Regele Ferdinand „Întregitorul” (1914-1927) - Constantin I. Stan_L1

Categoria: emblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Conducerea Regelui Ferdinand este legată de momentul Marii Uniri precum şi de definitivarea acelei Românii Mari, două etape  marcante al istoriei naționale.

Lucrarea descrie portretul primul rege al tuturor românilor, regele sub a cărei conducere s-a realizat  Marea Unire din 1918.

Ediţia a III-a a lucrării noastre REGELE FERDINAND ÎNTREGITORUL (1914-1927) nu este doar o simplă retipărire a primei ediţii care a văzut lumina tiparului în anul 2003. În acest răstimp, am continuat, aprofundat şi adâncit, investigaţiile ştiinţifice pentru depistarea de noi documente inedite sau edite din arhive, monografii, jurnale, memorii sau amintiri apărute în ţară ori în străinătate. Nu avem desigur pretenţia că am realizat o cercetare exhaustivă a problematicii.

Om de o vastă cultură, poliglot şi botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer dedicat românilor, sub cârmuirea sa înregistrandu-se cea mai înfloritoare perioada a statului românesc modern.

Moștenirea tronului

Pentru a asigura stabilitatea şi continuitatea dinastiei de Hohenzollern, în anul 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tronul României. Deoarece Carol I nu avea copii, s-a trecut la aplicarea articolului 83 din Constituție care prevedea:„În lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”. Atât fratele mai mare al lui Carol, principele Leopold de Hohenzollern, cât şi nepotul cel mai în vârstă au notificat că renunță la calitatea de moştenitori ai tronului României, astfel că succesiunea a revenit lui Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Prin „pactul de familie” din 18 mai 1881-patronat de însuşi împăratul Germaniei, Wilhelm I, şeful familiei de Hohenzollern-Ferdinand de Hohenzollern, nepotul lui Carol I, a fost confirmat ca moştenitor al tronului României.

În 1884, principele Ferdinand a venit pentru câteva luni în România, după care şi-a continuat studiile la liceul din Düsseldolf, apoi la Universitatea din Lipsca şi la Scoala Superioară de Stiințe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, a urmat şi cursuri de limba, literatura şi istoria românilor cu profesorul numit Păun.

La 19 aprilie/1 mai 1889, principele Ferdinand, moştenitorul Coroanei, s-a stabilit în România. El a luat cuvântul în Senat, la 9/21 mai, exprimandu-şi dorința de a studia „în toate amănuntele sale” mecanismul politic al țării pe care urma s-o conducă.

Sub atenta supraveghere a regelui Carol I, Ferdinand a primit în continuare lecții de limba romănă, de istoria şi geografia României, a fost pus în contact cu realitatea diversă a țării. În acelaşi timp, şi-a urmat pregătirea militară, participând efectiv la programul de instrucție şi la manevre. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent la general de corp de armată, precum şi toate funcțiile de la comandant de pluton la comandant de corp de armată şi de inspector general de armată.

Personalitatea și fizicul regelui

Cititor pasionat şi înzestrat cu o foarte bună memorie, principele Ferdinand şi-a multiplicat cunoştințele de literatură, artă, muzică, chimie, şi-a insuşit limbile vechi (greaca, latina), precum şi cele moderne (engleză, rusă, franceză). Dar pasiunea vieții sale era botanica, ajungând să cunoască numele tuturor plantelor din diferite regiuni ale țării noastre, atât numele latin, cât şi cel în limba vulgară.

Principele Ferdinand era un tânăr înalt de statură, zvelt, blond, cu fruntea lată, ochii albaştri-verzui, nasul coroiat, mustață stufoasă, urechi foarte mari în formă de pâlnie, de care era destul de complexat. În acest fel se explică şi de ce majoritatea fotografiilor sunt făcute din profil.

Rațiunea de stat învinge sentimentele

Curând după venirea sa în țară, tânărul principe a creat serioase probleme familiei domnitoare, deoarece vroia să se căsătorească cu Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta. Acest act nu era îngădui de Statulul Casei Regale, care stabilea implicit, nu explicit, obligația membrilor acesteia de a se căsători cu persoane aparținând unor familii domnitoare din alte state. Cerința fusese impusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii româneşti şi a evita disputele interne pe această temă. Regina Elisabeta a încurajat idila dintre cei doi, dar în fața opoziției Consiliului de Miniştri şi a oamenilor politici în general, Carol I i-a cerut lui Ferdinand să aleagă între Elena Văcărescu şi tron. Elena Văcărescu a luat calea exilului spre Paris, renunțând să mai vină vreodată în România, Ferdinand s-a retras la Sigmaringen, amenința cu sinuciderea, dar, în scurt timp, rațiunea de stat a învins sentimentele, fie ele oricât de sincere şi curate.

La 29 decembrie 1892/10ianuarie 1893, Ferdinand s-a căsătorit cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Cei doi s-au logodit imediat după cea de-a doua întâlnire pusă la cale de părinți când, după cum nota Regina Maria în „Povestea vieții mele”, „aproape nu ne cunoşteam”.

Moştenitorul tronului şi familia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia niciun act de independență, nici măcăr în viața personală. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti şi s-a construit Palatul Pelişor la Sinaia. În acelaşi spirit, Carol I se ocupa personal de educația copiilor moştenitorului Conoanei, considerând că ei aparțin țării, față de care el are o datorie de împlinit. Prin aceasta, însăşi viața personală a lui Ferdinand era grav afectată, calitatea sa de cap de familie fiind absolut formală.

Un moment critic s-a ivit în mai 1897, când principele, bolnav de febră tifoidă, s-a aflat la un pas de moarte. Maria a fost trezită din somn să-şi ia rămas-bun de la soțul ei, căruia i se dădea cuminecătura. Totuşi, ca prin minune, Ferdinand şi-a revenit, dar chipul său a căpătat înfățişarea unui om bătrân, gârbovit şi cu paloare nefirescă pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieții.

După 25 de ani de la venirea în țară, principele Ferdinand nu părea pregătit şi doritor să devină rege al României. I.G. Duca nota în amintirile sale politice că principele era „de o timiditate bolnăvicioasă”.

Moartea Regelui Carol I și urcarea pe tronul României a noului rege

La 27 septembrie/10 octombrie 1914, Carol I înceta din viață la Castelul Peleş, după ce Consiliul de Coroană luase decizia neutralității României în război, decizie ce era în contradicție cu ceea ce dorea regele. Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bcucureşti, afirma:” Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam ca nişte lovituri de bici…l-am văzut prăpădindu-se zi cu zi, sub aceste continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat, desigur, zilele” .

Dispariția regelui Carol I a fost receptată de principele Ferdinand ca o adevărată nenorocire. Văzându-l plângând, o doamnă de la curtea regală n-a ezitat să spună că durerea lui Ferdinand era „durerea sclavului care şi-a pierdut stăpânul şi nu ştie ce să facă cu libertatea”.

La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământul în calitate de rege al României;într-un scurt discurs, el a dat asigurări că va fi un „bun român”, ceea ce împrejurările de aici înseamnă că nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român.

Urcat pe tron în 1914, Ferdinand a inaugurat un mod nou de domnie, care a frapat pe contemporani, obişnuiți cu metodele şi stilul lui Carol I. Umbra regelui Carol I l-a urmărit pe Ferdinand I pe parcursul întregii domnii, iar contradicțiile dintre personalitățile celor doi sunt nenumărate.

Nicolae Iorga aprecia că, în septembrie 1914, când a urcat pe tron, regele Ferdinand era pentru cei mai mulți un necunoscut şi un neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță”. O idee similară formula şi regina Maria:” Soțul meu era cel mai credincios urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui, dar era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simțea”.

Imediat după urcarea lui Ferdinand pe tron, viața la curtea regală s-a schimbat brusc, cu importante consecințe asupra vieții politice din România. Distanța dintre suveran şi colaboratorii săi politici s-a micşorat sensibil. Nu suporta să țină oamenii la distanță, să le atragă atenția, direct sau prin comportarea sa, că are „sânge albastru” şi provine dintr-o familie ilustră a unei mari puteri.

Ferdinand I a devenit rege într-o perioadă tensionată, generată de confruntarea între tabăra filoantantistă şi cea germanofilă, vizând intrarea României în Primul Război Mondial. Noul rege era pentru opinia publică un necunoscut din punct de vedere politic, un mare semn de întrebare.

Spre deosebire de înaintaşul său, regele Ferdinand şi-a constituit o adevărată camarilă-alcătuită din persoane care nu dețineau o funcție politică în sistemul instituționalizat, dar care participau la luarea deciziilor. Principalul lui „sfătuitor” era regina Maria, fire ambițioasă, dornică de afirmare politică. Un rol important a dobândit principele Barbu Stirbey-favoritul reginei Maria şi administratorul domeniilor Coroanei. Dintre oamenii politici, influența politică cea mai puternică a exercitat-o Ion I. C. Brătianu, preşedintele PNL. Lipsit de ambiții, nedorind să apară cu orice preț în prim-plan, regele Ferdinand a acceptat în mod tacit dominația politică a lui Ion I.C. Brătianu

În discuțiile personale, Ferdinand era agreabil, etala cunoştințe bogate din domenii variate ale ştiinței, artei şi literaturii, dar în public îl cuprindea o timiditate nefirească. Îşi găsea cu greu cuvintele, relua de câteva ori ultimele vorbe ale interlocutorului şi în loc de răspuns nu îndrăznea să zică decât „da, da, da”. După multe poticneli reuşea să intre în ritm şi să aibă o comportare normală. În mod cert, comparativ cu Carol I, predecesorul său, regele Ferdinand apărea ca un om stângaci, fără poză şi prestanță.

Venit în România în calitate de principe moştenitor, Ferdinand s-a aplecat cu multă stăruință asupra istoriei şi culturii româneşti, ajungând să cunoscă bine sufletul şi mentalitatea poporului român, să se acomodeze cu ambiția societății în care trăia. Se simțea bine nu numai la castelul Pelişor din Sinaia, dar şi la Scroviştea, la Cotroceni sau la Buftea (palatul lui Barbu Stirbey). În mod cert, Ferdinand s-a integrat treptat, în lumea românească a vremii, cu calitățile şi defectele ei.

Noul rege prefera discuțiile lungi, neprotocolare, pe subiecte diverse:biologie, istorie, lingvistică, politică, iar cultura lui era multilaterală.

Viața personală a lui Ferdinand a fost marcată de căsătoria cu frumoasa Maria, o femeie cu o fire total diferită de cea a regelui. Copiii celor doi au crescut intr-o libertate vecină cu libertinajul, cu consecințe negative pentru viața lor personală. Astfel, cu excepția Mariei – al cărei soț (regele Alexandru al Iugoslaviei) a murit –  toți ceilalți au avut o viață de familie eşuată. Elisabeta a divorțat de regele George al Greciei, Nicolae şi Ileana au avut căte două căsătorii, iar Carol a fost căsătorit de trei ori.

Regele Ferdinand s-a încadrat strict în normele constituționale, nu şi-a îngăduit decât rareori inițiative proprii, şi atunci în probleme de ordin secundar. El a interpretat în sens foarte restrictiv prevederile constituționale, considerând că nu trebuie să intervină direct, ci să asculte punctele de vedere ale colaboratorilor şi, pe această bază, să ia o decizie.

Trecerea anilor şi dobândirea experienței de conducere nu au schimbat felul de a fi şi atitudinea politică ale regelui Ferdinand. Deşi după razboiul din 1916-1919 şi făurirea Marii Uniri dobândise un real prestigiu, Ferdinand n-a făcut efortul de a ieşi de sub tutela lui Ion I.C. Brătianu şi de a promova o politică proprie. Din această cauză Nicolae Iorga nota în cartea sa „O viață de om. Aşa cum a fost”:„Acum nu mai erau doi stăpâni în România ci unul singur:Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”.

Sfârșitul domniei lui Ferdinand

La doar 62 de ani, dupa o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoşi pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Arges alături de Regele Carol I şi Regina Elisabeta  

Prințul Leopold, tatăl regelui

Prințesa Antoaneta, mama regelui