Platon.Operele platonice. Perioadele a doua și a treia Volumul III.-Paul Friedländer, trad. Maria-Magdalena Anghelescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

În Volumul III, Paul Friedländer analizează perioada de mijloc a dialogurilor platonice (Banchetul, Phaidon, Republica) și opera târzie a lui Platon (Theaites, Parmenide, Phaidros, Sofistul, Omul Politic, Philebos, Timaios, Critias, Legi).

20. BANCHETUL (SYMPOSION)

Pentru cel care va scrie cândva istoria platonismului unul dintre capitolele cele mai importante va fi influenţa Banchetului. Numai Timaios şi Republica sunt comparabile în această privinţă cu Banchetul.

Banchetul care trebuie prezentat a fost fixat în anul 416, când Platon a văzut în prima victorie a tânărului şi sclipitorului poet Agathon – a cărei amintire trebuie să se fi păstrat multă vreme – ocazia de a face să fie rostite discursurile despre iubire. Dar de ce pune atâţia ani între evenimente şi relatarea lor – o invenţie la care ţine atât de mult încât descrie detaliat istoria transmiterii dialogului şi ne induce mai întâi într‑o eroare, pe care o recuză după aceea: că banchetul ar fi avut loc cu puţin timp înainte (172BC)? Desigur semnificaţia întâmplărilor şi a cuvântărilor este amplificată dacă amintirea lor s‑a păstrat atâta vreme şi dacă oamenii sunt şi astăzi atât de dornici să audă despre ele. La aceasta se adaugă faptul că Platon face să apară astfel evenimentele ca istorice – povestitorul a primit confirmarea lui Socrate însuşi –, dar epurate totodată de tot ce era nesemnificativ: Aristodem, martorul ocular, nu‑şi mai putea aminti chiar tot, iar Apollodor, care reproduce relatarea lui Aristodem, a uitat la rândul lui câte ceva, aşa încât nu a rămas decât „ce este mai demn de a fi ţinut minte” (178 A 180 C). Reformularea dată de dialogul platonic întâmplării reale apare aici ca într‑un simbol. Dar aceasta nu este totul.

 21. PHAIDON

Phädon (1764) al lui Moses Mendelssohn şi La Mort de Socrate (1823) a lui Lamartine sunt imitaţii, prelucrări ale platonicului Phaidon. Din el preiau ambele opere desfăşurarea evenimentelor şi cel puţin o parte din dialogul filosofic. Mendelsohn îşi începe şi îşi încheie Phädon‑ul chiar cu o traducere exactă şi se îndepărtează de original doar acolo unde consideră că este necesar „să aranjeze argumentaţia metafizică după gustul epocii sale”. În poemul lui Lamartine, în care „metafizica şi poezia sunt surori sau mai curând sunt totuna”, modelul grec (eveniment, dialog şi formă) s‑a cristalizat, aşa cum n‑ar fi putut reuşi să se întâmple cu nici o altă operă a lui Platon.

22. REPUBLICA

Înglobarea dialogului Thrasymachos:

Forţa contrară ostilă

I A. Cartea I

Politeia platonică poate fi comparată cu o cetate construită în trepte după un plan măreţ şi unitar, care a înglobat totodată în sine, ca suburbie, o aşezare din timpuri străvechi. Această comparaţie porneşte de la o supoziţie pe care astăzi desigur puţini vor fi cei care să o contrazică: că iniţial Cartea I a fost un dialog din prima perioadă a lui Platon, sau cel puţin a fost planificat exact ca atare, probabil chiar scris ca atare, dialog căruia i s‑a dat mai târziu în unanimitate titlul Thrasymachos. Am vorbit despre el atunci când am tratat grupa „dialogurilor aporetice definitorii”. Cine consideră că aceasta este o ipoteză nedemonstrabilă va trebui imediat să ne facă să credem alte două ipoteze şi mai greu de crezut: în primul rând că Platon în perioada dialogurilor sale aporetice, deşi a examinat toate celelalte „virtuţi”, nu ar fi examinat tocmai „dreptatea”; în al doilea rând că, aflat pe culmea creaţiei sale literare, ar fi putut sau ar fi vrut să fondeze începutul Republicii sale după un plan şi într‑o formă lingvistică aparţinând unei epoci de creaţie pe care o depăşise de mult.

23. THEAITETOS

Dialogul dintre Socrate, matematicianul Theodoros şi tânărul Theaitetos se poartă pur dramatic, fără intervenţii narative aşa cum se întâmplă în unele dintre primele scrieri, apoi în Cratylos, Gorgias, Menon şi mai ales în opera târzie a lui Platon, adică peste tot unde spaţiul material‑spiritual este mai curând presupus sau sugerat decât dezvoltat. Banchetul, Phaidon, Republica stau de cealaltă parte ca dialoguri repovestite, cu un spaţiu bogat al evenimentelor. Dar Theaitetos este singurul dialog din grupa pur dramatică precedat de o discuţie‑prolog, ca în Banchetul şi Phaidon. Dialogul central nu este relatat oral, ci – în acest unic caz la Platon – citit ca o prelegere.

24. PARMENIDE

Scriind Theaitetos,Platon se vedea între cele două fronturi reprezentate de „Parmenide” şi „Heraclit”. Acolo el urmează direcţia contrară reprezentantului devenirii continue, care atrage totul în fluxul ei. Dar are totodată în faţa ochilor confruntarea cu fiinţa unică imobilă, are în faţa ochilor momentul dramatic în care Socrate „foarte tânăr l‑a întâlnit pe foarte bătrânul Parmenide”. În aceste cuvinte din dialogul Theaitetos (183 E) referinţa la dialogul Parmenide este clară, fără să avem certitudinea că Platon plănuia deja să scrie această operă sau că lucra deja simultan la ea. În raport cu inflexibilitatea radicală a principiului parmenidic trebuia să se afirme propria sa teorie a formelor eterne, din această confruntare trebuia să câştige o claritate nouă.

25. PHAIDROS

Pe tânărul Phaidros îl cunoaştem ca zelos discipol sofist din dialogul Protagoras, unde participă la un seminar de fizică al lui Hippias despre chestiuni astronomice. Acolo, ca şi în Banchetul şi în dialogul care poartă propriul său nume, Phaidros este prieten cu cei doi medici, Acumenos tatăl şi Eryximachos fiul, care s‑au ţinut şi ei în mod evident evident în pas cu mişcarea spirituală modernă. Dacă Phaidros din dialogul nostru apare imediat ca ascultător entuziast al vorbitorului Lysias iar apoi înclină iarăşi către Socrate, şi dacă discursul lui Socrate către frumoşii închipuiţi (că iubitul ar trebui să‑i cedeze celui îndrăgostit) pare adresat lui Phaidros însuşi (242 E) – atunci devine limpede că şi aici lupta dintre sofistica‑retorică şi 

filosofie se dă de fapt pentru cucerirea sufletului tineretului. Or, aici tema‑Erosului pe care Lysias o lansează prin gura lui Phaidros şi care, preluată apoi de Socrate, este condusă la un nivel mult superior, are o importanţă particulară. Căci Platon se raportează la această luptă ca la o luptă între iubirea autentică şi cea falsă. Astfel putem sesiza foarte repede ceva din tematica pe mai multe voci a dialogului Phaidros: retorică, suflet, iubire, filosofie.

„Părinte al logosului” se numeşte acelaşi tânăr Phaidros în Banchetul (177 D), ca cel care pune în mişcare acolo competiţia discursurilor, iar aici în Phaidros (242 B) Socrate îl laudă în glumă: că nimeni nu a dat viaţă mai multor discursuri decât el. Deci trebuie să avem aici prezente în minte discursurile despre iubire din Banchetul în momentul în care Socrate trece de la falsul său discurs la cel autentic. 

26. SOFISTUL

Nu ştim dacă Platon Avea încă de pe atunci de gând să împlinească într‑un dialog propriu întâlnirea fixată pe „mâine dimineaţă” cu care îşi încheie dialogul Theaitetos (aşa cum îl încheiase mai înainte pe Laches). Dar mai târziu a folosit posibilitatea oferită de acest anunţ, creând perechea de dialoguri Sofistul şi Omul politic. El n‑ar fi economisit desigur o reformulare a spaţiului spiritual, dacă n‑ar fi trebuit să readucă în câmpul vizual, tocmai pentru noutatea pe care voia s‑o prezinte acum, dialogul Theaitetos cu personajele sale, concepţiile sale şi problemele sale lăsate în suspensie. Problema cunoaşterii şi a obiectului ei: ceea‑ce‑este etern stă şi în fundalul noului dialog, care cercetează pe faţă problema sofistului şi în secret pe cea a filosofului, iar în fundal în spaţiul dialogului stă Socrate, care este filosoful şi opusul sofistului. 

JUSTIFICAREA GRUPĂRII

Putem spune că ceea ce, timp de decenii, sub numele de „chestiunea platonică” aproape că ni‑l ascundea pe Platon însuşi (la fel ca cea homerică pe Homer), nu ne mai intimidează astăzi. Atât în ce priveşte autenticitatea scrierilor cât şi cronologia lor, nu mai pot exista, în mare vorbind, puncte de vedere considerabil diferite. Dacă prin urmare nu mai este permis să schimbăm de fiecare dată ordinea bazându‑ne pe o pretinsă dezvoltare a teoriilor sau formei de gândire platonice, datorăm aceasta realizărilor observaţiei lingvistice iniţiate de L. Campbell (1867). El a ordonat dialogurile târzii într‑o grupă: Sofistul, Omul politic, Timaios, Critias, Philebos, Legi. Mai târziu Blass şi Jenell au observat că tocmai în aceste dialoguri hiatul este evitat. Ambele observaţii formează o unitate. Căci în epoca târzie Platon a ales anumite forme de expresie şi a evitat altele, tocmai pentru că preluase de la Isocrate principiul evitării hiatului.

https://www.youtube.com/watch?v=GWZlx6XheD4

https://www.youtube.com/watch?v=NWWspx11mvc

https://www.youtube.com/watch?v=nke9geV7g98

Paul Friedländer (1882-1968) a fost un cunoscut filolog german specializat în literatura clasică. A studiat cu marele reprezentant al filologiei clasice, Ulrich von Wilamowitz Moellendorff, la Universitatea din Berlin. A fost profesor la Universitățile din Berlin, Marburg și Halle. A demisionat în 1935 la presiunile regimului nazist, iar în 1938 a fost deținut într-un lagăr de concentrare. După eliberare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde va preda la Universitatea John Hopkins, apoi la Universitatea din California (UCLA). A devenit cunoscut pentru interpretarea originală a operelor lui Platon.

Un omagiu adus lui Paul Friedländer la moartea sa:

http://texts.cdlib.org/view?docId=hb6h4nb3q7&chunk.id=div00016&brand=calisphere&doc.view=entire_text

Cartea a avut trei editii in germana si a fost tradusa in engleza si franceza.

Editia prezentata-Format: 200/280, 544 pg. l editia 1, 2019 l l Isbn 978-606-748-312-3 ,

beneficiază de o traducere de excepție aparținând doamnei profesor Maria Magdalena Anghelescu. Traducerea s-a realizat după ediția a treia a textului german, în care textul şi notele au fost revăzute scrupulos.

Născută în 1952 la Baia Mare, Maria-Magdalena Anghelescu a studiat la Bucureşti limba şi literatura română şi latină. Este bibliotecară la Institutul de Istoria Artei G. Oprescu din cadrul Academiei Române şi la New Europe College. Maria-Magdalena Anghelescu traduce din germană, engleză, franceză şi italiană în română. Din 2000 este membră a Uniunii Scriitorilor din România (filiala din Bucureşti, departamentul de traduceri). Pentru traducerea volumului Antikensehnsucht und Maschinenglaube. Die Geschichte der Kunstkammer und die Zukunft der Kunstgeschichte de Horst Bredekamps a primit, în 2008, Premiul de Traducere Allianz. Locuieşte la Bucureşti.

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și poate fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Ediția include o introducere a traducătorului Traian Brăileanu în care acesta arată pe scurt geneza istorică a filosofiei kantiene și principiile ei fundamentale, prezentându-o cu toată obiectivitatea, în spiritul lui Kant însuşi. Introducerea profesorului Traian Brăileanu pune astfel la îndemâna cititorului elementele necesare spre a înţelege mai bine opera lui Kant.Cartea include, de asemenea, un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată emblematică și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală).

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.