Artă, tehnologie şi spaţiul public - Ciprian Mihali

Conjuncţia „artă, tehnologie şi spaţiu public“ a părut din chiar clipa lansării ei uşor hazardată, dacă nu chiar temerară. Ea avea aerul de-a fi doar întâlnirea fortuită dintre mai multe intenţii, dintre mai multe programe, lăsând pe umerii filosofilor, arhitecţilor, geografilor etc., grija să-i dea o oarecare întemeiere în ordinea pertinenţei sale discursive. Şi totuşi, între artă, tehnologie şi spaţiu public pare a se înnoda în arealul oraşului contemporan, adică al simplei noastre contemporaneităţi (căci nu putem gândi şi practica nimic astăzi din efectele şi defectele modernităţii în afara urbanităţii, chiar dacă, ici şi colo, ea are loc în forma unei locuiri „extra-urbane“), aşadar pare a se înnoda între ele o stranie complicitate. Din evenimentul unei astfel de relaţii, scăpând categoriilor clasice ale normativităţii, moralităţii sau frumuseţii, nici unul din termeni nu mai iese aşa cum a intrat. Venind dintr-o experienţă socială a imperativului şi faptului de a fi în comun de peste cinci decenii, care n-a contat pe valenţele formative ale spaţiului public, suntem astăzi martorii şi actorii, în fluidizarea postmodernă  şi postcomunistă a spaţiilor planetare, unei complexe dezagregări a publicului, sub asaltul conjugat al estetizării şi tehnologizării funcţionale, găsind refugiu în ceea ce Richard Sennett descrie prin termenii de „intimism“ şi „comunitate incivilă, fratricidă“.