Ontologie şi metafizică la greci. Filosofia elenistică - Gheorghe Vlăduţescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Filosofia și gândirea greacă a avut  o puternică influență asupra istoriei filosofiei și a culturii europene –și continuă și astăzi să exercite un mare interes în rândul cercurilor intelectuale, cartea acad. Gheorghe Vlăduțescu reamintindu-ne de marile principii și concepții ale filosofiei grecești asupra vieții, într-un mod riguros, dar în același timp atractiv pentru cititor.

Filosofia elenistică a fost un punct intermediar între trecutul și viitorul filosofiei grecești, un punct intermediar creator, care a influențat, precum întreaga cultură greacă veche, spațiul european.

Grecia elenistică sau Grecia din perioada elenistică este o perioadă din istoria Greciei antice cuprinsă între decesul lui Alexandru cel Mare 323 î.Hr. și apariția Imperiului Roman 31 î.Hr. Termenul „elenistic” a fost folosit prima dată de istoricul german Johann Gustav Droysen în lucrarea sa Geschichte des Hellenismus (1836 și 1843). Epoca elenistică a fost definită de istoricii secolului al XIX-lea pornind de la un criteriu lingvistic și cultural, și anume creșterea importantă a regiunilor în care oamenii vorbeau limba greacă (Ἑλληνιστής, Hellēnistḗs) și prin urmare fenomenul de expansiune a elenismului.

În orice istorie (socială, culturală) periodizarea este convenţională, de unde şi riscul de inadecvaţie, nu însă, neapărat, mai mare decât operaţiunile similare, clasificatorii, în temei cogniţionist. Depinde numai de criteriu, el însuşi convenţional. Numai că, în măsuri diferite, convenţia poate să fie mai mult sau mai puţin operaţională (şi astfel mai „adevărată”).

Sunt, aşadar, criterii ca „măsuri ale înţelegerii”, cum zicea Sextus Empiricus, mai tari, cu grad sporit de „obiectivitate”, ori mai slabe, intens subiectivizante, în funcţie de opţiunile doctrinare, fără de care nu se poate, nu e îndoială, ca şi de ataşamente, mai libere sau mai dogmatice (P.H. II, 15).

Căderea Imperiului Roman de Apus, în 476, şi aceea a Constantinopolului, peste cam un mileniu, în 1453, au fost evenimente cruciale pentru istoria Europei, în lungă durată. Dar nu cele mai mari sau nu într-atâta de hotărâtoare pentru „decuparea” unei secvenţe istorice, aceea medie. Constrângătoare, cele două „căderi” lăsau în urmă cam patru secole, în cursul cărora vor fi coexistat antiquitas şi modernitas şi limitau epoca la un mileniu cu Renaşterea ca limită de sus. Dar multă vreme, structuri medievale aveau să supravieţuiau fie epigonic, fie prin modernizare. Renaşterea, la urma urmelor, era, mai înainte de toate înnoitoare în temeiul medievalităţii, ruptura nefiind totuna cu dezlegarea (sau, mai rău, cu respingerea) ci înnoire.

Dacă anul 476 delimita Antichitatea de modernitate (lucrând în continuare cu perechea antiquitas–modernitas, cea mai operaţională), cam patru secole, aşadar, erau într-un fel, scoase din istorie. Acestea într-o „parte” a lor nu mai ţineau de antiquitas, tot aşa cum nici după 476 „modernitate” nu se desprindea parcă mecanic.

Cultura antică încă dominantă în primele veacuri, supravieţuia în stilistica proprie, şi „după” anul 476. Dar concomitent, evoluând distinct, totuşi, nu de tot în „geometrie” paralelă, cultura „veche” şi cultura „nouă” se ating,  interferează.

Fenomen de ruptură, creştinismul, evenimentul hotărâtor în epocă, era acela care separa şi unea, totdeodată. Cu cea mai mare încărcătură istorică, despărăţea epocile. Modernitatea, în urmare, începea odată cu apariţia sa, „Evul mediu” lung, de care vorbea Jacques le Goff, având, de aceea, în creştinism treapta zero a sa, chiar dacă acesta, cel puţin până în secolul al IV-lea nu urma să fie dominant, nici „noua” cultură de inspiraţie şi de întemeiere. Filosofia apologeţior şi a primilor scriitori creştini nu avea altitudinea şi profunzimea neoplatonismelor „post-antice”: platonian sau proclean. Viitorul era însă al aceleia ceea ce chiar istoria neoplatonismeului o arată, dacă nu creştinismul se punea sub semnul său ci metafizica „unului şi multiplului” evolua creştin. Între neoplatonismul procelan şi acela areopagitic deosebirea majoră stă în faptul că „posteritatea critică” a celui dintâi nu mai avea să fie în paradigmă proprie, pe când celălalt îşi începea istoria asimilist, este drept, totuşi că în stilistica sa.

Hotărâtor, aşadar, în istoria europeană, cel puţin, schimbând paradigmele, periodologic, creştinismul este criteriul. Cum istoria ca hermeneutică este inversă, afară de aceea evoluţionisătă, slabă, creştinismul poate să aducă spor de legitimitate identificării criteriului în temeiul său, tot aşa cum „piatra de hotar” dintre epoca medie  (clasică) şi aceea elenistică era urcarea pe tron a lui Alexandru cel Mare, în anul 336 ante sau mai puţin „evenimenţial”, episodul macedonean.

Când se „sfârşeşte” epoca veche şi începe aceea clasică, în istoria greacă, nu este la fel de lesne de determinat, trecerea făcându-se treptat, evaluativ, cel puţin cultural.  Socrate este moment de răscruce, nu însă şi de ruptură, între el şi Protagoras relaţia fiind de complementaritate, dacă îndoiala şi „măsura” erau solidare în ideea critică.

De la o epocă la alta, în istoria filosofică se schimbă dominantele, ceea ce nu este puţin, dar între „secvenţe”, mai tare este continuitatea. Dominantă reconstrucţia ontologică în „epoca veche”, nici chiar Parmenides, logicianul ei, n-o presupunea ca operaţiune în sine. În succesiunea sa, „neoeleatismele” pluraliste erau încercări de metafizică. Tot asemenea, ontologia platoniciană („doctrina ideilor”) era îndreptată metafizic. Aporetica Unului şi multiplului din dialogul Parmenides era pregătită ontologic. Aristotel, la rândul său, făcea din critica „ontologiilor” istorice, de la aceea parmenidiană la aceea platoniciană, o propedeutică la metafizica sa în concept ousiologic.

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu (n. 1937) este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti din anul 1971, cu o teză despre inducţia aristotelică. De-a lungul carierei, a publicat peste 20 de volume pe teme de filosofie antică (ontologie, metafizică, etică), filosofia culturii, istoria ideilor filosofice, precum şi filosofie românească. În prezent, ţine un curs masteral de istoria filosofiei greceşti şi romane. Prof. univ. dr. Gheorghe Vlăduţescu este Profesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române.

În anul 1995, prof. dr. Gheorghe Vlăduțescu a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române, fiind promovat ca membru titular al acstui înalt for cultural și cademic român în anul 1999. A deținut funcția de vicepreședinte al Academiei Române între anii 2002-2006. Este membru în „Asociația internațională pentru apărarea libertății religioase” de pe lângă Consiliul European și UNESCO.

Acad. prof. dr. Gheorghe Vlăduțescu este membru fondator al “Centrului de Studii asupra Imaginarului și Raționalității” din Craiova, precum și membru al Societății de Studii Clasice din București. În anul 2000, a fost ales ca membru al Académie des Sciences, des Arts et des Lettres din Paris (Franța).

În anul 2002, acad. Gheorghe Vlăduțescu a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler.