Invazia : cronica unui război care a schimbat lumea. Vol. 2 – Alexandru Grumaz

Dacă anul 2022 a fost anul șocului, al invaziei și al supraviețuirii Ucrainei, 2023 a fost anul în care speranța unei victorii rapide s-a lovit de realitatea unui război de uzură. Nu pentru că Ucraina ar fi pierdut războiul și nici pentru că Rusia l-ar fi câștigat. Dimpotrivă. La începutul lui 2023, armata rusă purta încă stigmatul eșecurilor spectaculoase din primul an de război: retragerea din nordul Ucrainei, pierderea inițiativei în regiunea Harkov, abandonarea malului drept al Niprului și a orașului Herson. Ucraina demonstrase ceva ce puțini crezuseră posibil în februarie 2022: că Federația Rusă putea fi învinsă pe câmpul de luptă.

Tocmai această experiență a alimentat marile așteptări ale anului 2023.

La Kiev și în capitalele occidentale se contura speranța că o nouă ofensivă ucraineană, de această dată sprijinită cu tancuri occidentale, vehicule blindate, artilerie modernă, informații furnizate de NATO și brigăzi instruite în Occident, ar putea produce o nouă ruptură strategică.

Se vorbea despre Zaporojie, Tokmak, Melitopol și, dincolo de ele, despre Marea Azov.

Dacă ucrainenii ar fi reușit să ajungă acolo, coridorul terestru rusesc spre Crimeea ar fi fost amenințat, iar întregul dispozitiv construit de Moscova în sudul Ucrainei ar fi intrat sub o presiune enormă.

La sfârșitul anului, această perspectivă părea însă mult mai îndepărtată.

Nu pentru că armata ucraineană nu luptase suficient. Ci pentru că 2023 demonstrase ceva mult mai important: războiul învățase.

Și învățase de ambele părți.

Rusia care a învățat din înfrângeri

Una dintre cele mai mari erori occidentale de la începutul războiului a fost presupunerea că armata rusă din februarie 2022 avea să rămână aceeași armată și în 2023.

Nu a rămas.

A continuat să fie rigidă, să sufere pierderi enorme, să manifeste probleme de comandă și să consume oameni și tehnică într-un ritm pe care o armată occidentală l-ar fi considerat probabil inacceptabil. Dar Rusia a început să se adapteze.

Mobilizarea decisă în toamna anului precedent i-a oferit masa umană necesară pentru stabilizarea frontului. Retragerea de la Herson a scurtat dispozitivul. Lunile de iarnă au fost folosite pentru construirea unui sistem defensiv în sudul Ucrainei care avea să devină una dintre imaginile definitorii ale războiului.

Tranșee.

Câmpuri de mine.

Șanțuri antitanc...

Război electronic.

Ceea ce avea să fie numit generic „Linia Surovikin” nu era un zid care trebuia spart într-un singur punct. Era un sistem construit pentru a încetini atacatorul, pentru a-l canaliza și, mai ales, pentru a-l obliga să se expună focului înainte de a putea exploata o breșă.

RUSI avea să constate că tentativele ucrainene de străpungere rapidă au produs pierderi de echipamente greu de susținut, în timp ce acțiunile tactice mai metodice permiteau cucerirea pozițiilor rusești cu pierderi mai mici, dar cu prețul unui ritm foarte lent al înaintării.

Aceasta avea să fie una dintre marile lecții ale lui 2023.

Tehnologia occidentală putea schimba raportul tactic.

Nu putea aboli geografia, minele, artileria, masa și timpul.

Bahmut – victoria care a costat prea mult

Înainte ca Ucraina să-și lanseze marea contraofensivă, războiul trecuse prin Bahmut.

Orașul din Donbas avea să devină unul dintre cele mai sângeroase simboluri ale conflictului.

Din punct de vedere strict geografic, Bahmut nu justifica dimensiunea resurselor consumate pentru cucerirea sa. Din punct de vedere politic și simbolic însă, devenise altceva. Pentru Moscova, cucerirea orașului era victoria de care avea nevoie după eșecurile din Harkov și Herson. Pentru Kiev, apărarea lui devenise modalitatea de a provoca Rusiei pierderi enorme și de a demonstra că ofensiva acesteia putea fi oprită.

Acolo s-a văzut tot mai limpede și transformarea războiului într-un conflict de uzură.

Wagner a aruncat în luptă inclusiv mii de deținuți recrutați din penitenciarele rusești. Asalturile succesive au măcinat orașul până când, în mai 2023, aproape că nu mai exista un Bahmut de cucerit.

Rusia a ocupat ruinele.

Dar povestea nu s-a terminat acolo.

La numai o lună după proclamarea victoriei, Evgheni Prigojin, omul a cărui armată privată cucerise orașul pentru Kremlin, și-a întors trupele împotriva propriului sistem. Rebeliunea Wagner din 23–24 iunie, marșul spre Moscova și ocuparea fără mari dificultăți a unor obiective militare din Rostov-pe-Don au dezvăluit pentru câteva ore o vulnerabilitate a statului rus pe care războiul o ascunsese până atunci.

NATO avea să observe ulterior că episodul Prigojin demonstrase cât de imprevizibilă devenise situația internă din Rusia.

Rebeliunea s-a stins aproape la fel de repede cum începuse.