Pilduitoare vieți de eremiți - Sfântul Ieronim

Tălmăcirile profesorului Dan Negrescu din acest volum reprezintă un omagiu adus peste timp lui Eusebius Hieronymus, acest sfânt strâns legat de umanitatea reală, cum aprecia Pierre de Labrioll. Cele trei epistole despre viețile unor eremiți (Viața Sfântului Ilarion, Viața Sfântului Pavel, cel dintâi sihastru, Viața lui Malthus, monahul robit), precum și fragmentele din vechile rânduieli monahale din scrierea Sfântului Pahomie în limba siriacă, tălmăcită de Ieronim în latină, și astfel accesibilă nouă astăzi, dovedesc că talentul narativ al Sfântului Ieronim este inconfundabil, așezându-l în rândul acelor bărbați deplini întru grația spiritului despre care el însuși vorbește.

Prin sine însuși

Tocmai pentru că și-a păstrat de-a lungul vieții independența de preot solitar și călător, Ieronim nu a fost silit să dea vreodată spectacole fariseice, nici în fața contemporanilor – prietene, prieteni, dușmani – și nici în contul posterității. În spiritul unei modestii raționale, sau, mai curând, în spiritul unei rațiuni a modestiei ce se învecinează firesc cu simțul propriei valori, Ieronim se așază pe sine însuși în rândul „bărbaților iluștri” pe un loc final, dar cu atât mai inteligent ales cu cât, dincolo de cronologia căreia îi corespunde, îi sare în priviri cititorului; Ieronim nu este neapărat modest (nu ar avea față de cine sau de ce), ci sobru în autoapreciere: „Ieronim, din tatăl Eusebius, m-am născut în cetatea Stridoniei, nimicită de goți și aflată odinioară în hotarul Dalmației și Panoniei; până în ziua de azi – adică până în al paisprezecelea an al domniei lui Teodosie – am scris cele ce urmează: Viața monahului Pavel, o carte de Epistole către feluriți, o epistolă de încurajare către Heliodor, Disputa unui luciferian și a unui ortodox, Cronica istoriei universale; am tălmăcit din greacă în latină cele 28 de Omilii ale lui Origene la Ieremia și Ezechil; apoi Despre serafi, despre Osana și despre fiul cumpătat și cel risipitor câte o epistolă; despre cele trei întrebări ale vechii legi, două omilii la Cântarea Cântărilor, despre fecioria veșnică a Mariei – împotriva lui Helvidius –, despre păstrarea fecioriei către Eustochium, o carte de Epistole către Marcella, o epistolă de mângâiere către Paula la moartea fiicei sale, trei cărți de Comentarii la Epistola lui Pavel către Galateni, tot trei cărți de comentarii la Epistola către Efeseni, O carte de Epistole către Titus, o carte despre epistola către Filimon, Comentarii la Ecleziast, o carte de cercetări iudaice despre Geneză, o carte Despre locuri, o carte a numelor evreiești, una privitoare la cartea Despre Sfântul Spirit a lui Didymus pe care eu am tălmăcit-o în latină, treizeci și nouă de omilii la Luca, șapte tratate despre Psalmi – de la al zecelea până la al șaisprezecelea –, apoi Viața lui Malchus, monahul prizonier, și a fericitului Ilarion. I-am dăruit credinței Noul Testament în greacă, iar pe cel vechi l-am tălmăcit urmând chipul celui evreiesc; numărul epistolelor către Paula și Eustochium este nesigur, căci le scriu zilnic; am mai scris două cărți lămuritoare la Miheia, una la Sofronie, una la Naum, două la Habacuc, o carte la Agheu și multe altele despre lucrarea profetică, pe care le am chiar acum în mână nefiind încă împlinite; de asemenea două cărți împotriva lui Iovinian, iar către Pammachius un Apologetic și o Cuvântare funebră.”

Omul

Să reținem pentru început sintetica apreciere a lui Pierre de Labriolle, după care Ieronim este „strâns legat de umanitatea reală.”² În adevăr, preotul din Stridonia a fost de-a lungul întregii sale vieți atât de terestru și implicit uman încât le-a lăsat altora zborul³, frumos dar îndepărtat și abstract. Că umanitatea lui Ieronim a fost dintotdeauna apreciată, o putem afla din cele mai neașteptate locuri, după cum se va vedea în continuare. În barocul secol vienez al XVIII-lea, un prăfuit, neștiut și iernatic, după nume, căutător prin cele create de alții, a avut impersonala răbdare – oarecum specifică celor de felul său – de a alcătui o antologie – florilegiu, cum îi spune el – a cugetărilor Doctorilor ecleziastici pe care, urmând pomposul spirit al epocii, a intitulat-o cu generozitate prelungită Flores Doctorum, pene omnium, tam Graecorum, quam Latinorum qui tum in Theologia, tum in philosophia hactenus claruerunt.⁴ O trudă impresionantă prin imensitatea ei, atât pentru contemporani, probabil, cât mai ales pentru posteritate (presupunând că nu a uitat-o). Autorul antologhează în spiritul acelei „convertiri” la creștinism, despre care se vorbește în aprecierea fenomenului cultural european, astfel încât, pe lângă cunoscuții Doctori, îi întâlnim și pe Cicero, Seneca și alții și alții pe care Biserica și i-a asumat ca viețuitori „inconștienți” – la vremea lor – întru Logos. O analiză atentă relevă faptul că unul dintre cei mai citați autori este Eusebius Hieronymus, Sfântul Ieronim, tocmai datorită umanității sale manifeste în cele mai diferite aspecte ce caracterizează trăirea omenescă. Spre deosebire de Augustin care transforma lacrima în intermediu către Dumnezeu („Lacrimile celor ce ispășesc în suferință cad pe chipul Domnului”⁵), Ieronim o apreciază sub specie humanitatis, admirând tăria unui semn umil: „O! Lacrimă umilă! A ta este puterea! A ta este stăpânirea; le impui tăcerea celor ce-și nedreptățesc prietenii; nu te temi de tribunalul judecării; nu există nimeni care să ți se poată opune.”⁶ Cu toate acestea, Ieronim consideră că omul a rămas opac la suferințele și sacrificiul înlăcrimat al Mântuitorului, probabil, neînțelegându-le, deși au fost săvârșite spre salvarea lui: „Totul a suferit împreună cu Mântuitorul care murea; soarele s-a întunecat, pământul s-a mișcat, pietrele s-au sfărâmat, acoperișul templului s-a crăpat, mormintele s-au dezvelit, doar nenorocitul om nu a suferit, deși el este singurul pentru care a suferit Hristos.”⁷ Dar diversitatea umană – tot creație a lui Dumnezeu – trebuie acceptată ca atare. În acest context rolul înțeleptului este acela de a observa lumea înconjurătoare, apreciind-o sau depreciind-o. Spirit deschis și foarte realist, Ieronim își îndreaptă atenția în primul rând asupra prostiei, pe care, după cum vom vedea, a trebuit destul de frecvent să o înfrunte în formele ei „pretențioase”. Există în primul rând o supunere în fața prostiei, născută, paradoxal, din dorința de a o domina: „A-i servi unui înțelept înseamnă libertate; rezultă de aici că a-i porunci unui prost înseamnă sclavie și nu conducere.”⁸ Încă din tinerețe, date fiindîntâmplările prin care a trecut, Ieronim a intuit înțelesul libertății în faptul de a nu porunci nimănui și implicit de a nu fi supus imperiului individual al cuiva. Tocmai din această admirabilă înțelegere s-a născut personalitatea ieronimiană, independentă și plină de umanism. Prin aceasta, preotul s-a înălțat deasupra multor episcopi pe care omenirea i-a uitat de mult, neavând de ce să-i țină minte, cu atât mai puțin să-i glorifice. Urmărind descrierea propriei opere, vom înțelege mai ușor reacția malignă a multor contemporani ai stridonezului, mărunți prin operă (sau nuli), umflați în patimi. Este în firea omului să-i caute pricină făptuitorului, căci sterpul rămâne inevitabil și curat. Ieronim a simțit aceasta mai ales în perioadașederii la Roma, capitala unde a întâlnit, după propria-i confesiune, nenumărați „măgari și avortoni”⁹ care, trebuind să-i găsească pricină, i-au reproșat apetența pentru frumosul feminin (aceasta în condițiile în care opera lui, deja la acea dată, le cam depășea puterea de înțelegere). Se știe că Ieronim avea în jurul său un număr de distinse doamne din societatea romană, atrase de noua credințăși, în mod cert, de grația cugetării și rostirii tânărului preot care considera că, dacă femeile te întreabă, trebuie să le răspunzi.¹⁰ Iar el o face în primul rând în numele condiției sale umane. Nimic din patologia misoginismului unor Părinți; dimpotrivă, ca bun cleric, Ieronim acceptă existența unui ideal feminin creștin, dar nu unul coercitiv precum la Tertulian, ci în limitele firescului, doar ca o recomandare. Nu este neapărat un canon, cât mai curând o descriere a nevinovăției lăuntrice dorite nu doar de către un bărbat creștin: „Aceea este frumoasă, aceea este demnă de a fi iubită, aceea trebuie socotită printre însoțitoare, care nu știe că e frumoasă, care nu ține seama de binele frumuseții sale, care, mergând în public, nu-și dezgolește pieptul și gâtul și nici nu-și dă la iveală ceafa și umerii scoțându-și mantaua ci, ascunzându-și chipul pășește privind larg doar cu un singur ochi care să-i fie vestitorul drumului.”¹¹ Fie și numai din această sumară descriere deducem existența unei adevărate poezii a frumosului feminin la Ieronim, de o incontestabilă suavitate, astfel încât castitatea pervers înțeleasă, generatoare a unor gânduri morbide, face loc admirației sincere: „Pe cele cinstite, nepătate, le încântă chiar și laudele aduse formei trupului lor”. În fapt nu trupul este simbolul purității căci „glasul face să răsune castitatea în timp ce întregul corp își arată fățiș lipsa de pudoare.”¹²

Concomitent, însă, în spiritul aceleiași umanități, Ieronim respinge vulgaritatea și decăderea prin exces de la condiția de om, nu neapărat în termeni creștini, ci pur și simplu ca pe un antipod al la fel de nefireștii abstinențe: „Și în tava cu mâncare și în veșminte stăpânește aceeași plăcere a trupului: ea nu se teme nici de purpura regilor, nici nu disprețuiește murdăria cerșetorilor; este mult mai bine să te doară stomacul decât mintea, să-i poruncești trupului decât să clocotești, să te clatini în mers decât în rușine. Pântecele încins de vin de îndată clocotește în plăcerea trupească. Căci pântecele și organele plăcerii trupești se învecinează și își servesc unul altuia. Și astfel din vecinătatea lor rezultă buna înțelegere dintre vicii.”¹³ Felurimea gândurilor relevate aici, fie și doar pe scurt, ne arată că Ieronim a fost un căutător de cale, de viețuire cât mai aptă, potrivită condiției sale firești și nicidecum uneia plăsmuite de alții¹⁴; tocmai faptul că a reușit în cercetarea-i ne face să-l apreciem exclamând evanghelic, dar în înțeles pământean „Ecce homo!”

Ieronim, născut Sophronius Eusebius Hieronymus, (n. cca. 347, Stridon, Dalmația - d. 30 septembrie 420, Betleem, în Palestina), a fost un important teolog creștin, considerat unul din cei patru părinți ai Bisericii de Apus, doctor al Bisericii.

Este bine cunoscut ca traducător al Bibliei din limba greacă, ebraică și aramaică în limba latină la cererea Papei Damasus I de revizuire a traducerilor vechi a Sfintei Scripturi. Ieronim a fost sanctificat în Biserica Romano - Catolică și recunoscut ca Doctor al Bisericii. De asemenea, Ieronim a fost sanctificat și de Biserica Ortodoxă, fiind numit Fericitul Ieronim.

Pe lângă traducerea Bibliei, Ieronim a scris comentarii teologice, expuneri istorice și dogmatice. Ieronim ne vorbește astfel despre Papa Anastasie I ca fiind un bărbat de o mare sfințenie, a cărei avere era sărăcia. Printre Scrisorile Papei Inocențiu I, este una adresată către Sf. Ieronim și Ioan, Episcop al Ierusalimului, care are ca subiect condamnarea acțiunilor ereziei numite Pelagianism în Betleem.

În tradiția artistică a Bisericii Romano-Catolice, se obișnuiește ca Ieronim, patronul erudiției teologice, să fie reprezentat în calitate de cardinal lângă episcopul Augustin, arhiepiscopul Ambrozie și papa Grigore I cel Mare Dialogul. În picturile din secolele ulterioare, Ieronim este înfățișat ca un pustnic sumar îmbrăcat, având în chilia sa numai crucea, craniul și Biblia. Pălăria roșie de cardinal din pictura lui Rubens indică rangul acordat de Biserica Romano-Catolică.

Traducere: PROF. UNIV. DR. DAN NEGRESCU

STUDII UNIVERSITARE ŞI POSTUNIVERSITARE:

Ani: 1972 - 1976

Studii: Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara

Limba şi literatura română

Limba şi literatura latină

PARCURS ACADEMIC:

Ani: 1990-1991

Calitatea / funcția: asistent titular de limba şi literatura latină - Facultatea de Litere şi

Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara

Ani: 1991-1996

Calitatea / funcția: lector de limba şi literatura latină - Facultatea de Litere şi Filosofie a

Universităţii de Vest din Timişoara

Ani: 1992

Calitatea / funcția: doctor în filologie

Ani: 1996-2003

Calitatea / funcția: conferenţiar de limba şi literatura latină - Facultatea de Litere şi Filosofie

a Universităţii de Vest din Timişoara

Ani: 1996 - prezent

Calitatea / funcția: şeful Catedrei de Limbi Clasice, apoi al Colectivului de Filologie Clasică -

Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara

Ani: din 2003

Calitatea / funcția: profesor universitar de limba şi literatura latină - Facultatea de Litere şi

Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara

Ani: din 2007

Calitatea / funcția: conducător de doctorate în domeniul filologie - Facultatea de Litere şi

Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara

Ani: 2010-2011

Calitatea / funcția: director al Şcolii Masterale - Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii

de Vest din Timişoara

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.