Viaţa la post-restant - Vasile Macoviciuc

S-a întâmplat să urmăresc de aproape evoluţia poetului Vasile Macoviciuc, cel pus mereu în umbră de profesorul de filosofie şi de mastivele, ambiţioasele şi extrem de utilele volume ale sale de (despre) filosofie contemporană. Când, în 1994, se petrecea prima apariţie în volum (Versuri pentru caii sălbatici, Colecţia „Akademos” a EDP), aflasem deja câteva amănunte şi puteam încropi un portret. Cum debutul cu poezie avusese loc în anii de liceu, bănuiam că o brutală pierdere, atunci, a inocenţei ar putea explica tăcerea de câteva decenii care a urmat. Dezarmanta şi premature conştiinţă a deja-spusului deconspira, oricum, o sensibilitate ultragiată şi sfidătoare, timid-agresivă, detectată în ironia surpată de melancolii a acelei prime plachete şi subsumabilă direcţiei mai largi a liricii postmoderne. Jocul îşi alătura grimasa, libertatea celebra încremeniri, iar preaplinul încerca o convieţuire cu vidul în registru suprarealist: “desi sunt, nu exist”.