Satyricon - Titus Petroniu Niger

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Satyricon este prima opera de ficțiune autentică, fiind scrisă într-o perioadă caracterizată printr-o profundă criză a valorilor morale, sociale și religioase.

Actuala ediție pornește de la prima ediție integrală (necenzurată nici de autor și nici de alții) a Satyricon-ului, apărută la Editura Univers, în 1995. Căutările personajelor Satyricon-ului țintesc adesea fuga de obstacolele întâmpinate și sunt impregnate de umor savuros, de deriziune, de un comic expandat pe o gamă multivalentă de mijloace compoziționale și stilistice.

În structura de adâncime a romanului, cum ne revelează însuși Petroniu, în mai multe rânduri, mai ales în versuri ce vehiculează o autentică poetică explicită, asumată de el (Sat., 132, 15), romancierul optează pentru un epicureism fundamental. Această opțiune filosofică prevalentă comportă trăirea imanentistă a peisajului alcătuit de discursul romanesc, în funcție de orientarea sa problematizantă. Chiar problemele evoluției, de fapt ale degradării culturii, mai cu seamă ale elocinței și artei eposului, sunt puse în dezbatere de către personajele romanului. Căutările personajelor Satyricon-ului țintesc adesea fuga de obstacolele întâmpinate și sunt impregnate de umor savuros, de deriziune, de un comic expandat pe o gamă multivalentă de mijloace compoziționale și stilistice. Umorul pluridimensional se poziționează la un nivel structural intermediar, între epicureismul profund și peripețiile care proliferează la suprafața romanului. Numele personajelor se relevă ca deosebit de comice. Pe de altă parte, deriziunea presupune refuzul iconoclast al miturilor și al simbolurilor, așadar promovarea antimitului. Iar ambiguitatea căutărilor întreprinse de personaje determină, în mare parte, modernitatea pregnantă a romanului scris de Petroniu.

Eugen Cizek

Satyricon este o satiră scrisă în limba latină și atribuită lui Titus Petronius Niger, consilier al împăratului Nero.

La baza romanului stă o sinteza de elemente ce aparțin literaturii populare, comediei latine și grecești, romanului grec și satire.

Astfel, prin îmbinarea acestor resurse Petronius realizează o opera în care scopul este de a surprinde tiparul antiretoric și antimoralizator a epocii neroniene.

Personajele principale

Encolpius: Naratorul și personajul principal, moderat bine educat și, probabil, dintr-un fond relativ elitic.

Giton: Un băiat frumos de șaisprezece ani, un sclav și un partener sexual al lui Encolpius.

Ascyltos: Un prieten al lui Encolpius, rival pentru proprietatea lui Giton.

Trimalchio: un libertar extrem de vulgar și bogat.

Eumolpus: Se spune că un om îmbătrânit și sărăcitor de omul bogat este acela că urăște.

Lichas: un dușman al lui Encolpius.

Tryphaena: O femeie infatuată cu Giton.

Corax: un frizer, slujitorul angajat al lui Eumolpus.

Circe: O femeie atrasă de Encolpius.

Chrysis: slujitorul lui Circe, îndrăgostit și el de Encolpius.

I

 ...

Oare pe declamatori nu-i chinuie tot niște Furii? Căci ei răcnesc cam așa: „Am căpătat aceste răni, fiindcă am apărat libertatea țării: am rămas fără ochiul ăsta, ca să vă mântuiesc pe voi. Dați-mi o călăuză, care să mă ducă la copiii mei, pentru că mi-au tăiat îndoiturile genunchilor și nu mă mai pot ține pe picioare”. Și încă s-ar mai putea îngădui fraze din astea, dacă ele ar deschide cu adevărat învățăceilor calea către elocință. Însă din vorbele umflate și din zarva asta deșartă a sentențelor, începătorii trag un singur folos: anume acela că se cred ajunși într-o altă planetă, de cum se trezesc în for. Într-adevăr, eu socot că tinerii, cum ajung în școli, se prostesc de tot, căci acolo nu văd și nu aud nimic din cele de care ne ciocnim noi în viața cea adevărată: cât sunt elevi, ei au de-a face numai cu pirați ce stau pe țărm cu lanțurile în mâini, cu tirani scriind edicte prin care poruncesc fiilor să reteze capetele părinților, cu răspunsuri date de oracole în vreme de ciumă, unde se ordonă să se jertfească zeilor trei fecioare ori chiar mai multe. Sunt doar fraze lustruite și parcă găluști unse cu miere: unde toate, cuvinte sau fapte, par a fi stropite cu sos făcut din mac și din susan.

Arbiter Gaius Petronius, cunoscut în limba română și ca Petroniu a fost un om politic și scriitor latin, autor al romanului Satyricon.

Traducere, postfață și note de Eugen Cizek.

Eugen Cizek (1932 - 2008) a fost un istoric și filolog român, specialist în filologie clasică, profesor universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, din cadrul Universității din București, autorul unor studii ce privesc literatura latină, între care remarcabilă este Istoria literaturii latine.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Ediția include și o postfață, scrisă de Eugen Cizek.

Ediția de față a implicat o revizuire destul de simțitoare a celei din 1995. Au fost operate schimbări, relativ numeroase, la nivelul vocabularului tălmăcirii. De asemenea, anumite note au fost scurtate ori chiar suprimate. Amintim că ediția din 1995 se întemeia, în mare parte, pe cea cenzurată, din 1967, când autorul traducerii, adică al acestor observații, era încă foarte tânăr. Fără îndoială, și traducerea actuală tălmăcește textul latin publicat de Alfred Ernout în edițiile „Les Belles Lettres”, al cincilea tiraj, Paris, 1962, însă și pe cel folosit de A. Marzullo și M. Bonaria, tipărit la Bologna, 1964.

 EUGEN CIZEK