O mie și una de zile din viața lui Hrușciov - Oleg Grinevski

…După moartea lui Stalin, survenită în martie 1953,  viaţa politică  din Moscova  devenise  un adevărat câmp de luptă pentru principalii pretendenţi la  scaunul rămas vacant al „Tătucului”.  Marele  favorit era de departe  Lavrenti Beria.  Ceilalţi aspiranţi la  succesiune, conştienţi că nu dispun de atuurile acestuia,  şi-au unit  forţele pentru  a-l înlătura,urmând să-şi împartă între ei prerogativele puterii supreme  Faţă de  principalii colaboratori ai lui Stalin – Malenkov, Molotov şi Bulganin,  Nikita Hruşciov, până atunci figură secundară  pe eşichierul politic sovietic, nu ar fi fost  îndreptăţit  să emită pretenţii  la ocuparea unei poziţii importante în conducerea  statului şi partidului . Prin viclenia sa genetică şi prin calităţile de mare intrigant  el a reuşit  însă să se folosească de  ceilalţi  membri ai Biroului Politic al  partidului pentru a-i înlătura în mod succesiv, pe principalii contracandidaţi.   L-a anihilat astfel (întâi politic,apoi fizic) pe  Beria, care se vedea deja  succesor al lui  Stalin. Ca secretar general al PCUS din septembrie 1953, Hruşciov a  orchestrat  campania de condamnare a cultului  personalităţii  lui Stalin şi de demascare a terorii în cei aproape  treizeci de ani de dictatură. Punctul culminant  al „demascării”  l-a constituit  faimosul Raport  secret  de la Congresul XX al PCUS prin care a dat stalinismului lovitura hotărâtoare.  Aceasta i-a adus  simpatia şi încrederea poporului şi i-a servit ca pretext pentru înlăturarea  în 1957 a  foştilor până de curând  aliaţi  Malenkov,  Molotov,  Bulganin ş.a.  „ constituiţi în grupul antipartinic al vechilor stalinişti.” Din martie 1958 preia de la Malenkov şi funcţia  de prim-ministru, devenind astfel, cel puţin formal,  lider absolut. Având o oarecare libertate de acţiune în noua calitate, Hruşciov a încercat  să implementeze o serie de reforme  în sistemul sovietic, care să aducă un suflu nou în  societatea închistată  de  dogmatism şi de  teroare.  Pentru a-şi consolida poziţia de lider politic a căutat să promoveze în  funcţii de partid oameni noi,  proveniţi din  rândul tineretului, dintre  conducătorii  de mari unităţi economice din industrie şi agricultură. În acest fel şi-a  asigurat  însă şi  o  majoritate confortabilă la  plenarele şi congresele partidului pentru promovarea  reformelor sale.

  În condiţiile războiului rece, când  cele mai mari puteri  ale lumii  se aflau într-o confruntare permanentă,  principalele resurse . ale ţării erau folosite . în scopuri militare. Dacă pentru Statele Unite, afectate  mai puţin  de război,  datorită nivelului  ridicat .de dezvoltare  şi  poziţiei de lider economic şi politic mondial,  aceasta era cât de cât suportabilă,   în Uniunea Sovietică .. situaţia devenise  catastrofală. Aproape 80% din  economie  lucra pentru . înarmare   Menţinerea unor efective militare ca pe timpul războiului,   cheltuielile astronomice pentru fabricarea bombei atomice . şi pentru  producerea altor tipuri de arme  cu o şi mai mare forţă de distrugere, ca şi investiţiile  pentru cucerirea cosmosului,  secătuiseră  economia. Hruşciov  şi-a  dat  seama  că  aşa nu se mai poate continua, pentru că s-ar fi ajuns  la colaps  social.  Se impunea  efectuarea unor reforme  economice esenţiale.    Singura soluţie  era reducerea cheltuielilor  militare. .Nu-şi putea  însă asuma riscul de face acest lucru în mod unilateral pentru că nu i-ar fi permis  „ulii”  din Biroul Politic.  Atunci  Hruşciov  a avut o scânteie de geniu: să-i determine şi pe americani  să  procedeze la fel. Începea  o perioadă de „dezgheţ” şi în politica externă sovietică, concretizată prin întâlnirea de la Camp David .

  În august 1959  Hruşciov se pregătea pentru vizita  în SUA, pe care o considera dinainte o mare victorie a sa şi a ideilor comuniste. El era primul conducător  sovietic  invitat  oficial în America unde urma să discute de la egal la egal  cu omologul  său american.

  Cu această vizită începe numărătoarea celor o mie şi una de zile, perioada cea  mai prolifică şi cea mai spectaculară  din activitatea lui Hruşciov:  Camp David,  eşuarea summit-ului de la Paris,  participarea la cea de a XV-a sesiuni a Adunării Generale ONU, respectiv  celebrul „episod  al pantofului”, momentele  Zair şi  Cuba…

Cartea-document capătă un farmec deosebit deoarece  autorul   tratează cu  discernământ  politic şi diplomatic. , dar şi cu simţul  critic, uşor ironic,  al celui implicat direct, evenimentele  prezentate.

                                                                                                                                       Mihai  Maxim

Oleg Alekseyevich Grinevsky (în rusă : Олег Алексеевич Гриневский ) (3 iunie 1930 - 5 februarie 2019) a fost un diplomat rus , fost ambasador în Suedia, politolog, Cand.Sc. (istorie) și autor . S-a născut la Moscova, în ceea ce era atunci SFSR rus , parte a Uniunii Sovietice .

Activitate diplomatică

• Ambasador extraordinar și plenipotențiar.
• fost consilier de securitate sovietic al guvernelor Nikita Hrușciov , Leonid Brejnev , Iuri Andropov , Mihail Gorbaciov și Boris Elțin
• A absolvit MGIMO (Institutul de Stat din Moscova pentru Relații Internaționale) în 1954.
• S-a alăturat Ministerului Afacerilor Externe, URSS în 1957.
• Consilier principal la Ambasada sovietică din Washington, DC , 1954.
• 1983-1989 Șef al delegației sovietice la conferința de la Stockholm
• 1989-1991 Șef al delegației sovietice la conferința de la Viena
• 1991-1997 Ambasadorul Rusiei în Suedia
• Din 1999 - om de știință, cercetător politic, autor de cărți politice și istorice
• Premiul Ordinului suedez al stelei polare (2009)

Mihai Maxim s-a născut la data de 9 noiembrie 1943 la Vorniceni, judeţul Botoşani, și a urmat cursurile liceale la Iaşi. În 1961 a devenit student al Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și din 1963 a primit o bursă pentru a se specializa în domeniul studiilor orientale în Uniunea Sovietică. Astfel, și-a continuat studiile inițial la Facultatea de Studii Orientale a Universităţii din Baku (Azerbaidjan), apoi la Universitatea „Lomonosov” din Moscova, unde s-a specializat în osmanistică cu Ana S. Tveritinova. Din 1968, a devenit asistent stagiar la Facultatea de Istorie a Universității din București, unde a îmbrățișat cariera didactică până la pensionare, în anul 2011, doctor în filologie (1986),  profesor la Universitatea Cultural Ştiinţifică Bucureşti, funcţionar la Secţia Economică a Ambasadei României la Moscova (1990-1998).

Cariera sa științifică a fost dedicată studiului relațiilor româno-otomane. A publicat peste 100 de titluri, printre care volumele „Culegere de texte otomane” (1974), „Limba turco-osmană. Curs practice” (1984, 1993, 2004), „Țările Române și Înalta Poarta. Cadrul juridic al relațiilor romano-otomane în Evul Mediu” (1993), „L’Empire Ottoman au nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVIe siècle. Ėtudes et documents” (1999), „Noi documente turcești privind Țările Române și Înalta Poartă (1526-1602)” (2009). Cel mai recent volum publicat este „Documente noi din arhivele turcești” (Vol. I, Brăila, 2016).

Profesorul Mihai Maxim a lăsat în urma sa o operă științifică dedicată istoriei relațiilor româno-otomane și a Imperiului Otoman.

„Dacă ar fi să-mi reiau viața de la capăt, aș alege fără cea mai mică ezitare același drum, adică aceeași aventură pasionantă, dureros de frumoasă, a cercetării știintifice (a Adevărului, a arhivelor în primul rând) și a catedrei universitare… Nimic nu se compară cu bucuria unei noi descoperiri, fie în domeniul ideilor, fie al documentelor, fie al sufletelor tinere, doritoare de nou, de puritate, de perfecțiune”, mărturisea profesorul Mihai Maxim.