi mărturiseam astfel, cât de puţine lucruri îmi sunt necesare pentru a-mi afla liniştea. Era văruită în alb, cu duşumeaua roasă, cu un pat îngust cu o saltea tare, o cruce din lemn atârnată deasupra patului şi o masă pe care stăteau rânduite câteva zeci de cărţi. Mă aşteptasem să fiu trezit devreme şi întrebat care este scopul vizitei mele aici, dar nu auzeam încă niciun zgomot. Am bătut atâta cale până la omul care locuieşte aici. Azi-noapte am ajuns prea târziu şi n-am putut schimba decât câteva vorbe. Nici acum nu ştiam dacă puteam formula prea limpede ceea ce speram de la el. Dintre cărţile de pe masă citisem şi eu câteva. Răcoarea dimineţii mă izbea, de parcă aerul voia să mă convingă de tăria libertăţii lui. Auzeam păsări ciripind vesele undeva, în pădurea de brazi. Începusem să-mi revin din oboseala de după insomnie. Îmi bătea cineva în uşă. Nu putea fi decât el.

– Andrei, ce doreşti de la mine? m-a întrebat direct.

– Domnule Martin, încercam să fiu coerent, am aflat de

dumneavoastră şi am venit cu speranţa că mă veţi înţelege. Am absolvit filosofia şi n-am dobândit un raport firesc cu viaţa. Am încercat să mă identific cu gândirea altora, să-mi construiesc una proprie, dar nimic nu se-ncheagă şi nimic nu durează. Ştiu că sunteţi medic şi m-am gândit că v-aţi retras aici, din acelaşi motiv. Poate mă puteţi ajuta să evit o cădere, din neputinţa de a mă integra firesc în propria viaţă.

– Eu n-am reuşit aceasta nici până la vârsta mea şi am cunoscut durerea de orice fel şi sunt singur aici de ani buni, pentru meditaţie, mi-a răspuns sincer, ca un şcolar. Să ieşim! m-a îndemnat.

Îl urmam cu încredere. Părea un om atât de bun. Pe drum, mi-am spălat faţa la izvor şi m-am pomenit ajuns pe culmea unui deal, cu cerul peste noi.

– Cum te simţi aici? Eşti liber aproape de cer? a continuat să mă întrebe.

– De cele mai multe ori, da, i-am răspuns, dar simt cerul şi ca pe un capac pus deasupra lumii, care mă forţează să fierb odată cu ea. Pentru viaţa mea aveam planuri mari, de aceea am studiat filosofia. Dar, mă cuprinde vâltoarea lumii la tot pasul şi nu cred că o pot suporta, decât înţelegând creaţia. Sunt convins că mă culeg din toate şi nu-mi place cum mă aflu prin ele.

– Andrei, să nu speri că o să te vindeci prea repede. Viaţa se cere înţeleasă până la capătul ei, doar fiecare tablou care o descrie este nou şi are un rost.

Mă liniştea vocea lui, de parcă timpul stătuse. Soarele strălucea fericit. Mă făcea să-i zâmbesc, de parcă avea nevoie să comunice cu mine.

– Simt o mare durere când aud oamenii plângându-se de neînţelegere, a rupt tăcerea Martin. Omul se angajează de copil spre a cunoaşte, cu speranţa că toate se vor lăsa înţelese. Pe măsură ce acumulează cunoştinţe, descoperă că nu poate decât să-şi accepte neştiinţa, pentru a nu dispera. Am convingerea că viaţa este un dar plăcut. Păcat că nu-l putem trăi ca atare, în mod continuu. Trebuie să ne îmbunătăţim vederea minţii. Durerea să cadă ca o mască şi fericirea să răsară prin toate. Viaţa nu trebuie înfruntată, ci primită cu braţele deschise.

La întoarcere, mângâia ramurile de brad, care ne întâmpinau pe potecă.

– Martin, retras aici, ai convingerea rostului singurătăţii pentru aflarea de sine? l-am întrebat direct.

– Aici e casa mea şi nu m-aş mai putea acomoda cu forfota lumii, mi-a răspuns sigur de el.

Se vedea schitul. Părăsit de mulţi ani şi preluat de Martin în urmă cu cinci ani, părea acum un aşezământ locuibil.

– Am aici o bisericuţă, cea mai rămas din ea. Nu mi-o doresc altfel, pentru rostul pe care îl are pentru mine. Acolo îmi eliberez mintea de orice prejudecată, de corsetul raţiunii, mi-a mărturisit.

– Eşti credincios ? am întrebat fără ezitare.

– Cred în mine şi în toate cele care mă susţin. A fost un timp când credeam în Dumnezeu, un timp când l-am refuzat şi am rămas singur. Acum sunt eu însumi din toate adunat, ca un fond de culoare. Nu îl mai pot despărţi pe Dumnezeu de mine sau de bradul din faţa noastră.

– Pentru ce te rogi? am continuat seria întrebărilor.

– Pentru a fi eu însumi în cele ce văd, în cele ce am, în cele ce fac şi în cele ce simt. Cel mai greu este să fiu eu însumi în tot ce gândesc, mi-a zis.

– Crezi în simbolul crucii? am insistat, de parcă mă temeam să mă opresc. Speram să aflu de la el răspunsuri pentru mine.

– Andrei, creaţia este un cumul de simboluri, care le cuprinde şi pe acelea create de om. M-am născut creştin şi am crezut în creştinism aşa cum mi l-a predat lumea. Nu mă pot despărţi de o credinţă în mod definitiv, oricât ar evolua raţiunea şi oricât ar încolţi-o intuiţia. Prin oricare credinţă te mărturiseşti. Chiar dacă nu mai cred în timp, îmi respect chipurile mele de altădată. Mă iubesc cum am fost, pentru a mă iubi cum sunt. Crucea a devenit pentru mine un simbol al unităţii sinelui. Prin gestul de a-mi face cruce, mă adun din toate cele de acum şi de oricând.

Părea foarte sigur de răspunsurile pe care mi le oferea, de parcă avea convingerea că-i pot înţelege felul de a fi.

– Cum rezişti aici? Nu te încearcă teama sau singurătatea? Eşti atât de puternic? continuam să îmi satisfac curiozitatea de a-l cunoaşte.

– Sunt om şi nu pot face ca fericirea să dureze continuu. Sunt întrerupt în trăirea firească de sine, de plictiseală şi de teama de eşec, nestăpânindu-mă neschimbător şi sigur de mine. Dar, singurătatea este condiţia care mă eliberează, care mă lasă să mă desfăşor în creaţie, aşa cum sunt. Doar singur intru în armonie cu creaţia şi devin de-al ei. Cum aş putea mângâia soarele mai sincer decât o pot face de aici? Cum aş putea să-mi răsfir degetele către cer, precum coroanele copacilor? Cum aş putea mângâia pământul, când doar de aici îi simt pulsul? Cum aş putea trăi viaţa în ritmul curgerii acestui izvor, altundeva? îşi deschidea sufletul Martin.

– Cum ai devenit astfel? Recunoşti nişte etape din viaţă, care te redau diferit?

Abia mai murmuram întrebările, căci se lăsase seara şi ştiam că forţam bunătatea lui.

– Recunosc că doresc să fiu eu însumi dintotdeauna. Faptul că am renunţat la cariera de medic e motivat astfel. Nu mai eram eu, profesând ca medic. Nu este vorba că mi s-a făcut silă de bolile trupului sau că nu îmi mai iubesc semenii. Iubesc totul, inclusiv pe mine mult mai sincer, de aici, prin acest mod de a vieţui. Şi fac exerciţii de sinceritate în faţa cerului plin de stele, căci nu aflu în lume ochi mai pătrunzători şi mai iubitori, decât stelele.

O ZI TRĂITĂ CU ADEVĂRAT

– Astăzi petreci de unul singur, m-a anunţat Martin de dimineaţă.

S-a retras în biserică, fără vreo explicaţie. Nu voiam să ratez o zi spendidă, de vară, aşa că am ales natura, ca lăcaş de meditaţie. Am luat-o la vale, pe poteca de la schit. Era o linişte strălucitoare. Mă eliberam pe fondul ei. Mirosul brazilor mă izbea, ca o binefacere nemeritată. Natura era a mea. Nimic nu mă tulbura. Soarele se întrecea cu cerul în strălucire. Pârâul din vale îmi trimitea răsuflarea lui, răcoroasă, ca o adiere care mă făcea mai treaz faţă de toate. Hotărâsem să îmi refuz orice neplăcere, care mi-ar fi putut strica ziua. Amintirile de orice fel trebuiau stinse. În primul rând, eram de-al naturii şi trebuia să văd cât de mult mă puteam confunda cu ea. Meditaţia o lăsam la urmă, dacă îşi mai avea vreun rost. Într-o poiană plină de flori de câmp, de toate felurile, m-am trăit ca un învins şi am cedat, lăsându-mă întins pe iarbă, cu faţa la soare şi cu braţele întinse, mângâind florile şi iarba. Mă simţeam de-al lor. Mângâiat de soare şi susţinut de pământ, mă trăiam ca un amestec al lor. Părea că toate mă aşteptau demult. Nu aveam cum să nu fi ajuns aici, la ele. Trăiam fericirea că pot avea acces la o astfel de creaţie şi că fac parte din ea. Simţurile mă descriau, ca parte din Tot. Îmi aflam forţa proprie în mod conştient. Nu părea a fi doar forţa minţii sau a sufletului meu. Trăiam unitatea sinelui în condiţia lui de libertate absolută, creat fiind între cele create. Timpul lăsase loc veşniciei. Mi‑am făcut semnul crucii, ca să îmi confirm trăirea. Auzeam şoaptele brazilor şi vocile păsărelelor. Până şi lumina soarelui căpătase grai. Toate îmi spuneau că sunt de-al lor şi le simţeam iubirea firească. Ştiam că mă cheamă pârâul, să îl mângâi cu multă dragoste. Nu puteam mai mult de atât să iubesc. Mă chemau şi brazii şi nu îi puteam refuza. Pe sub braţele unuia, îngreunate de atâtea ace verzi, agăţându-mă de trunchiul gros şi neted, m-am cuibărit la rădăcina lui. Niciodată nu m-am simţit mai protejat, ca acolo. Crengile lui coborâte descriau un cămin şi nicio boare de vânt nu era lăsată să mă tulbure. Mai multă dragoste şi mai aleasă decât aceea a naturii nu poate primi un om. Întors la schit, am constatat că mare parte din mine rămăsese acolo, între brazi, lângă pârâu, în poiana cu flori. Îl priveam pe Martin care îmi înlocuia lumea.

– Avem în jurul nostru acelaşi decor natural, mi-a spus. Sunt convins că este diferit pentru fiecare dintre noi. Ne complacem în asemănare, dar fiecare dintre noi aspiră la identitatea proprie, care ne face diferiţi. Se lăsase întunericul şi liniştea fusese înghiţită de concertul greierilor nevinovaţi.

– Andrei, schitul are un beci. Vrei să încerci experienţa de a-ţi petrece o noapte acolo? Eu am câştigat de pe urma unei astfel de experienţe. Hai să îl vezi şi hotărârea o iei de unul singur, mă sperie Martin cu o astfel de propunere. Era o laviţă în întuneric, pe care, la lumina lanternei, abia am zărit-o. Mirosea îngrozitor a mucegai, iar uşa de la intrare urla înfiorător la orice adiere a vântului.

– Ai ocazia, aici, să te confrunţi cu toate spaimele tale şi prin ele, cu tine însuţi, mă mai avertiză. Încearcă să nu aprinzi lanterna, căci toată încercarea sinelui se va opri atunci.

M-au trecut toţi fiorii, când uşa de la intrare s-a închis şi am trăit un fel de izolare, pe care nu îmi aminteam să o mai fi cunoscut. Aerul era greu de suportat. Ameţisem încercând să îl evit. M-a doborât neputinţa de a-mi regla respiraţia, altfel decât îmi era necesară, şi am început să nu îl mai simt atât de insuportabil. M-am obişnuit de nevoie, cu duhoarea acelor ziduri umede. În scurt timp, am uitat de miros, căci m-a cuprins fiorul izolării, ca o pedeapsă, pe care nu o meritam şi de care mă puteam cruţa. Mizeria şi izolarea au pălit când am dat piept cu spaima de întuneric. Mă amăgeam că am lanterna, dar când m-am aşezat pe laviţă, de atâta frică, am pus-o la întâmplare, pe jos, şi am obosit şi am transpirat cumplit, căci îmi era imposibil să mai dau de ea. M-a cuprins şi teama de şobolani sau şerpi, pentru care lăcaşul era tocmai potrivit. Mi-a venit în minte şi Martin, pe care îl iubeam, dar pe care nu îl cunoscusem suficient, încât să am încredere deplină în el. M-am zăpăcit complet. Orice gând raţional nu avea nicio şansă să se înfiripe. Întunericul parcă îmi intra în ochi. Mă bătea gândul să fug. Pe bâjbâite, ar trebui să găsesc ieşirea. Dar, poate că intenţia lui Martin fusese bună şi ratam experienţa. Ştiam că, dacă de data aceasta refuzam, efectul de altădată nu va mai fi acelaşi. Mi-am impus liniştirea minţii şi a sufletului. Părea că voinţa dă roade, că nici întunericul nu mi se mai părea integru. Gândurile mi s-au concentrat pe Dumnezeu. I-am acceptam cu încredere forţa asupra mea. Mă descopeream şi slab şi naiv. Altfel arătam la lumină, dar aici eram cel adevărat, slab şi îngrozit. La lumină eram o mască. Siguranţa îmi falsifica spiritul. Raţiunea mă susţine cu dificultate. Dar, răsare pe neaşteptate intuiţia, care îmi şopteşte că nu am de ce să mă tem. Ştiu, fără argumente, că încercarea asta e plină de daruri, că îmi pot recupera curajul de a fi eu însumi şi încrederea în sinele care ştie totul despre el. Mi-am făcut în mod fulgerător o evaluare a omului ce sunt, amplificându-mi partea bună şi recunoscându-mi cu blândeţe, greşelile, de orice fel, şi rezultatul m-a încurajat. M-am simţit mai puţin ataşat de condiţia de om şi mai eliberat, mai deschis către sinele necunoscut. Nu îmi mai era teamă de moarte, de chipul sau de momentul ei. Începusem să mă simt în largul meu, de unul singur, când uşa de la intrare scârţâie îngrozitor şi toţi fiorii m-au înecat, din nou.

– Andrei, am auzit vocea lui Martin, este ora nouă dimineaţa, cât mai dormi? Ce se întâmplase cu timpul, de nu îl mai puteam controla?