Ras si existenta. O interpretare fenomenologica - Lucian Modog

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Râsul are un rol important în fiecare cultură. Râsul ne ajută să formăm relații și funcționează asemenea unui liant social.

Râsul este o formă de expresie a feței umane care exprimă veselie, fiind în corelație cu o serie de procese fiziologice. Este reacția normală a unui om sănătos la o situație comică, însoțită de o stare de relaxare după constatarea lipsei pericolului, sau conflictului fiind și o reacție de autoapărare față de senzația de teamă. Ramura științifică care se ocupă cu studiul râsului se numește gelotologie.

Funcţia râsului în comunicare rămâne încă un mister, dar se ştie că este un fenomen social: oamenii sunt de 30 de ori mai predispuşi să râdă atunci când se află într-un grup decât atunci când sunt singuri.

Un nou studiu publicat în revista Academiei Naţionale de Ştiinţe din SUA, efectuat de o echipă extinsă de cercetători, relevă faptul că râsul poate constitui un indicator despre relaţia de prietenie existentă între oameni.

Cercetătorii au rugat particapanţii la studiu să determine gradul de prietenie care există între mai multe perechi de persoane (necunoscuţi sau prieteni) în funcţie de câteva secvenţe sonore care redau râsul acestora. Observatorii au fost aleşi din 24 de societăţi diferite şi s-a ajuns la concluzia că aceştia au putut distinge cu foarte mare precizie persoanele aflate în relaţie de prietenie de cele care nu se cunoşteau reciproc. Criteriul pe care s-au bazat a fost acustica, tonalitatea specifică a râsului.

Râsul spontan, care se declanşează în timpul unor conversaţii sau a altor evenimente, apare încă din primele luni de viaţă, chiar şi la bebeluşii cu deficienţă de auz sau nevăzători. Râsul transcende nu numai barierele culturale, dar şi pe cele dintre specii: el există în forme asemănătoare la primatele de talie mare. Originile evoluţioniste ale râsului uman datează de acum aproximativ 10-16 milioane de ani.

Cercetările au arătat de-a lungul timpului că râsul este asociat cu o mai mare rezistenţă la durere şi cu semnalarea statutului social, dar principala sa funcţie pare să fie crearea şi aprofundarea relaţiilor sociale. Pe măsură ce strămoşii noştri îndepărtaţi au început să trăiască în structuri sociale din ce în ce mai extinse şi mai complexe, calitatea relaţiilor a devenit crucială pentru supravieţuire. Procesul evolutiv pare astfel să fi favorizat dezvoltarea de strategii cognitive care au ajutat la formarea şi susţinerea acestei cooperări, a acestor alianţe între indivizi.

Râsul spontan este caracterizat printr-o tonalitate mai înaltă (care indică autenticitatea stimulării cerebrale) şi are o durată mai scurtă decât râsul voliţional, forţat. Studiul de faţă a demonstrat aşadar că observatorii umani pot distinge între aceste două tipuri de râs. Nici măcar prelucrarea înregistrărilor audio cu râsul voliţional uman (de pildă, prin ajustarea tonalităţii, pentru a-l face mai greu de recunoscut faţă de cel al primatelor) nu i-a împiedicat pe ascultători să-l distingă imediat de vocalizările animale. În schimb, râsul spontan are structuri acustice mult mai apropiate de cele ale primatelor şi sarcina participanţilor la studiu a fost îngreunată, ei nereuşind să distingă suntele umane de cele animale.

Din studiu s-a mai desprins concluzia că prietenii sunt cei care râd în mod spontan atunci când se află împreună, iar persoanele necunoscute, care nu au încă stabilite legături emoţionale, produc mai curând râsul voliţional.

Faptul că putem percepe foarte clar diferenţele dintre aceste două categorii este un semn de sinceritate. În cadrul procesului de evoluţie, provocările ne-au determinat să dezvoltăm strategii de adaptare care folosesc disimularea, dar în acelaşi timp ne-am însuşit şi instrumentele capabile să detecteze aceste disimulări. Este clar că imitarea unui râs autentic, emoţional, poate păcăli şi facilita socializarea. Dacă râsul spontan este deci un semn al legăturilor emoţionale care există într-un grup, cu siguranţă el a constituit şi un criteriu de luare a deciziilor în trecutul nostru evoluţionist.

Râsul, considerat în sine, nu este o problemă. El are caracterul unei completitudini a înțelegerii, care devine cel mai vizibil în situația în care încerc să explic „de ce” râd: tocmai situația încercării de explicare este artificială și derivată secundar față de faptul de a râde pur și simplu. În felul acesta, de pildă, a explica o glumă se rezumă la această secundaritate și, mai mult decât atât, blochează accesul la putința râsului de primă instanță, sustrăgând ocazia de a mai râde. Dar e posibil ca mai întâi să nu înțeleg o glumă, și abia într-o mișcare ulterioară să recuperez înțelegerea poantei râsului: aceasta se întâmplă însă printr-o modalitate a înțelegerii care nu e cea a explicării glumei, ci care mai degrabă reia imitând modalitatea însăși a rostirii glumei (descrierea unei situații care, așa cum se desfășoară, nu e în mod necesar comică în alt loc decât cel al poantei ei). Un anume fel de înțelegere este așadar implicat totuși aici, și explicitarea unei astfel de înțelegeri e ceea ce interesează fenomenologic.

...

Farsa și gluma

Pe cât de pregnant apare prezența în cotidianitate a hilarului glumei, pe atât de dificil de determinat sunt, pe de o parte, limitele întinderii sale în raport cu celelalte modalități ale hilarului și, pe de altă parte, articulările domeniului propriu de hilar. În prima situație, este suficient să ne referim la dificultatea diferențierii dintre glumă și cuvânt de spirit: cuvântul de spirit este convertit în „glumă” prin simpla sa repovestire anecdotică. Acest fapt pune în dificultate tocmai încercarea de a da seama într-o cercetare de caracterul propriu cuvântului de spirit, prin aceea că el nu poate fi decât repetat, într-o reluare narativă. A avea în față și a te confrunta cu un cuvânt de spirit „viu” presupune acea prezență a hilarului în care nimeni din „anturajul” Dasein-ului-de-fiecare-dată-propriu nu-mi poate avertiza, anunța și acomoda prezența spiritului în afară de spiritul însuși, pe care îl sesizez sau nu, fără alternativă.

În a doua situație, tocmai deoarece gluma e atât de prezentă cotidian, obișnuința referirii la hilarul ei îi difuzează caracterele până la a le confunda cu ceea ce e „de râs” în genere. „Glumă” sunt atât anecdota hazlie, bancul, farsa și șotia, cât și caracterul ridicol a ceva sau a cuiva („situație”, „individ”, „animal” etc.). Această vaguitate este însă tocmai un caracter definitoriu al cotidianității factice, privind uzualitatea exprimării ei1. Însă un anumit înțeles al glumei pare să poată fi clar determinat în privința hilarului farsei, al glumei „practice” (practical joke).

Nu ne interesează deocamdată de ce acesta iese în evidență ca de la sine înțeles în specificitatea sa, și urmărim doar trăsăturile sale care apar în primă instanță. În primul rând, caracterul „practic” al farsei: aceasta se realizează într-o acțiune, printr-o „punere în act” al cărei rezultat e o situație „reală”. Realizarea farsei presupune o modificare a realității de natura celor care rezultă în urma „intervenției umane” asupra ei. La rândul ei, intervenția presupune un „agent” care realizează „punerea în scenă” a farsei (farsorul). Această „punere în scenă” nu este însă totuna cu situația realizată în final, „în care” se râde. „Punerea în scenă” este o pregătire a terenului de felul „întinderii unei capcane” a cărei pradă este victima farsei. Victima este cea „de care” se râde, în cele din urmă.

...

Facticitatea hilarului farsei

Chiar dacă farsa dispune de o diferențiere clară față de celelalte modalități ale hilarului glumei, prin caracterul său de „punere în act” și „aducere în realitate” a hilarului, acesta nu e decisiv tocmai în privința hilarului farsei: faptul că râdem de o șotie pe care „o vedem cu ochii noștri” nu își are motivul în realitatea ei „vizibilă”. Hilarul farsei este deja hilar în „conceperea” sa de către farsor: aceasta este rațiunea constitutivă a faptului că farsorul râde primul – nu doar că știe deja „despre ce e vorba” în farsa finalizată, dar el a prevăzut-o și pregătit-o deja înaintea punerii ei în realitate. Dacă efectuăm o variație a aspectelor punerii în realitate a farsei, putem gândi posibilitatea unei farse care în „implementarea” ei în realitate este ratată, dar care a putut oferi deja ocazia râsului farsorului care a „prevăzut-o”. De exemplu: farsorul pândește pe întuneric apariția unui prieten ale cărui angoase față de camerele întunecate îi sunt cunoscute, și care și-a exprimat anterior disconfortul provocat de faptul de a se afla în camera cu pricina etc. Prevăzând sperietura pe care e pe cale să i-o tragă prietenului – împreună cu condițiile ei (teama de întuneric a victimei etc.) – îl umflă râsul și se dă de gol față de potențiala victimă, care prevede și ea ceea ce tocmai i se pregătise și nu mai cade în capcană. Așadar, farsa efectivă („sperietura”) nu mai are loc, dar hilarul ei este prezent în râsul anticipativ al farsorului care a prevăzut-o ca atare – ca farsă. Farsorul care ratează nu râde pur și simplu de o reprezentare a ceva hilar sau comic „în genere”, ci tocmai în situația aceasta, în care se prevede deja pus în disponibilitatea realizării ei. Dar mergând mai departe cu reducția posibilităților: chiar dacă este posibil ca farsorul să nu fie nici măcar un potențial farsor – așa cum este cel din exemplul de mai sus, „deja la pândă” și astfel angajat în viitoarea farsă –, ci doar să își imagineze o farsă pe care nu își propune vreodată să încerce să o realizeze (de exemplu, prin simplul fapt de „a-i veni în minte” sau citind despre ea, deci nici măcar printr-o intenție imaginativă), atâta vreme cât râsul survine, aceasta revine tocmai hilarului farsei.

Analiza hilarului farsei pe care urmează să o desfășor va privi așadar mai întâi aspectul constituirii sale făcând abstracție de realizarea sa efectivă. Aceasta din urmă va face obiectul analizei ulterioare. În termenii descrierii de primă instanță a farsei pe care am desfășurat-o inițial, vor fi de cercetat deci: 1. „punerea în scenă” a farsei, și 2. „realizarea” ei.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Potrivit autorului, râsul este factic. Nu este ceva doar cotidian, doar neserios, neimportant etc. Facticitatea deschisă în râs recade în primă instanță și cel mai adesea în sine însăși.