Automutilarea. Psyche on the Skin - Sarah Chaney

Seria O istorie culturalăface parte din categoria Cărți de referință și cuprinde lucrări erudite cu subiecte aparent banale: Automutilarea, Mafia, Romii, Goliciunea, Coridorul, Întunericul, Iluzia Europei, Cosmosul, Hărțile Orientului Mijlociu, Istoria cititului, Localul etc.

O istorie culturalăeste ca un titlu supraordonat permanent care ne spune că subiectul este tratat în istoria și relieful cultural dobândit în contextele cele mai diferite ale etnodiversității și diferențelor de mentalitate. Ele sunt, în adevăr, referințe culturale demne de cel mai acut interes, pentru cei care vor să vadă mai profund și mai integrat diversele tematici date de aceste noțiuni (scoase cumva din cotidianul fiecăruia). Sunt lucrări adesea corective, care adaugă cunoștințe, astfel încât să ne îndepărteze de prejudecăți fixate în locuri comune, să deschidă orizonturi de înțelegere  marcate în actualitate de modelul științei.

Sarah Chaney și-a propus să descrie câteva moduri diferite privind automutilarea, de-a lungul istoriei, sperând să încurajeze reflecția asupra presupunerilor tacite referitoare la acestă practică/acest concept.

Automutilerea reprezintă exprimarea agresivității întoarse către sine. Cu cât nivelul de agresivitate este mai mare cu atât poate apărea tendința spre comportamente și atitudini de automutilare. Prin automutilare trebuie să înțelegem mai multe acțiuni pe care persoanele în cauza le produc în relație cu propria existenta, atât psihică că și fizică. Gesturile de automutilare pot merge de la stări de înfometare (cure drastice de slăbire care conduc la scăderea în greutate până la modificări importante ale structurii corporale) până la acțiuni ce distorsionează aspectul fizic, prin lovituri ori răni cu obiecte tăioase. Totodată, acțiuni cu caracter de automutilare sunt și cele de tatuare, piercing sau tunsul zero (pentru femei).

De cele mai multe ori, oamenii care se automutilează recurg la acest „gest” pentru a scăpa de emoţiile negative – se precizează în majoritatea studiilor.

Psihiatrul Florin Tudose spune că automutilarea este o practică mai des întâlnită la adolescenţi şi, mai ales, la cei teribilişti. Cu acest fenomen se confruntă şi specialiştii în psihiatrie din alte ţări, unii făcând cercetări susţi­nute privind cauzele acestor gesturi extreme.

Un obicei de care se scapă foarte greu – autovătămarea  este susţinută de o stare de încordare crescută şi de iritabilitate, conform unui studiu făcut de psihologul Margareta Iosub, împreună cu alţi trei specialişti în domeniu, pentru Ministerul Apărării Naţionale.

„Printre factorii predispozanţi ai automutilării se numără neglijenţa din partea unui părinte sau pierderea unuia dintre părinţi, tulburările de personalitate şi dependenţa de alcool sau de droguri", se arată în studiul „Automutilarea, între intenţionalitate şi boală psihică", publicat şi pe site-ul psihodiagnostic.ro. Tăierea pielii este cea mai frecventă formă de automutilare. De obicei, tăieturile nu sunt adânci, dar în unele cazuri necesită o intervenţie medicală.

 Zonele în care se taie cel mai frecvent persoanele care se automutilează sunt încheietura mâinii, partea superioară a braţului, partea interioară a coapselor şi toracele superior, spun specialiştii.

La fel de comună este şi arderea pielii, de obicei cu ţigara.

Unele persoane îşi pot face rău prin zgâriere sau prin lovire.

Alte forme de automutilare, mai uşoare, includ ciupirea pielii, smulgerea părului sau înghiţirea de substanţe toxice.

Psihiatrii spun că, deşi există o legătură între automutilare şi suicid, majoritatea celor care se rănesc singuri nu îşi riscă viaţa.

Cercetătorul american Edward Selby spune că există o prejudecată foarte răspândită potrivit căreia automutilarea este, în primul rând, o formă de manipulare socială, prin care cel care îşi face singur rău încearcă să obţină ceva (deţinuţii încearcă să obţină transferul în alt penitenciar, adolescenţii încearcă să obţină atenţie). De fapt, explică specialistul, majoritatea oamenilor se automutilează pentru a se elibera de sentimentele de singurătate, de goliciune sufletească sau de izolare, pentru a-şi distrage atenţia de la alte probleme sau pentru a-şi diminua sentimentele de furie. „La fel cum mulţi oameni folosesc alcoolul sau drogurile pentru a uita de probleme pentru o scurtă perioadă, şi automutilarea este legată de autosabotaj, prin faptul că este folosită ca o reacţie la stres", mai spune Edward Selby.

El spune că efectele automutilării dispar după o anumită perioadă, iar din această cauză apare nevoia persoanei res­pective de a se răni mai des şi mai profund pentru a obţine efectele dorite. „Cei care se automutilează des au probleme legate de şcoală, de serviciu sau legate de relaţiile sociale", subliniază Selby.

Conceptul modern de autovătămare drept categorie specifică a comportamentului individual anormal a luat naștere în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când „automutilarea” a fost definită în cadrul psihiatriei de azil. Explic cum s-a întâmplat asta în contextul noului sistem de aziluri și al profesiei psihiatrice în Europa occidentală. Deși se presupuse adesea că scriitorii victorieni nu făceau nicio deosebire între autovătămări suicidale și nonsuicidale, lucrurile nu stau chiar așa. Psihiatrii din această epocă argumentau frecvent că automutilarea nu era realizată din motive sociale, deși acestea se deosebeau în metoda lor de aplicare a semnificațiilor alternative față de astfel de acte. Deși oamenii se vătămau în multe feluri înainte de această perioadă, ultima parte a secolului al XIX-lea a fost prima dată când diverse acte – de la înțeparea pielii până la amputare – au început să fie privite drept comportamente echivalente. Combinarea lor sub termenul umbrelă de „automutilare” a dat naștere ideii că o anumită formă de semnificație universală poate fi descoperită pe o cale similară. Autovătămarea a început să fie privită ca un act abstract ce avea sens dincolo de natura fizică a rănilor, un act care scotea la iveală ceva din caracterul unei persoane și, în plus, un act care ar putea ajuta la explicarea relației dintre individ și societate. Restul cărții explorează cinci modele diferite sau metode prin care putem înțelege vătămările autoprovocate în sens psihiatric, începând de la 1880 până în zilele noastre. Nu este o cronologie liniară. Susțin ideea că, deoarece autovătămarea nu este o categorie coerentă sau constantă, rezultă de aici că nu poate exista un progres liniar în „înțelegerea” acesteia.

Sarah Chaney este cercetător –  cu jumătate de normă –  în cadrul proiectului „Living With Feeling”, la  Centrul pentru Istoria Emoțiilor. Și-a terminat doctoratul la UCL, în 2013, concentrându-se pe subiectul autovătămării în azilurile victoriene târzii. Sarah Chaney este, de asemenea, manager de expoziții și evenimente la Royal College of Nursing.

În această carte, explorez modelele psihiatrice ale autovătămării, dar nu încep cu ele. Astfel, sper să evit câteva dintre deosebirile artificiale pe care o concentrare pe descrierile autovătămării ca patologie le-ar putea impune. Chiar dacă, în principiu, nu acopăr modificările corporale, mutilarea ritualică sau actele artistice, nu consider că există o deosebire evidentă între comportamentul autovătămător descris în context psihiatric și instanțe mai ample ale vătămării corporale autoprovocate. În acest scop, încep cu un soi de „preistorie” a autovătămării, înainte de a fi privită în context psihiatric, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prin această abordare, pun sub semnul întrebării noțiunea că automutilarea poate fi privită ca un comportament omenesc constant și universal, cu un anumit set de semnificații. Explorez trei epoci și practici diferite ale autovătămării, fiecare dintre acestea deosebindu-se prin cel puțin o trăsătură semnificativă de definițiile moderne. Practica păgână și de la începuturile creștinismului a castrării religioase a avut un set specific de semnificații sociale și politice – precum și spirituale. Este important de menționat că masculinitatea nu era privită ca intrinsec legată de organele sexuale, așa cum a început să fie privită în anii ulteriori. Între timp, procesiunile de flagelare din Evul Mediu au reconfigurat mortificarea religioasă timpurie într-o practică de grup cât se poate de publică. Ca activitate de grup, privită adesea ca având conotații pozitive, flagelarea religioasă din Evul Mediu nu are nicio legătură cu presupoziția modernă că autovătămarea este o activitate personală și privată. În cele din urmă, vătămările autoprovocate au o legătură importantă cu istoria practicii medicale prin conceptul „lăsării de sânge”.

Definițiile automutilării din secolul al XIX-lea, autotăierea abia dacă era menționată –  astăzi a devenit un arhetip al autovătămării – însă pentru medicii și pacienții victorieni, autotăierea era mult mai apropiată de autotratare decât alte forme de autovătămare, deoarece lăsarea de sânge a fost o practică medicală cu utilizare amplă mai bine de două mii de ani.

Specialiștii au descris autovătămarea ca o modalitate de a: exprima ceva greu de transmis în cuvinte; transforma gândurile sau sentimentele invizibile în ceva vizibil; schimba durerea emoțională în durere fizică; reduce sentimentele sau gândurile emoționale copleșitoare; scapa de amintiri traumatice; se pedepsi pentru sentimentele și experiențele lor.Există – atât în societate, cât și în rândul cadrelor medicale –  o prejudecată foarte răspândită potrivit căreia automutilarea este, în primul rând, o formă de manipulare socială, prin care cel care îşi face singur rău încearcă să obţină ceva. În realitatemajoritatea oamenilor se automutilează pentru a se elibera de suferință!

Ediția include fotografii sugestive, care vin în sprijinul argumentelor autoarei privind automutilarea.