Cunoaștere și comprehensiune. Hermeneutica și științele umane - Alexandru Boboc

Volumul reprezintă reluarea, considerabil îmbunătățită și adăugită (la nivelul informării și al exigențelor actuale), a textului apărut în 1988, la Editura Politică, sub genericul: Adevăr și conștiință istorică. Confruntări contemporane între hermeneutică și dialectică în metodologia științelor umane.

Față de structura volumului menționat, intervin aici: a) o nouă „Încheiere”, sub titlul „Adevăr și conștiință istorică”; b) adăugiri; c) „Anexe” la unele pagini din „Bibliografie”; d) „Anexe” (A, B, C) cuprinzând traducerea a trei scrieri de referință pentru hermeneutică: W. Dilthey – Delimitarea științelor spiritului; Geneza hermeneuticii; H.-G. Gadamer – Semantică și hermeneutică.

Lucrarea de față reprezintă reluarea, considerabil îmbunătățită și adăugită (la nivelul informării și exigențelor actuale), a textului apărut în 1988, la Editura Politică, sub genericul: Adevăr și conștiință istorică. Confruntări contemporane între hermeneutică și dialectică în metodologia științelor umane.

Față de structura volumului menționat, intervin aici: a) o nouă „Încheiere”, sub titlul „Adevăr și conștiință istorică”; b) adăugiri; c) „Anexe” la unele pagini din „Bibliografie”; d) „Anexe” (A, B, C) cuprinzând traducerea a trei scrieri de referință pentru hermeneutică: W. Dilthey – Delimitarea științelor spiritului; Geneza hermeneuticii; H.-G. Gadamer – Semantică și hermeneutică.

CUVÂNT ÎNAINTE

Es genügt zusagen, dass man anders versteht, wenn man überhaupt versteht.1 (H.G. Gadamer, 1960)

1. Lucrarea de față reprezintă reluarea, considerabil îmbunătățită și adăugită (la nivelul informării și exigențelor actuale), a textului apărut în 1988, la Editura Politică, sub genericul: Adevăr și conștiință istorică. Confruntări contemporane între hermeneutică și dialectică în metodologia științelor umane.

Față de structura volumului menționat, intervin aici: a) o nouă „Încheiere”, sub titlul „Adevăr și conștiință istorică”; b) adăugiri; c) „Anexe” la unele pagini din „Bibliografie”; d) „Anexe” (A, B, C) cuprinzând traducerea a trei scrieri de referință pentru hermeneutică: W. Dilthey – Delimitarea științelor spiritului; Geneza hermeneuticii; H.-G. Gadamer – Semantică și hermeneutică.

2. Motivarea opțiunii pentru tematica de față vine, prin forța lucrurilor, în contextul actual al adâncirii procesului de diferențiere și integrare în știință, precum și al reconstrucției teoretico-metodologice moderne, proces care, îndeosebi sub impactul afirmării științelor umane, confirmă tot mai mult realismul viziunii pluraliste și pluralismul însuși ca stare de fapt în logică, metodologie, ontologie, epistemologie, axiologie ș.a.

Este de observat că formele multiple de prezență a sensului și valorii, în genere a unor „permanențe”, la nivelul cunoașterii, acțiunii și creației, au semnalat limitele de valabilitate a procedeelor susținute preferențial pe raționalitatea științifică. A devenit astfel iminentă o rediscutare a temei raționalității, a structurii și formelor ei, mai exact, a ceea ce de mult este cunoscut sub denumirea „tipuri de raționalitate”. Căci studiul exigent al raționalității dincolo de orice „raționalism” (îndeosebi cel „clasic” – ratio ca instanță universală, supremă), în forme diverse de aflare a unor „întrebuințări” noi ale ideii de „rațiune”, este astăzi marcat profund de reconfigurarea („reconstrucția” dincolo de orice „deconstrucție”) statutului domeniilor teoretice, în raport cu care, și pentru a căror întemeiere, s-au inițiat deja programe ale unei noi „critici a rațiunii”.

Între modelele de metodă ce participă nemijlocit la reconstrucția modernă în știință, în metodologia și filosofia științei, filosofia culturii ș.a., hermeneutica (în forme multiple) s-a afirmat prin mărturisirea unei ne Cunoaștere și comprehensiune 7 abătute încrederi în valoarea demersului teoretico- filosofic și în autonomia lui. Reluarea tradiției clasice, îndeosebi cea a „filosofiei practice” (Gadamer) și conceperea adevărului ca „experiența de adevăr” (Erfahrung von Wahrheit) din știință, artă, istorie, filosofie etc. au deschis perspective noi în abordarea problematicii adevărului și, în genere, a formelor-paradigmă ale oricărei culturi: adevărul, binele și frumosul.

Ca și alte stiluri de gândire (fenomenologic, analitic, pragmatic, dialectic, transcendental ș.a.), hermeneutica reprezintă o veritabilă „experiență a gândirii” (Heidegger: „Erfahrung des Denkens”), o metodă de lucru, precum și un aparat conceptual necesar travaliului critic-interpretativ, evaluării creației valorice din tradițiile științei și cugetării, din cultura zilelor noastre. Aceasta justifică în cea mai mare măsură efortul de a studia și a fructifica rezultatele cercetărilor în forme ale hermeneuticii în noua reconstrucție a domeniilor teoretice și în practica științifică și social-istorică în genere.

Prin studiul ce urmează, încercăm să oferim o introducere în problematica și conceptele de bază ale hermeneuticii, considerate în contextul istoriei domeniului și al perspectivelor multiple din logică, metodologie și filosofia științei.

Pentru a oferi o imagine asupra universului informativ al cercetărilor de hermeneutică (și al criticii procedeelor acesteia), am alcătuit o bibliografie mai largă decât cea strict necesară trimiterilor sub formă de note. Procedeul adoptat aici este simplu: citarea se dă în text, între paranteze, cu numărul ce reprezintă poziția lucrării citate 8 Alexandru Boboc (în lista bibliografică) și pagina („p.”) corespunzătoare.

Cutezăm să sperăm că lucrarea de față va fi de ajutor cititorului în cunoașterea marii creații teoretico-filosofice contemporane. Oferim o imagine dintr-un punct de vedere conturat prin reflecție asupra unei mari experiențe de cercetare, pe care am căutat să o prețuim și să o propunem aici, având conștiința limitelor survenite prin acțiunea principiului metodologic formulat cândva de N. Hartmann: „Nimeni nu începe cu propria gândire”...

Autorul

I. LIMBAJ ȘI ADEVĂR

1. Probleme și particularități ale unei reconstrucții moderne în științele umane Departe de a se constitui sub impactul modei, al căutării unor forme facile de modernizare, înscrierea unei discuții despre problematica logico-metodologică și, în genere, filosofică, sub genericul „limbaj și adevăr”, își află o efectivă motivație în noul stil al științei și al cugetării umane, marcate profund de întâlnirea fericită dintre concepția activistă, de sorginte kantiană, despre gândire, și conceperea modernă semiotică a limbajului. Prin aceasta gândirea este angajată și dincolo de forma universalității abstracte (ca inteligibilitate, intelect), sporindu-și funcționalitatea prin contextualizare în sisteme semantice riguros delimitate (ale științelor exacte, mai ales), iar limba dobândește o nouă demnitate prin conjugarea funcției de mijloc de comunicare cu aceea de participare la configurarea planului ideatic (și valoric, în genere). De fapt, sintagma limbă și gândire a devenit definitorie pentru un comportament cultural modern, pentru însuși procesul de fundamentare a lingvisticii, logicii și domeniilor de bază ale filosofiei. Căci restructurarea acestora după forme ale universalității (sensul și valoarea, îndeosebi) produce o diferențiere sui-generis prin integrare: valoarea lor se afirmă ca atare numai în coordonatele a ceea ce solidarizează într- o modelare semnificativă cunoașterea, acțiunea și creația umană. Nu poate să nu fie observată, în acest context, complementaritatea ideilor lui Kant și Frege, primul accentuând asupra „intelectului pur” (legislator în „țara adevărului”), celălalt, asupra „năzuinței spre adevăr”, cea care „ne îndeamnă totdeauna să pătrundem de la sens la semnificație” (68, p. 62).

Într-adevăr, atât intelectul (gândirea abstractă), cât și semnificația (unui semn, unei expresii, unui cuvânt ș.a.) trimit la adevăr, rămân forme de intrare în prezență (în cunoaștere, în comunicare) a valorii de adevăr. Poate tocmai de aceea, o accentuare a deosebirii dintre „revoluția modului de gândire” (formula lui Kant pentru expresia ideii rolului activ al gândirii) și ceea ce s-a numit linguistic turn (cotitura lingvistică; analiza limbajului, considerată chiar singura menire a filosofiei), precum și, într-un alt plan, a discontinuității dintre ceea ce s-a numit modern și postmodern, ar fi întru totul păgubitoare. Căci la originile a ceea ce constituie semnul postmodernismului (pluralitatea și refuzul raționalității în sensul clasic) se află gândirea lui Kant. Deci, la început a fost... Kant! Dar în ce fel? De fapt, Kant deschidea o nouă epocă într- un sens mult mai larg, de mutație în structura culturii moderne. În acest sens, reluând „evenimentul epocal” al Criticii, Gadamer scria: „Nu e deloc o idee fantezistă de a caracteriza data apariției Criticii rațiunii pure printr-un cuvânt cu care Goethe, cu prilejul canonadei de la Valmy, unde armata Revoluției franceze s-a dovedit invincibilă, marca evenimentul: «De aici și de azi se deschide o nouă epocă în istoria lumii»” (72t, p. 15).

...

Hermeneutică versus scientism și disputele anilor ’60. Hermeneutică și dialectică în regândirea modernității

Asimilarea „experienței gândirii” (formula lui Heidegger) la începutul anilor ’60, în contextul disputei în jurul pozitivismului, a constituit avantajul enorm al hermeneuticii în critica scientismului (conceperea raționalității numai sub specia exactității și rigurozității, exprimabile logico-matematic) și în păstrarea echilibrului între modern și postmodern, în evitarea iraționalismului, a mărginirii scientiste și într-o proiecție a tradiției gândirii speculative (teoretico-filosofice) prin accente postmoderne: pluralitatea „experienței de adevăr” (Erfahrung von Wahrheit) la cel mai tipic reprezentant al hermeneuticii filosofice: Gadamer.

De fapt, autorul celebrei lucrări (cu mare influență în anii ’60!) Adevăr și metodă (1960) scria: „Ambiția lui Dilthey de a alătura Critica rațiunii istorice Criticii kantiene, ca și teoria neokantiană a lui Windelband și Rickert asupra cunoașterii istorice concepută în perspectiva sistematic-teoretică a unui imperiu al valorilor, atestă în felul lor supremația Criticii kantiene, deși rămân cu mult departe de a corespunde concepției proprii a lui Kant”; „Critica rațiunii «teoretice » a lui Kant rămâne valabilă și împotriva oricărei încercări de a pune tehnica în locul praxis-ului, de a amesteca raționalitatea planurilor noastre, certitudinea chibzuinței noastre și autenticitatea prognozelor noastre cu ceea ce putem să știm cu necondiționată certitudine: ceea ce avem de făcut și cum, pentru ce ne hotărâm, și cum suntem în stare să ne dezvinovățim. Orientarea critică a lui Kant rămâne astfel de neuitat chiar și în hermeneutica filosofică” (72i, p. 197, 204).

În fond, ideea de ireductibilitate și autonomie a domeniilor, idee-forță a sistematicii kantiene, ca și pluralitatea raționalității, scoaterea ei din unidimensionare prin exactitate în scientism, a și constituit esența angajării hermeneuticii în „disputa în jurul pozitivismului” de la începutul anilor ’60, dispută prilejuită de Congresul Asociației Germane de Sociologie, care a avut loc la Tübingen în octombrie 1961. În principal, „disputa în jurul pozitivismului” viza o reconstrucție a metodologiei în științele sociale și, ca urmare, o nouă înțelegere a dialecticii. Căci trebuia, cumva, să fie refăcută unitatea dintre metodă și adevăr, iar aceasta nu putea să nu readucă în discuție tradițiile gândirii dialectice: Hegel și Marx, îndeosebi. Așa cum preciza Habermas, „Adorno concepe societatea în categorii care nu-și dezmint proveniența lor din logica lui Hegel. El concepe societatea ca totalitate în acel sens strict dialectic care nu admite o interpretare a întregului ca un organism, cuprinsă în propoziția că aceasta ar fi mai mult decât suma părților sale; însă tot atât de puțin este totalitatea o clasă, care ar putea fi determinată logic-extensional, reunind toate elementele care o compun” (87c, p. 89). Era vorba, în esență, de ceea ce spunea Habermas (participant important la vestita dispută): stadiul actual al acestei „autoreflecții în științe” poate fi caracterizat prin cercetările lui K.R. Popper și H.G. Gadamer, cercetări nu atât de opuse, întrucât „analiștii expediază disciplinele ce procedează hermeneutic în vestibulul științei, iar hermeneuticienii, dimpotrivă, pun în mod global pe seama științelor nomologice o anumită precomprehensiune” (87e, p. 90).

...

Conceptul de adevăr în orizontul pluralismului logic și metodologic

Ideea universalității metodei și a consubstanțialității ei cu ceea ce „este înțeles și cunoscut cu adevărat” rămân cuceriri valorice hotărâtoare ale operei hegeliene și ale gândirii dialectice moderne în genere. Sensul veritabil al universalității metodei îl constituie adevărul ca totalitate sau, cum spunea Hegel însuși: „adevărul este întregul”, iar acesta este „numai esența care se împlinește prin dezvoltarea sa” (90, p. 18). Căci „metoda nu este altceva decât structura întregului, înfățișat în pura sa esențialitate” (90, p. 33) și, de aceea, „oriunde se pune problema metodei, se pune și cea a adevărului, dar nu ca un corolar (sau un complementar, pur și simplu), ci ca temeiul (și scopul) ei” (28b, p. 175). Întrucât, așa cum am văzut mai sus, adevărul intră în prezență numai prin limbaj, metoda, ca „structura întregului” (adevărul), e angajată în demersul teoretic o dată cu adevărul, nu este un dat în sine. Studiul modern al limbajului întărește, astfel, ideea solidarizării adevărului și metodei, deși, așa cum vom vedea,

Adevărul nu mai e luat ca întreg (totalitate), ci în contextualizările lui, în ceea ce, ca o formulă reușită, Gadamer numește „experiența de adevăr” (die Erfahrung von Wahrheit). Metoda și metodele (plural) ridică problematica unității și diversității cunoașterii prin căile diferite de realizare a acesteia. Așa cum s-a precizat, „metoda este felul și modalitatea de a înainta într-un domeniu, respectiv activitatea noastră de a ordona, chiar de a subordona unui scop”; cuprinderea acestei activități ca teorie trimite la metodologie (29, p. 14-15), care intră în „sistemul științelor” (ca „știință a metodei”). Fiind vorba de o „cale” definită prin procedee indicatoare, este implicată (structural) pluralitatea: nu numai după scop, ci și după mijloace. În afară de aceasta, caracterul de dialog, de mediere. Căci persoanele se caracterizează prin „vocații funciar dialogale”, „Omul este prin însăși natura lui o ființă dialogală”, numai că „darul dialogului nu este egal împărțit tuturor oamenilor”, ceea ce face necesară „un fel de educare a nevoii și a voinței, ba chiar, mai radical, a putinței de comunicare onestă cu semenii” (222, p. 73, 74). Revenind la problema metodei, trebuie reținut astfel că ea privește nu doar gândirea și cunoașterea, ci și comunicarea, în acțiune și interacțiune. Gândirea nu poate rămâne doar teoretică, ci survine aici, prin forța lucrurilor, o dimensiune pragmatică, de unde și prezența „gândirii pragmatice”, care însoțește istoria metodei și a cugetării. Căci „progresul științific și adevărul științific sunt strâns dependente unul de altul. Ambele sunt dependente de contexte subiective-lingvistice, metodice, criteriologic-apreciative” (211c, p. XVII).

Prof. univ. dr. Alexandru Boboc a fost Profesor Emerit al Facultăţii de Filosofie. În anul 1964 a obţinut titlul de doctor în Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, specializându-se în istoria filosofiei moderne şi contemporane, filosofia culturii şi a valorilor, semiotică şi filosofia limbajului. De-a lungul ultimelor decenii, Profesorul Boboc s-a afirmat ca un specialist în sfera studiilor kantiene, a istoriei filosofiei şi filosofiei moderne, cu un interes deosebit pentru gânditori ca: Descartes, Leibniz, Hegel, Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Dilthey, Husserl, Scheler, N. Hartmann. În anul 1998, Academia Internaţională de Drept Economic şi Arte Audiovizuale din Chişinău i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Din 1991, este membru al Academiei Române.

Prof. univ. dr. Alexandru Boboc poate fi considerat o emblemă pentru filosofia românească a secolului al XX-lea. Trecând prin traumele celui de al Doilea Război Mondial şi ale anilor 1950, el a avut puterea ca, alături de marii profesori ai perioadei interbelice, care au supravieţuit terorii comuniste, să redescopere filosofia în filoanele ei autentice. Filosofi precum René Descartes, Blaise Pascal, Immanuel Kant, Hegel, Max Scheler şi Martin Heidegger nu ar fi rezonat în limba română la dimensiunea lor autentică fără contribuţia marelui profesor Alexandru Boboc.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.