Carnavalul regal - Mădălina Biță

Era spre seară, abia trecut de ora șase, când ne-au luat fără niciun fel de avertisment, fără ca vreunul dintre noi să fi putut reacționa în vreun fel. Totul era se pare programat din timp, în cele mai mici amănunte, iar noi nu făceam altceva decât să urmăm pașii gândiţi de ei, până la scopul final, imaginat de cel care ne aștepta la destinație. Eram trei. Eu, fratele meu Tomino și prietenul nostru Matei, care locuia în aceeași casă cu noi. Ne-au îngrămădit într-o dubă, ne-au legat la ochi și ne‑au aplicat primul tratament, în timp ce ne îndreptam către o destinație precisă. Totul s-a petrecut foarte repede, atât de repede încât eram tentați să credem că suntem victima unei farse. După mai puțin de o oră ne-au lăsat acolo, în câmp, legați pe liniile de tren. Au ales locul în așa fel încât nimeni să nu ne găsească, și ce era mai important, un loc în care nu există riscul ca trenul să poată opri. S-au așezat apoi lângă noi, la o oarecare distanță, pentru a asista la spectacolul pe care-l puseseră în scenă. În primele secunde, am avut senzația că am pierdut simțul realității, și privind către Matei și Tomino, am simțit că-i văd ca prin ceață, că sunt evanescenți. Eram uluit de cât de repde poate ceda creierul unei ființe umane atunci când este pus în fața unor situații extreme, dincolo de imaginația și capacitatea rațiunii sale de a înțelege. Mintea mea devenise și ea evanescentă, nu mă mai puteam baza pe ea, nu mai era decât o uzină plină cu chimicale care se alterau, se evaporau, simțeam cum însăși esența ei se topește, iar eu mă preling în neființă pe liniile de tren. Aveam gurile dezlegate, iar Tomino începuse să râdă, credea, așa sărac cu duhul cum era, că totul este o glumă. Apoi, Matei mi-a spus că a urinat în pantaloni atunci când i-au administrat tratamentul, iar acum nu se putea abține să facă asta întruna, de parcă vezica lui ar fi fost conectată la Oceanul Pacific. În următoarele minute, pierduse total controlul propriului organism, transformându-se într-o masă imundă de carne, urină și fecale. Am crezut apoi că și-a pierdut definitiv mințile, când a început să strige, ca un nebun, după ajutor, până când în cele din urmă, roșu la față și plin de bale, a dar ochii peste cap și a rămas nemișcat. Am simțit cum șinele încep să vibreze sub trupul meu, și mi-am apăsat obrazul pe fierul rece, care mi-a tăiat pielea fină și a umplut-o de sânge. Am intrat într-o stare ciudată, în care mă priveam de undeva de sus, așa cum se spune că se întâmplă cu cei care se află în pragul morții. Am rămas acolo, agățat de timp și de trupul meu neputincios, ore în șir, minute, secunde fără număr... 

***

Devenisem un adevărat cititor de limbi străine, de coduri complicate, și chiar inventator de simboluri și semne, de programe, devenisem un performant visător lucid, reușisem să-mi separ conștiința de partea materială a trupului, așa cum auzisem doar în poveștile cu iluminați și yoghini. Călătorisem în conștiința dincolo de spațiu și timp, în universurile paralele ale altor vieți, descoperisem documente, jurnale, mărturii necunoscute despre ultima și cea mai importantă existență a mea pe acest pământ. La sfârșit, înțelesesem că singurul mod de a evada era acela al rezistenței. Trebuia să citesc codurile pentru a declanșa alarma, după ce în prealabil am reușit să-l aduc pe profesorul Z. însuși într-o stare de somn hipnotic adânc. După declanșarea alarmei, singura șansă era ca, asemeni unui yoghin, să mă cufund într-o stare de totală detașare față de trupul meu, care avea să hiberneze atât timp cât era necesar pentru a supraviețui. Era un pariu cu mine, cu viața, pentru că la urma urmei nu eram suficient de antrenat pentru a mă lansa în astfel de experimente. Era însă singura șansă, căci înțelesesem foarte bine că aveam să fiu distrus din punct de vedere psihologic la sfârșitul experimentului. Singurul lucru pe care nu pot să mi-l explic este modul în care am reușit să mă conectez cu Tomino, modul în care am reușit să-l percep, să-i percep conștiința acolo, dincolo de câmpurile de aur... Am înțeles abia atunci că Tomino fusese un locuitor al munților de dincolo de câmpurile de aur, la fel ca și mine. Că veneam din aceeași lume, că încă dinainte de a ne fi cunoscut aici, conștiințele noastre se împletiseră. Am supraviețuit amândoi orelor de detașare de propriul trup. Pentru el era atât de ușor, și înțelegeam că o făcuse de fiecare dată, atunci când era supus unor torturi de nesuportat pe perioada acestei detenții. Acesta era poate secretul lui Tomino, locuitor al raiului pe care privirea mi-l evocase dintotdeauna, și căruia nu-i putusem da un nume. Am stat amândoi unul lângă celălalt, doi frați uitați de lume, uitați de spațiu și timp, doi călători anonimi care, dintr-un motiv sau altul, s-au întâlnit într-o zi și au rămas firesc aproape, ca și cum acesta ar fi fost rostul lor, fără nicio altă întrebare, fără nicio altă explicație. A doua zi m-am trezit odihnit, ca și cum ar fi fost prima zi din tot ce avea să urmeze, sau poate ultima. Era de fapt același lucru și înțelegeam cât de asemănător era primul cu ultimul, începutul cu sfârșitul. Atunci când am fost găsit aveam asupra mea un mic carnețel improvizat din șervețele, pe care scrisesem timp de câteva luni tot felul de simboluri, pe care acum, la întoarcere, nu le mai putusem descifra. În această dimineață m-am gândit brusc la cartea pe care o uitasem pe masă, lângă coroană. Simțeam și acum atingerea, greutatea coroanei pe creștet și am înțeles că aveam s-o simt astfel pentru totdeauna, în toate universurile din toate timpurile, sub toate legile valabile. Cartea îmi era destinată, era ceva în interiorul ei ce trebuia învățat pe de rost. Mă întrebam dacă există vreo cale să mă întorc, să-i citesc conținutul și să mă luminez asupra a ceea ce urma să fac. Apoi, ca prin vis, m-am îndreptat către birou, din sertarul căruia am luat carnețelul făcut din șervețele. Avea multe pagini, era asemeni unei cărți mai mici. O carte, mi-am spus eu. CARTEA... am intonat și am deschis paginile minuscule, și deși eram cât se poate de treaz, am început să rostesc cuvintele care se ascundeau în spatele codurilor. Era testamentul. O scrisoare tulburătoare, scrisă la mai multe timpuri, prezent, trecut, viitor, la mai multe persoane: eu, tu, noi. Și totuși azi am înțeles că era doar pentru ochii mei. Și că doar un geniu, doar o minte excepțională ar fi putut să aibă atâta pătrundere și înțelegere a vieții și a universului. Niciodată istoria nu a aflat cât de complexă era mintea acestui rege, un om înaintea timpurilor sale, un om înaintea timpurilor noastre, un om înaintea timpului. * Întotdeauna îmi va fi dor… și niciodată nu voi reveni. Pentru că în fiecare zi voi fi acolo, în acel loc, care este parte din mine asemeni unui organ care refuza să moară atunci când trupul nu mai este. Există aici, în mine, o inimă care bate încă de atunci, fără să se fi putut opri vreodată, pentru că nu știe să facă altceva. Inima mea nu știe decât să trăiască, să se întoarcă etern în locurile începutului. Aceste locuri sunt construite cu tot atâtea părți din mine, au devenit părțile trupului meu, intonează melodia sufletului meu. Această muzică nu va înceta niciodată, se va auzi atât de departe încât tu îmi vei răspunde fără greș atunci când universul o va fi trimis către tine, iar urechile tale o vor fi auzit și inimile noastre se vor fi sincronizat în același univers, pe aceeași vibrație. Am proiectat aici, pe acest cer, cele mai mari castele, însă nimeni nu poate vedea dincolo de ele, în locul în care acestea se unesc cu planul divin. Acest loc m-a înălțat atât de sus încât am început eu însumi să ating cerul. Aceasta este povestea mea, am cunoscut acel loc în care am învățat tot ceea ce trebuie să învăț despre cele ale cerului și multe altele. Iar în acest loc, din acel moment, totul a fost făcut posibil pentru mine. Am călătorit îndelung, până când am ajuns către cel ce eram cu adevărat, cel despre a cărui natură nu știusem nimic înainte. Sunt ceea ce sunt din această cauză, prin puterea acestor lucruri despre care nu se poate vorbi în vorbe de rând. Am venit în ființă în aceste locuri, am pierdut tot ceea ce trebuia să pierd și am înălțat tot ceea ce trebuia să înalț. Am stat acolo, cu fața scăldată în lumină asemeni unui creator, asemeni creatorului suprem a tot ceea ce a existat vreodată. Nu am să-mi ud chipul de lacrimi acum, când colind în voie prin câmpurile de aur, căci tot ceea ce a fost va fi din nou, prin puterea spiritului care a dat naștere acestei lumi al cărei arhitect am devenit. Iubirea pe care am găsit-o în lumină mi-a deschis o nouă poartă, cea a unei alte cunoașteri, cunoașterea infinită, de dincolo de cea umană. Întotdeauna o voi avea cu mine, căci odată trezit, spiritul nu va mai dormi niciodată. Vor veni cu toții aici, în aceste locuri, văd acum toate astea atât de clar de aici, din imensitatea, din înălțimea locului în care mă aflu. Există locuri atât de vaste încât din ele poți vedea totul, dincolo de timp prin istorie, prin viitor. Este atât de simplu.