D I V I N U L - Ediția a II-a, revăzută și adăugită – Corneliu Mircea

CAPITOLUL 1

EUL SACRU

Concret şi abstract în egală măsură, gândul „eu sunt” întemeiază nucleul spiritual al fiinţei mele care îşi constată prezenţa: eul. Mişcarea atestării presupune deschiderea sinelui bazal spre orizontul sacru al Fiinţei, din vastitatea căruia re-vin la mine şi la lumea sesizată ca lume, cu scopul de a mă defini, dezvăluind astfel esența sacră a spiritului meu (ancorat de trup).

A lua act de mine însumi înseamnă, prin urmare, a mă proiecta spre lumea din afară și spre orizontul sacru şi transcendental (care, în același timp, mă subîntinde și „mă irigă”), pentru a re-veni apoi la mine, copleșit de lumina eternă pe care de o veșnicie o port în adâncu-mi.

I. OGLINDIREA DEZVĂLUITOARE

1.      Numai dacă mă atest - ca eu - din afara mea pot gândi şi spune: „sunt”

Așadar, cine sunt eu, cel ce vorbește și se întreabă despre Dumnezeu?  La o primă vedere, întrebarea pare lipsită de temei. Sunt tentat să răspund imediat, și cât se poate de simplu: (eu) sunt eu însumi. O tautologie care nu mi-ar spune nimic dacă nu ar fi mijlocită de verbul sunt. Căci sunt „cineva”, o ființă umană, cu un nume și cu un statut social bine definit – eul acesta –, grație atestării prezenței mele. Și, când spun prezență, nu mă refer doar la existența mea fizică, ci mai curând la dimensiunea spirituală, inefabilă, în care se desfășoară scenariul meditației de față. În clipa în care gândesc şi rostesc sunt, am în vedere atât prezența mea corporală (cu care mă identific cel mai adesea adesea, pentru că o văd, „în carne și oase”), cât, mai curând – și cu deosebire – la prezenţa mea pur spirituală pe care o constată gândul. Mă sesizez, prin urmare, pe mine însumi și vorbesc cu detașarea și cu libertatea pe care dimensiunea fizică nu le poate avea.

Dar cum de mă pot sesiza, totuși? Cum de pot pune „degetele rațiunii” pe sinele  meu (și, când spune sine mă refer la acel „ceva”, intim și adânc, cu care mă confund)? Doar într-un singur mod: venind din afara mea, dintr-un ținut care mă transcende și din orizontul căruia mă îndrept spre sinele meu originar (ce-mi însuflețește corpul concret, cu care mulți îl confundă.

Sunt, prin urmare, eul acesta, de aici și de acum, despărțit – îmi pare – de ceea ce se află în afara mea: lumea exterioară ce cuprinde o mulțime de entități vizibile și orizontul transcendent care, prin trăirea mea, își mărturisește prezența. Mărturia sa e inevitabilă și continuă. Știu de mine; sunt, cum se spune, conștient de prezența mea atestată de o prezență consubstanțială mie, pe care o simt desfășurându-se în afara mea, pretutindeni. Tocmai termenul conștiință îmi atrage atenția asupră-i. Căci știu (sciō) – mă știu – împreună cu (con-cum); nu pot fi conștient decât prin atestarea (continuă) a sinelui meu, atestare ce presupune o prezență care mă depășește și care, în același timp, mă conține.

1.      Sunt (prezenţă pură şi determinată) faţă de Prezenţa pură (care mă subîntinde)

Observ așadar că în clipa în care vorbesc despre mine – despre sinele meu nuclear, concret și finit – mă refer inevitabil la ceea-ce-fiinţează-în-afara-mea, prezență pe care o intuiesc și o gândesc, dar pe care „nu o văd”. O voi numi Prezență pură. Cu alte cuvinte, mă pot determina, referindu-mă la sinele meu originar, pentru că eu continuu să fiu dincolo de mine, neîngrădit și nelimitat, într-un ținut despre care nu știu nimic deocamdată, dar prin care îmi pot constata prezenţa cu ochiul său „obiectiv”, străin parcă şi totuşi intim.  De acolo re-vin la mine.

Înțeleg prin urmare că sunt și pot fi eu însumi în fiecare clipă în care îmi re-întâlnesc sinele, conferindu-i prezență (sau fiinţă), grație Prezenței pure din orizontul căreia re-vin la mine. Mă definesc așadar în mod abstract: eu sunt acest ceva: o entitate inefabilă, hieratică, spirituală. Căci nu e nimic material în gândul eu sunt eu însumi, deşi această „lipsă de materialitate” nu îl face mai puţin intens ori mai puţin adevărat decât oricare lucru material pe care îl pot atinge. Dimpotrivă. Mă întemeiez prin urmare ca eu prin orizontul Prezenței care mă subîntinde, spre care mă deschid mereu şi despre care pot mărturisi doar atât: că este; că e Fiinţa pură de care mă desprind în clipa-n care mă întorc la mine, „valorizat” de esența sa. După cum se vede, eul prin care mă determin - şi care îmi atestă prezenţa - vorbeşte, în egală măsură, despre mine însumi şi despre orizontul esenţial care mi-a permis să mă determin. Mai mult, pot spune că prin mine gândeşte şi vorbeşte acel Ceva mult mai cuprinzător, Fiinţa pură, care mă atestă și care vibrează la fel de intens în oricare eu, al oricărei făpturi capabile de a se sesiza şi de a spune eu însumi. 

Prin „ochiul” ei mă văd; pe ea o simt în adâncul meu în momentul sesizării, plină de forță, „tare”: sacră. În acelaşi timp, îmi simt și limitele (de vreme ce mă întorc spre acest sine al meu, concret și determinat).

1.      Eul este „punctul de  întâlnire”- locul comun- al tuturor conştiinţelor

Mă identific aşadar ca eu, şi, în clipa în care mă determin „cobor” din orizontul esenţial şi pur care îşi proiectează lumina în adâncul sinelui meu limitat, prezentificându-mă. Sunt (și pot fi) eu însumi tocmai pentru că lumina Fiinţei pure se proiectează în mine, conferindu-mi certitudinea că sunt. A fi „eu însumi”  înseamnă, cu alte cuvinte, a mă detașa de materialitatea fiinţei mele corporale și de lumea exterioară, pentru a mă insera în orizontul esenţial şi spiritual la care particip, integrându-l în ființa mea determinată și finită.

 Sintagma „materialitatea ființei mele corporale” îmi atrage atenția asupra unui adevăr înțeles cu destulă dificultate încă, în zilele noastre. Și anume, spiritul (meu) despre care vorbesc este, într-adevăr, contopit, în viața pe care o trăiesc acum, cu trupul; dar el este, în același timp, autonom și liber, guvernându-mi formațiunea corporală de care s-a atașat într-una din lunile stadiului uterin al evoluției sale, dacă nu cumva chiar în momentul concepției. Spiritul nu e generat de structurile materiale trupești (cum crede, încă, o largă majoritate), ci se atașează de corpul biologic în formare, mai mult sau mai puțin profund, însuflețind structurile biologice și conferindu-le coerență – viață, în sensul cel mai deplin al cuvântului. Există așadar o diferență esențială între spiritul autonom – care e nemuritor – și trupul material, însuflețit și dependent de spiritul care îl coordonează, supus bolilor sau accidentărilor și fiind, ca atare, muritor...

Corneliu Mircea (n. 23 ianuarie 1944, Timișoara) este un filosof român, medic psihiatru, cadru didactic asociat la Universitatea de Vest din Timișoara. Preocupat de metafizică, a scris o serie de lucrări de filosofie, precum și poezie. Este membru al unor societăți științifice și laureat al premiilor Uniunii Scriitorilor din România.

Între 1950-1957 a fost elev al Școlii Elementare nr. 3 din Timișoara, apoi a urmat liceul Constantin Diaconovici Loga. A urmat cursurile Facultății de Medicină Generală a Institutului de Medicină Timișoara. S-a specializat în psihiatrie și în 1977 a obținut titlul academic de doctor. Până în 1972 a lucrat ca medic intern și medic secundar la Clinica de Psihiatrie Timișoara, iar apoi, ca medic specialist la Spitalul de Psihiatrie din Gătaia. Din 1990 este medic primar, iar între 1997–2003 a fost directorul acestui spital.

A fost atras de filosofie, de lucrările lui Hegel și Platon și a fost influențat de Noica. Între 1991–1997 a coordonat Atelierul de Metafizică de pe lângă Societatea Timișoara. Simultan cu activitatea medicală, între 1993–1998 a fost cadru didactic asociat la Facultatea de Filosofie a Universității de Vest din Timișoara, unde a predat metafizica. În 1997 a obținut titlul academic de doctor în filosofie. Din 1999 activează la Secția de Teologie a aceleiași universități.

Este membru corespondent al Societății pentru Analiză Socială și Logoterapie Viena, membru al Societății Transeuropene Strasbourg-Paris și al Societății de Filosofie din Poitiers, fiind apreciat de personalități ca Jean-Louis Vieillard-Baron (fr). Într-o lucrare a sa, Vieillard-Baron evocă colaborarea îndelungată dintre Timișoara și Poitiers, menționând evenimente care s-au derulat între anii 1994–2006, multe din ele fiind organizate de Corneliu Mircea, pe carel-l consideră „un filosof prin vocație” (« C'est un philosophe par vocation qui exerce la médecine (...) »). În cadrul acestei colaborări, Corneliu Mircea a fost invitat în 1997 la Universitatea din Poitiers ca profesor invitat.

A publicat lucrări filosofice, majoritatea publicate de editurile Cartea Românească și Paideia:

Cumpăna dorului, eseu de debut, 1978,

Inter-comunicare, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979,

Cartea Ființei, 1980,

Ființă și conștiință, 1984, premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timișoara,

Discurs despre Ființă, 1987,

Etica tragică (sau despre nebunia colectivă), 1995,

Dialoguri despre Ființă/Dialogues sur l'Être (volum colectiv), Timișoara: Ed. Amarcord, 1995,

Timp și melancolie, Ed. Hestia, 1997 (volum colectiv),

Despre logos, Ed. Hestia, 1998 (volum colectiv),

Orizontul sacru, Ed. Polirom, 1998 (volum colectiv),

Originarul, 2000,

Facerea: Tratat despre Ființă, 2001; ediția a doua, 2015,

Ființă și extaz, 2002,

Divinul, 2006,

Facerea: Tratat despre spirit, 2009,

Introducere în onto-teologie, 2013,

Traité de l’Être, 2015 (traducere: Maria Țenchea),

Traité de l’Esprit, 2015 (traducere: Maria Țenchea și Adina Tihu).

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.