Ortodoxia - Serghei Bulgacov

Serghei Bulgakov

Cartea descrie, într-un registru simplu,  noțiunile de bază și „Crezul” Ortodoxiei. Inițial, a  fost scrisă pentru publicul francez, nefamiliarizat întru totul cu învățătura creștină.

Mai multe detalii

2236P

Nou

25,20 lei cu TVA

-10%

28,00 lei cu TVA

Serghei Bulgakov expune în această lucrare învățătura generală catehetică a Ortodoxiei.

În încercarea de a răspunde tuturor acelor probleme cu care se confruntă omul încă nefamiliarizat cu noțiunile fundamentale ale gândirii creștine sau care experimentează anumite probleme în înțelegerea dimensiunii conștiinței religioase, Bulgakov realizează un paralelism între Ortodoxie și celelalte confesiuni religioase. Autorul pune accent pe următoarele teme: tradiția și ierarhia bisericească, unitatea și sfințenia bisericii, docmatica și tainele, Fecioara, sfinții și icoanele în ortodoxie, mistica și etica ortodoxă, ortodoxia, statul și viața economică, gândirea apocaliptică, eshatologia și heterodoxia.

De exemplu, în primul capitol intitulat „Biserica”, acesta  descrie fundamentele și dogma creștină privind semnificația Bisericii: „Biserica este opera întrupării lui Hristos, este însăşi această întrupare: Dumnezeu îşi asimilează natura umană şi natura umană îşi asimilează viaţa divină; este îndumnezeirea (Gsrocac;) naturii omeneşti, consecinţă a unirii celor două naturi în Hristos. Dar opera de penetrare a umanităţii de către spiritul Bisericii nu s-a împlinit numai în virtutea întrupării, sau numai prin înviere. „Vă este de folos ca să Mă duc Eu (la Tatăl)" (Ioan 16, 7). Această operă presupune trimiterea Sfîntului Duh, Cincizecimea, care a fost împlinirea Bisericii”.

AutorSerghei Bulgakov
Specificații autor teolog ortodox, filozof și economist
Traducator/editorNicolae Grosu
Anul publicării2018
Format95 x 205 mm
Nr. pagini220
ColecțiaSpiritualitate ortodoxă
eBook1868-ortodoxia-serghei-bulgacov-9786067482416.html
ID Hard Cover1868-ortodoxia-serghei-bulgacov-9786067482416.html
GenReligie
SubgenOrtodoxie
LimbaRomana
Tip formatFizic
Subiect principalStudii teologice
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieReligie
ISBN978-606-748-241-6

Scrieţi un comentariu

Ortodoxia - Serghei Bulgacov

Ortodoxia - Serghei Bulgacov

Cartea descrie, într-un registru simplu,  noțiunile de bază și „Crezul” Ortodoxiei. Inițial, a  fost scrisă pentru publicul francez, nefamiliarizat întru totul cu învățătura creștină.

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Acestă lucrare prezintă într-o formă succintă principalele teme și orânduiri ale vieții trăite întru și pentru Dumnezeu, din perspectiva Ortodoxiei. Are o valoare deosebită pentru comunitățile ortodoxe din Europa, prin încercarea lui Serghei Bulgakov de a explica, pe înțelesul tuturor, și de a promova învățătura generală catehetică ortodoxă.

Biserica Ortodoxă (cunoscută și ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană) este o comunitate de credință creștină. Astăzi creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe autocefale (greacă, rusă, română, sârbă, bulgară, albaneză, poloneză etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe autocefale, primatul onorific este deținut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioși, ortodocșii formează în lume a doua comunitate creștină, după Biserica Catolică.

Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) și δοξα (doxa - slăvire sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se, deci, literal „dreapta-slăvire”, cu înțelesul de „credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat că și unele din celelalte biserici creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau chiar singurele drepte.

Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață creștină într-o largă zonă geografică.

Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs, gradual, o separare oficializată în 1054 , cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι - catolică sau „universală”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credințe (Ορθόδοξια - ortodoxă). Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume.

Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă, începută de la apostoli.

Biserica, în calitatea ei de Trup al lui Hristos, trăind din viaţa lui Hristos, este prin acest fapt domeniul, în care este prezent şi în care lucrează Sfîntul Duh. Să spunem mai mult: Biserica este viaţa prin Duhul Sfînt, deoarece ea este Trupul lui Hristos. Iată pentru ce se poate defini Biserica - o viaţă binecuvîntată în Sfîntul Duh; se spune uneori şi că ea este Sfîntul Duh trăind în umanitate.

Se percepe Biserica prin credinţă, nu numai ca o calitate sau o experienţă, ci şi cantitativ, ca unitate a tuturor, ca viaţă unică şi integrală, ca universalitate, după modelul uniunii celor trei persoane divine. Numai împărţirea infinită a neamului omenesc este accesibilă vederii noastre: noi vedem fiecare individ, ducînd o viaţă egoistă şi izolată; copiii aceluiaşi Adam, deşi sînt fiinţe sociale, deşi depind de fraţii lor, nu văd unitatea lor, nu sînt conştienţi de ea; dar această unitate se manifestă în dragoste şi prin dragoste şi ea există graţie participării la viaţa divină şi unică a Bisericii. „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gînd să mărturisim"... - proclamă Biserica în timpul liturghiei. Această unitate a Bisericii se revelează ochilor iubirii nu ca o unire exterioară - de genul celor ce le întîlnim în orice societate omenească - ci ca principiul prim şi misterios al vieţii. Umanitatea este viaţă în Hristos, oamenii sînt chiorchinii de strugure ai aceleiaşi viţe, membrele aceluiaşi trup. Viaţa fiecărui om se lărgeşte în mod infinit pentru a deveni viaţa altora, communio sanctorum, şi fiecare om în Biserică trăieşte din viaţa întregii umanităţi, devenită Biserică; fiecare om este umanitatea: homo sum et nihil humanum a me alienum esse puto. Cu toate acestea, Biserica universală nu este limitată la neamul omenesc; adunarea îngerilor face parte din ea deopotrivă. Existenţa lumii îngerilor este inaccesibilă vederii omeneşti, ea nu poate să fie afirmată decît de experienţă spirituală, nu poate să fie percepută decît de ochii credinţei...

Viaţa invizibilă a Bisericii, viaţa credinţei, este în mod indisolubil legată de formele concrete ale vieţii pămînteşti. „Invizibilul" există în vizibil, este cuprins în el; împreună formează un simbol (oipPoX,ov). Cuvîntul „simbol" desemnează un lucru care aparţine acestei lumi, care este în mod strîns legat de ea, dar care are, cu toate acestea, un conţinut a cărui existenţă este anterioară tuturor veacurilor. Este vorba aici de unitatea transcendentului cu imanentul, o punte între cer şi pămînt, o uniune a lui Dumnezeu cu omul, de la Dumnezeu la făptură. Din acest punct de vedere, viaţa Bisericii este simbolică; este o viaţă misterioasă, ascunsă sub semne vizibile. Opoziţia dintre „Biserica invizibilă" şi societatea omenească vizibilă, formată în vederea Bisericii interioare, dar rămasă străină de ea, distruge simbolul, suprimă Biserica însăşi, ca uniune între viaţa divină şi viaţa făpturilor. O astfel de opoziţie face Biserica să devină pur transcendentă şi o transportă în domeniul numenal; prin aceasta, valoarea domeniului fenomenal este micşorată. Biserica pămîntească închide în ea Biserica, luată ca viaţă; dar această Biserică pămîntească, ca orice realitate de aici de jos, are limite în spaţiu şi timp. Ea nu este numai o societate, ci ceva mult mai vast decît această societate; dar tocmai ea există ca o societate, care are caractere proprii, legi şi margini. Pentru noi şi în noi, în existenţa noastră temporală, Biserica are o istorie, ca tot ce există în lume; ea rămîne în istorie. Astfel, existenţa eternă, neschimbată, divină a Bisericii, apare în viaţa acestui veac ca o manifestare istorică; ea are deci un început în istorie. Biserica a fost întemeiată de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos; El a stabilit că profesiunea de credinţă a lui Petru, făcută în numele tuturor apostolilor, este piatra unghiulară a Bisericii sale. După înviere. El a trimis pe apostoli să predice Biserica sa; existenţa Bisericii Noului Legămînt datează de la coborîrea Simţului Duh peste apostoli; - atunci a răsunat din gura lui Petru primul apel apostolic pentru intrarea în sînul Bisericii: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos... şi veţi primi darul Duhului Sfînt." (Fapte 2,38); „şi în ziua aceea s-au adăugat (Bisericii) ca la trei mii de suflete" (Fapte 2, 41). Atunci s-au pus bazele Legămîntului celui Nou.

ESHATOLOGIA ORTODOXĂ

„Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină". Acesta este ultimul articol al simbolului credinţei; şi aceasta este credinţa tuturor creştinilor. Viaţa prezentă şi drumul care duce la aceea a veacului ce va să vină, „împărăţia harului" se va transforma în „împărăţie a gloriei". „Chipul acestei lumi trece" (I Cor. 7,31), tinzînd către sfîrşitul ei. întreaga percepţie creştină a lumii este determinată de acest eshatologism; el nu privează această viaţă de valoarea ei, ci îi împrumută o justificare nouă şi supremă. Creştinismul primitiv este plin de tot sentimentul sfîrşitului apropiat şi inevitabil. „Iată, vin îndată! Amin! Vino, Doamne Iisuse!" (Apoc. 22, 20). Aceste cuvinte de foc răsunau ca o muzică cerească în inimile primilor creştini şi le ridicau pe un plan „supra- pămîntesc", ca să spunem astfel. Aşteptarea unui sfîrşit imediat, tensiunea plină de bucurie, s-au pierdut natural în cursul istoriei. Acest sentiment a fost înlocuit prin acela, că viaţa noastră se termină repede prin moarte şi că o răsplată vine după moarte: în Orient şi în Occident, eshatologismul a devenit mai sever şi mai sumbru. în acelaşi timp s-a dezvoltat în creştinism - în Ortodoxie mai ales - o venerare specială a morţii, destul de aproape de ideile Egiptului vechi (există, în general, un fel de legătură „subterană" între pietatea egipteană şi Ortodoxie). Trupul mort este îngropat cu veneraţie, ca sămînţa învierii ce va să vină, iar ritualul însuşi al înmormântării este considerat de anumiţi scriitori vechi ca o taină. Rugăciunea pentru morţi, pomenirea lor periodică, stabileşte o legătură între noi şi lumea cealaltă; orice trup mort se numeşte în limbă liturgică „moaşte", căci este capabil să fie glorificat. Separarea sufletului de trup este un fel de taină, în care se împlineşte în acelaşi timp judecata lui Dumnezeu asupra lui Adam cel căzut; fiinţa omenească se descompune prin separarea anti-naturală a sufletului şi a trupului; sufletul se naşte din nou, în lumea spirituală. Sufletul, despărţit de trup, devine conştient de spiritualitatea lui şi se regăseşte în lumea netrupeştilor duhuri - luminoase şi întunecoase. în această nouă stare, sufletul trebuie să ia poziţie singur în legătură cu lumea nouă. în alţi termeni, starea de suflet trebuie să se manifeste aşa cum este şi să devină evidentă sufletului însuşi. Destinele sufletului sînt descrise cu imagini diferite în literatura bisericească, dar doctrina ortodoxă vorbeşte de ele cu o înţeleaptă incertitudine; căci este un mister care nu se poate pătrunde decît în experienţa vie a Bisericii.

Nu este om, care să fie fără de păcat şi care - chiar printre oi - să nu fie un „ţap", într-un fel oarecare. Dar Duhul mîngîietor vindecă şi restaurează creatura acoperită de răni; îi dă har prin milostivirea divină. Atingem aici antinomia religioasă - iertare, osîndire - care mărturiseşte despre taina voinţei divine.

Rămîne totuşi în eshatologia creştină, problema veşniciei muncilor iadului şi a reprobaţiunii definitive a celor ce sînt trimişi în „focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui". Din timpurile cele mai vechi, anumite îndoieli au fost formulate cu privire la durata eternă a acestor chinuri; nu s-a văzut uneori în ele decît un mijloc provizoriu, pedagogic, ca să spunem astfel, de a acţiona asupra sufletelor şi se nădăjduia într-o restauraţie finală, à7toKaxâoxaaiç. Din antichitatea cea mai timpurie, s-au aflat două tendinţe în eshatologie: o tendinţă rigoristă afirma că muncile sînt eterne, adică definitive şi fără de sfîrşit; alţii, ca Augustin, numiţi în mod ironic „milostivii" (miséricordes), negau eternitatea muncilor şi persistenţa răului în creaţie şi mărturiseau biruinţa definitivă a împărăţiei lui Dumnezeu, cînd „Dumnezeu va fi totul în toţi". învăţătura de „apokatastasis" nu este numai a lui Origen, a cărui Ortodoxie este îndoielnică din cauza unora din opiniile lui; ci este şi a Sf. Grigorie de Nisa, glorificat de Biserică - ca învăţător, precum şi a discipolilor săi. Se credea că doctrina lui Origen fusese condamnată în secolul V ecumenic; dar studiile istorice recente nu mai permit să se afirme aşa ceva. Cît despre doctrina Sf. Grigorie, dezvoltată cu mult mai multă consecvenţă, şi liberă de teoriile origeniene despre preexistenţa sufletelor, ea n-a fost niciodată condamnată. în consecinţă, ea păstrează dreptul ei de cetăţenie în Biserică, cel puţin în calitate de opinie teologică (theologumenon). Este adevărat că opinia predominantă, expusă în cea mai mare parte a manualelor dogmatice, nu se opreşte la chestiunea de apokatastasis, sau exprimă idei apropiate rigorismului catolic. Pe de altă parte, anumiţi gînditori au profesat şi profesează încă idei influenţate de doctrina Sf. Grigorie de Nisa (sau, în tot cazul, mai complexe decît rigorismul obişnuit). Se poate deci prevedea că această chestiune va mai fi tratată de multe ori şi va fi lămurită de lumini noi, trimise Bisericii de Sfîntul Duh. în tot cazul, nici un rigorism nu ne poate lua nădejdea, pe care ne-o dau cuvintele triumfătoare ale Sf. Pavel: „Căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, pentru ca pe toţi să-i mîntuiască. O, adîncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu...!" (Rom. 11, 32, 33).

Serghei Bulgakov s-a născut în Livnî, Rusia, la 16 iunie 1871, în familia unui preot ortodox. A studiat întâi la Seminarul Orel, după care a urmat de frecventarea Gimnaziului din Eleț. A frecventat Școala de Drept de la Universitatea din Moscova, unde studiile sale au inclus economia politică. A absolvit în 1894. În timp ce studia la seminar, a devenit interesat de marxism și a luat parte la mișcarea Marxismul Legal. După studierea marxismului, Bulgakov a devenit convins de impotența teorie marxiste și s-a întors la convigerile sale religioase, fiind influențat de lucrările unor astfel de scriitori precum Lev Tolstoi, Feodor Dostoievski și Vladimir Soloviov.

10 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: