Metafizica - Aristotel, trad.Gheorghe Vlăduţescu

Categoria: emblematic europa.

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Metafizica a avut o influență majoră asupra culturii europene, ocupând, și în prezent, un loc aparte în istoria ideilor care au dominat spațiul european.

Problema fundamentală a Metafizicii o reprezintă teoria ființei (în sensul de „ceea ce are existență” -sensul ontologic), tratată într-un mod fundamental nou. Greșeala predecesorilor, în viziunea lui Aristotel, o reprezintă faptul că nu au ținut cont de multipla semnificație a termenului „ființă”. Cercetându-i pe Presocratici, Platon etc., Aristotel observă o problemă care va fi fundamentală în Metafizică. Problema este cea a semnificației multiple a ființei, desemnată prin fraza care va reveni pe întreg parcursul Metafizicii și va structura întregul demers aristotelic — „το ον λεгεΤαι Πολλαχος”: „ființa se enunță în mod multiplu”. Astfel, polisemia termenului το ον modifica în mod fundamental cercetarea Metafizicii. Problema fundamentală a Metafizicii este το ον η ον, adică „ființa în caracterul ei de ființă”. Determinarea multiplă a ființei, în sensul multitudinii semnificațiilor sale, înseamnă că determinarea sensului ființei se va face tot la fel, în mod multiplu. Însă aceasta echivalează cu distrugerea Metafizicii ca știință, echivalează cu eșuarea proiectului aristotelic. De aceea, marea miză a Metafizicii va fi găsirea unui sens unitar al ființei în multitudinea semnificațiilor descoperite.

Aristotel determină patru mari semnificații ale ființei:

- „ființa prin accident” (κατα συμβεβεκος).

- „ființa ca actualizare sau posibilitate” (ως δυναμις και ενεργεια).

- „ființa după forma categoriilor” (κατα τα σκεματα της κατεγοριας).

- „ființa ca adevăr”(ως αληθες).

Sensul unitar al ființei se descoperă ca stând tocmai în această multitudine de manifestări ale ființei. În faptul de a fi manifestă,  ființa își descoperă sensul unitar care este de fapt posibilitate: posibilitatea de a fi înțeleasă în mod diferit.

...Aceia care afirmă că întregul este unul şi că are o singură natură ca materie a sa, aceasta corporală şi având mărime, în mod evident, se înşală în multe sensuri, întrucât ei găsesc elemente numai pentru corpuri, nu însă şi pentru incorporale, existând totuşi şi incorporale. Apoi, începând să vorbească despre cauzele naşterii şi pieirii şi despre modul de a fi natural al întregului, ignoră cauza mişcării. Şi încă, ei nici nu admit drept cauză substanţa şi esenţa, ca apoi, simplist, să ia ca principiu orice corp simplu, în afară de pământ, fără a reflecta asupra producerii lor unul din altul, adică a focului, a apei, a pământului şi a aerului. Dar acestea se nasc unele din altele, prin unire sau prin separaţie, ceea ce este de mare importanţă pentru a şti care a fost, de regulă, anterior şi care posterior. În acest fel, în condiţia elementală însăşi ar putea să pară acela de la care pornind, mai întâi, ar lua naştere prin uniune, toate celelalte, şi acesta ar trebui să fie cel alcătuit din cele mai mici şi mai fine corpuri, de aceea aceia care pun focul ca principiu sunt în deplină potrivire cu această concepţie. Dar şi ceilalţi recunosc că astfel trebuie să fie elementul originar al corpurilor; de altminteri, nimeni dintre cei care admiteau unul singur n a avut în vedere pământul, ca element, aproape cu siguranţă datorită alcătuirii sale din părţi prea mari. În schimb, fiecare din celelalte trei şi a găsit partizani. Unii ai focului, alţii ai apei, alţii ai aerului. Orice s ar spune, ne putem întreba de ce nu s a vorbit, astfel, şi despre pământ, deşi cei mai mulţi oameni o fac, doar se zice că totul este pământ, încă Hesiod găsind că pământul, între corpuri, este primul apărut; atât de veche şi de populară este această presupunere...

...Aflarea adevărului este, într un fel, operaţiune grea, iar în altul uşoară. Dovadă, nimeni nu-l poate dobândi de tot convenabil după cum nimeni nu este lipsit de el, fiecare în parte spunând ceva despre natură, chiar atunci când nu vine cât de cât cu ceva sau vine cu foarte puţin, dar forţa se naşte din strângerea laolaltă. Cu adevărul se întâmplă ca în proverb: cine nu nimereşte cu săgeata o poartă? Aşa, totul pare uşor, dar faptul că putem avea întregul lui nu şi partea arată dificultatea. Şi cum aceasta este în două modalităţi, cauza aceleia despre care vorbim se prea poate să stea nu în lucruri ci în noi înşine, fiindcă, aşa cum ochii liliecilor sunt orbiţi de lumina zilei, tot asemenea, inteligenţa care este sufletul nostru, de cele ce, natural, dintre ele, sunt mai vizibile. Este drept, în urmare, să se arate recunoştinţă nu numai faţă de aceia ale căror opinii sunt împărtăşite dar şi faţă de aceia care au dat explicaţii mai de suprafaţă, pentru că ei vor fi lăsat ceva, anume, contribuind la deprinderea, prin exerciţiu, a minţii. Dacă Timotheos n-ar fi existat, melopoeziei i ar fi lipsit multe, dar fără Phrynis, nici Timotheos însuşi. La fel şi cei ce s au ocupat de adevăr, unii au lăsat după ei învăţături, dar alţii au fost cauză a ivirii lor. După toate acestea, cu îndreptăţire, filosofia este numită ştiinţa adevărului. În timp ce scopul ştiinţelor teoretice este adevărul, al celor practice este înfăptuirea; când iau în seamă cum este ceva, aceia din câmpul lor n o fac dinspre cauza în sine, ci dinspre relativ şi momentan. Dar dacă nu cunoaştem cauza, adevărul nu e posibil. Un lucru căruia îi aparţine în cea mai mare măsură ceva este cel datorită căruia altele asemenea sunt în sinonime, de exemplu, focul este cel mai cald, fiindcă în celelalte, el este cauza căldurii. Ceea ce însă, este cauza adevărului tuturor acelora următoare este cel mai adevărat. De aici, principiile celor eterne, în mod necesar, sunt adevărate în absolut, căci nu sunt adevărate doar un timp oarecare şi nu există o cauză, alta, a fiinţării lor. Din contră, ele sunt pentru altele, astfel încât fiecare lucru în parte are atâta adevăr, câtă fiinţă...

Aristotel a fost unul dintre cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice. S-a născut în Macedonia, în anul 384 î.Chr. Tatăl lui a fost medicul personal al regelui macedonean din acea vreme. La curtea regelui, Aristotel s-a împrietenit cu fiul său, Filip. Probabil sprijinit de acesta, în 367 î. Chr., a plecat la Atena pentru a-și continua studiile și s-a înscris la Academia lui Platon. A rămas aici douăzeci de ani, dovedindu-se mai întâi un elev strălucit, apoi un profesor și un gânditor pe măsura maestrului său. După moartea lui Platon, Aristotel a fost chemat la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația fiiului său, viitorul Alexandru cel Mare. A revenit apoi la Atena, unde a înființat propria lui școală, Liceul. Va preda aici timp de doisprezece ani și își va continua neobosit cercetările până în anul morții, 322 î.Chr.  

Scrierile sale acoperă numeroase subiecte - inclusiv fizică, biologie, zoologie, metafizică, logică, etică, estetică, poezie, teatru, muzică, retorică, lingvistică, politică și guvernare - și constituie primul sistem cuprinzător al filozofiei europene. Vastul sistem filozofic și științific conceput de Aristotel a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Unele dintre cele mai importante scrieri ale sale sunt: Metafizica, Politica, Etica nicomahică, Categoriile, Topica.

Traducerea a urmat textul ediţiei Bekker: Aristotelis opera ex recensione Immanuelis Bekker edidit Academia Regia Borussica (II, 1831) la care s-a adăugat paginaţia standard. Au mai fost consultate ediţiile: W.D. Ross, Aristotle’s Metaphyisics, 2 vol., Oxford; W. Jaeger, Aristotelis Metaphyisica recognovit brevique adnotatione instruxit, Oxonii e Typographeo Clarendoniana (1985); G. Reale, Aristotele. Metafisica, saggio introduttivo, testo greco con traduzione a fronte e commentario, I-III, Milano, 1995 (edizione maggiore); şi edizione minore, 1992.

 Despre traducător:

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu (n. 1937) este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti din anul 1971, cu o teză despre inducţia aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, ţine un curs masteral de istoria filosofiei greceşti şi romane. Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Ediția cuprinde, alături de textul aristotelic, notița introductivă şi notele semnate de Gh. Vlăduțescu.

În Metafizica – una din operele filosofice fundamentale ale  Antichității, care a avut o influență vastă asupra gândirii europene – Aristotel dezvoltă o știință a ființei ca ființă, o ontologie și o teologie.