Fenomenologia nebuniei - Constantin Enachescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Prin abordarea inedită, de reinterpretare a nebuniei ca fenomen uman, cartea Fenomenologia nebuniei ocupă un loc aparte în bibliografia de specialitate, reprezentând un bun instrument de lucru atât pentru cei preocupați de acest subiect, cât și pentru publicul larg.  

Nebunia (cunoscută și ca alienare, alienație, demență, sminteală, smintire, țicneală, boală mintală) a fost până sfârșitul secolului al XIX-lea considerată ca o comportare neobișnuită ce nu se încadrează în normele de comportare în societate. Termenul definea în trecut numai o aberație de la comportarea unui om normal (latină delirare). Faptul că această comportare neobișnuită este legată de o boală, exista în medicină numai o presupunere vagă despre o cauză patologică. Astfel epilepsia sau tulburările cauzate de traumatismele cerebrale erau încadrate de medici tot la nebunie. Aceste fenomene erau interpretate diferit în funcție de rigiditatea normelor sociale, religie, cultură și perioada istorică. Din această cauză medicina modernă care are criterii conturate mai clare de diagnostic al bolii nu ia în considerare diagnosticul medical al nebuniei din izvoarele istorice.

1.Natura Persoanei și Principiul dualității complementare

Intelectul cunoscător cuprinde o gamă extrem de largă și variată de teme asupra cărora se apleacă cu interes. Nu toate au însă aceeași importanță, și nici nu ajungem să le putem pătrunde pe toate cu înțelegerea noastră. Unele ni se par simple, altele complicate, în fine, altele ne par de neînțeles sau chiar absurde. Pe unele dintre acestea le înțelegem mai ușor, mai repede, pe altele le pătrundem treptat, în timp, pe cele mai multe însă, neputându-le înțelege, le respingem, considerându-le ca false probleme. Toate acestea însă privesc direct, sau, dacă nu, cel puțin gravitează în jurul unei teme centrale: Persoana umană. Cea mai importantă realizare, care, de altfel, fixează și justifică cadrul epistemologic al Științelor umane, este reprezentată prin delimitarea și plasarea în centrul acestora, ca problemă unică, a Persoanei umane. Prezență obiectivă în Realitatea Lumii, temă de reflecție filosofică, dar în egală măsură și fapt de cunoaștere empirică, Persoana are calitatea de a concentra în sfera ei conceptuală toate atributele umanului, atât ca potențialități, cât și ca acte...

Anormalitatea este starea care rezultă din negarea de sine a Persoanei și refuzul de către aceasta a Realității Lumii. Dar aceste aspecte de acord și dez-acord sunt efectele exterioare fie ale afirmării, în primul caz, fie ale negării, în cel de-al doilea caz, și, din acest punct de vedere, ele trebuie considerate ca fiind expresia unui raport dialectic al organizării interioare a ființei. Sursa acestuia este dată ca explicație de Principiul dualității complementare. Afirmarea și negarea sunt potențialități complementare diferențiate ca sens, iar efectul lor este contradictoriu. Prima are un caracter interior, pe când cea de-a doua se manifestă în afara Persoanei, fie că este vorba de sine sau de raporturile sale cu ceilalți. Este acesta un atribut exclusiv al Persoanei umane? Se poate spune că da. Principiul dualității complementare este, raportat la tema studiului nostru, un atribut specific și exclusiv al Persoanei umane, întrucât el este, așa cum vom vedea mai departe, o formă particulară a experienței vieții interioare, trăită în sfera Conștiinței fiecăruia dintre noi, deși aceasta scapă atenției noastre, neputând-o nici surprinde și nici înțelege, dar pe care o putem deduce din manifestările care rezultă din ea: Normalitatea și Anormalitatea. 

2. Originea și metamorfozele Nebuniei

Conceptul de Nebunie s-a constituit treptat în decursul istoriei, prin transferarea impresiei emoționale produse de prezența Nebuniei în Lume în ideea de Nebunie ca un fapt gândit de Intelect. Cunoașterea modului în care a fost privită Nebunia de-a lungul timpului ne înfățișează o istorie a atitudinilor față de aceasta, a felului în care ea a fost înțeleasă, precum și a locului pe care-l ocupă în sfera umanului. Aceasta se datorește nu atât modului de cunoaștere ca abordare metodică a problemei, cât mai ales impresiei produse de Nebunie. Diferența dintre cele două atitudini este esențială și ea va determina direcția ulterioară a acțiunii de cunoaștere (emoțională și/sau rațională) a Nebuniei. Cunoașterea este obiectivă, riguroasă ca exactitate științifică. Impresia este o opinie subiectivă bazată pe sentiment, și din acest motiv ea scapă adesea rigorii științifice. În cazul cunoașterii științifice, obiectul cunoașterii rămâne exterior, pe când în cazul impresiei obiectul este interiorizat, iar judecarea lui se deformează printr-o co-participare subiectivă involuntară a cercetătorului, pe care acesta, de regulă, nu o poate surprinde și nici evita. În cazul Nebuniei, cele două aspecte ale cercetării sale, cunoașterea obiectivă și impresia subiectivă, nu pot fi însă separate. O impune însăși natura obiectului tematic ales pentru a fi cercetat...

Nebunia culturală a fost primul cadru epistemologic al acesteia. O regăsim tratată ca atare la Platon (vezi: Charmides, Gorgias, Protagoras, Phaidros), fără însă a-i neglija sau minimaliza aspectul patologic de boală, prin asocierea tulburărilor mintale cu periculozitatea socială a bolnavilor psihici (vezi Republica, Legile). Pentru Platon, Nebunia are un caracter miticoalegoric, atunci când nu este privită ca boală fiind chiar inclusă în sfera miturilor persoanei. Mitul Nebuniei își găsește expresia cea mai profundă și completă, ca expresie a prăbușirii interioare și a sfâșierii tragice a umanului, în teatrul lui Eschil, Sofocle și Euripide. Nebunul, ca personaj tragic, asociază de regulă vinovăția cu dezonoarea, ca forme extreme ale căderii prin negație a Spiritului absolut, care, în felul acesta, impurifică ființa morală și care, din acest motiv, sfârșește prin anularea condiției valorice a umanului. Nebunul, ca personaj tragic (Ajax, Medeea, Hercule, Oreste), își pierde calitatea umană prin abaterea de la legea divină, echivalentă cu vinovăția ca formă de negare a Spiritului absolut. Vinovăția tragică, care este un act de violare a unei interdicții, dezumanizează Persoana, dar o conservă ca ființă pentru a plăti vinovăția sau pentru a-și răscumpăra onoarea pierdută, redobândind-o numai prin suferința chinurilor trupești și morale. 

Nebunia colectivă, cunoscută și semnalată din cele mai vechi timpuri ale civilizației, apare la intervale de criză socio-culturală, ca o expresie a acestor răsturnări de valori care duc la schimbarea ordinii sociale. Cauzele care generează Psihozele colective sunt diferite de cele ale Nebuniei individuale, dar mecanismele psihologice sunt aceleași.

...

Lucrarea noastrã reprezintã o regândire sinteticã, dupã un alt model teoretic de interpretare, a unor studii personale anterioare referitoare la unele aspecte specializate sectorial ale Nebuniei, privitã însã, de data aceasta,din perspectiva globalã a Științelor umane, ca fenomen uman supus unei reflecții analitice de facturã
filosoficã.

A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti (1961). Doctor în ştiinţe medicale (1972). Cercetător ştiinţific la Institutul de Neurologie şi Psihiatrie Bucureşti. Profesor universitar la Facultatea de Psihologie din Bucureşti şi la Universitatea Ovidius din Constanţa. Colaborări cu Radio Cultural, TVR şi PRO TV pe teme de psihanaliză. Premiul Academiei Române (2005). Membru al Asociaţiei Psihologilor din România.

Predă psihanaliza și psihoterapie, psihosexologie, psihoigienă și sanatate mintală, psihopatologie și psihologie medicală.

 Mentionam cateva lucrari publicate: Elemente de psihologie proiectivă (1973), Expresia plastică a personalitații (1975), Psihologia activitații patoplastice (1977), Socrate (1994), Neuropsihologie (1996), Tratat de igienă mintală (Polirom, Iași, ediția a II-a, revazută și adaugită, 2004; ediția a III-a, revazută și adaugită, 2008.