Profeția. Seeing into the future - Martin van Creveld

Martin Van Creveld

Profeția de Martin van Creveld ne oferă o examinare amplu documentată a unora dintre nenumăratele metode pe care oamenii le-au conceput de-a lungul mileniilor pentru a prezice viitorul.

 

Mai multe detalii

2445P

Nou

45,00 lei cu TVA

-15,00 lei

60,00 lei cu TVA

Dacă există ceva care ne deosebește de animale, aceasta este capacitatea noastră de a înțelege că viitorul există indiferent de dorința noastră de a încerca să-l cercetăm.

Cum au ajuns oamenii de-a lungul secolelor să facă predicții? Care au fost ipotezele de la care au pornit și ce metode au folosit? Extraordinarul impact al computerelor și cei mai noi algoritmi ne-au îmbunătățit performanțele de anticipare a viitorului sau suntem la fel de pricepuți (sau nepricepuți) ca înaintașii noștri?

De la urmărirea zborului păsărilor de către strămoșii noștri până la activitățile complicate de pe Google sau Facebook din zilele noastre, Profeția ne conduce printr-o călătorie în trecutul, prezentul și viitorul meșteșugului predicției.

 

            Abordarea mea va fi istorică. Speranța mea este să aflu, pe cât posibil, când, unde, de ce și cum au luat naștere unele metode selecționate – trebuie să existe o selecție, având în vedere că numărul lor total este de ordinul miilor, dacă nu chiar mai mult. La aceasta se adaugă principiile și credințele pe care s-au bazat aceste metode; felul în care s-au raportat la altele de același tip; de ce obstacolele întâmpinate pe parcurs sunt atât de ieșite din comun; și dacă posibilitățile noastre de a cerceta viitorul s-au îmbunătățit de-a lungul secolelor. Atât pentru a-mi satisface curiozitatea cât și pentru a finaliza studiul, am inclus o secțiune despre cum ar fi arătat lumea dacă metodele în cauză ar fi fost încununate de succes, cu alte cuvinte, dacă ar fi ajuns la certitudini și ar fi anulat opusul acestora, incertitudinile, o dată pentru totdeauna.

Martin van Creveld

Profeția de Martin van Creveld ne oferă o examinare amplu documentată și profund reflexivă a unui domeniu critic al preocupărilor umane. Oricine dorește să studieze futurologia și prognoza, cu toate implicațiile lor în religie, sociologie, știință și activități practice va beneficia în urma citirii acestei cărți instructive și profunde.

Dr. Nicholas Rescher, distins profesor de filosofie, Universitatea din Pittsburgh

 

Cum va fi vremea mâine, săptămâna viitoare, anul viitor? Va mai fi vreun război, o foamete, o pandemie globală? Va crește sau va scădea bursa de valori? În Profeția, istoricul și teoreticianul militar Martin van Creveld oferă o imagine de ansamblu a unora dintre nenumăratele metode pe care oamenii le-au conceput de-a lungul mileniilor pentru a prezice viitorul, de la folosirea de către antici a astrologiei până la algoritmii matematici de astăzi. El arată de ce predicția viitorului este atât de dificilă și pune sub semnul întrebării dacă oamenii moderni sunt mai pricepuți să facă predicții decât au fost strămoșii noștri și dacă cunoașterea viitorului este un lucru bun.

Physics Today

 

Creveld acoperă o gamă largă de prezicători, de la șamanii tribali la sibilele din Grecia Antică, profeții israelieni, profetul Muhammed, Hildegard de Bingen, Nostradamus și ghicitorii contemporani. Analizează utilizarea contemporană a modelelor matematice, a inteligenței artificiale, a jocurilor de război, a algoritmilor și a metodei Delphi, care solicită predicții de la un număr de oameni, toate folosind metodele lor preferate pentru evaluarea viitorului... Recomandat.

Choice

 

AutorMartin van Creveld
Specificații autoristoric și teoretician militar israelian
Traducator/editorLigia Sendrea
Anul publicării2021
Format145 x 205 mm
Nr. pagini316
ColecțiaStudii şi eseuri
eBook2450-profeia-seeing-into-the-future-martin-van-creveld-9786067484977.html
ID Hard Cover2450-profeia-seeing-into-the-future-martin-van-creveld-9786067484977.html
GenLiteratura
SubgenEseu
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieBeletristica
Sub-CategoriePublicistica
ISBN978-606-748-497-7

Scrieţi un comentariu

Profeția. Seeing into the future - Martin van Creveld

Profeția. Seeing into the future - Martin van Creveld

Profeția de Martin van Creveld ne oferă o examinare amplu documentată a unora dintre nenumăratele metode pe care oamenii le-au conceput de-a lungul mileniilor pentru a prezice viitorul.

 

Scrieţi un comentariu

Sub titlul generic O istorie culturala,  editura Paideia prezinta  lucrari de referinta pe subiecte atacate neasteptat din perspectiva teoriei si filosofiei culturii, al antropologiei filosofice și culturale.

Ideea scrierii acestei cărți s-a născut cândva, la mijlocul anului 2017. Părintele ei este Homo Deus, al doilea din cele trei volume scrise de fostul meu student, celebrul Yuval Noah Harari. Pe măsură ce citeam, un singur gând nu-mi dădea pace: cum putea el, ca, de altfel, mulți alții care s-au angajat într-un astfel de demers, să știe ce ne rezervă viitorul? Dar Ray Kurzweil, Stephen Hawking, H.G.Wells, Jules Verne? Dar Nostradamus, Hildegard de Bingen, augurii romani, grecoaica Pythia, profeții evrei, astrologii caldeeni? De la ce presupuneri porneau ei, ce tip de raționamente aplicau și ce metode foloseau? Cu cât cugetam mai mult pe marginea acestor dileme, cu atât mai dificile mi se înfățișau. Dacă m-am încumetat să le abordez, a fost tocmai pentru că am văzut în ele o extraordinară provocare.

Martin  van Creveld

Profeția examinează principalele metode care au fost folosite de-a lungul istoriei pentru a cunoaște viitorul.

 

Vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă? Povestește-i planurile tale.

WOODY ALLEN

 

            Ideea scrierii acestei cărți s-a născut cândva, la mijlocul anului 2017. Părintele ei este Homo Deus, al doilea din cele trei volume scrise de fostul meu student, celebrul Yuval Noah Harari. Pe măsură ce citeam, un singur gând nu-mi dădea pace: cum putea el, ca, de altfel, mulți alții care s-au angajat într-un astfel de demers, să știe ce ne rezervă viitorul? Dar Ray Kurzweil, Stephen Hawking, H.G.Wells, Jules Verne? Dar Nostradamus, Hildegard de Bingen, augurii romani, grecoaica Pythia, profeții evrei, astrologii caldeeni? De la ce presupuneri porneau ei, ce tip de raționamente aplicau și ce metode foloseau? Cu cât cugetam mai mult pe marginea acestor dileme, cu atât mai dificile mi se înfățișau. Dacă m-am încumetat să le abordez, a fost tocmai pentru că am văzut în ele o extraordinară provocare.

            Nu se poate spune că rolul pe care îl joacă dorința și capacitatea de a vedea viitorul în viața umană, atât în cea individuală cât și în cea colectivă, este exagerat. Fie că se numește anticipație, viziune, prevestire, prorocire sau prognoză, fără ea, viața omului este realmente imposibilă. Nu se pot stabili țeluri, nici nu se pot iniția eforturile de realizare a acestora; și nici consecințele atingerii sau neatingerii acestor țeluri nu pot fi luate în discuție. Mai mult decât atât: amenințările și pericolele nu pot fi identificate și fie înfruntate pieptiș, fie evitate. Probabil că toate acestea vor dăinui cât timp va dăinui rasa umană. Pe scurt, dacă n-ar exista anticiparea și încercarea de a o practica, mare parte – poate cea mai mare – din ceea ce înțelegem prin „planuri de viitor” ar fi imposibilă. „Nădejdea furiș se strecoară/În om, până vine clipita să calce-n/Jăratec...”, spunea Corul în Antigona de Sofocle.

            Unii filosofi și oameni de știință merg chiar mai departe. În concepția lor, capacitatea de a anticipa viitorul, deci ceva ce încă nu există, și de a proceda în funcție de aceasta nu este un atribut care ne aparține în totalitate nouă, ființelor umane. Mai degrabă, ei văd în această însușire ceva esențial, poate chiar esența însăși a acelui fenomen misterios și greu de definit numit „viață”. În definitiv, trăim în epoca așa-zisului  postumanism. Și unul din principiile fundamentale ale postumanismului este reînvierea interesului pentru strămoșii noștri potrivit evoluționismului și pentru ceea ce avem în comun cu ei; aici se încadrează în mod specific credința că creierul nostru nu este altceva decât o versiune „îmbunătățită liniar” a creierelui primatelor, care, la rândul lui, nu este altceva decât o versiune „îmbunătățire liniar” a creierului vertebratelor. Și tot așa, până la „globulele atomice primordiale protoplasmatice” de care a auzit orice evoluționist care se respectă. Drept urmare, calități de tot felul care până nu demult erau considerate exclusiv umane sunt acum considerate ca făcând parte, cel puțin într-o anumită măsură, și din natura multor alte animale. În această categorie ar intra și empatia, și altruismul, și rațiunea. Precum și, oricât de surprinzător ar părea, moralitatea și, ceea ce mulți consideră a fi originea moralității, sentimentul religios. O formă vagă a acestuia din urmă, ne spune cel mai mare expert în viață în cimpanzei pigmei, poate fi întâlnită la aceste primate.

            Și în aceeași categorie de calități ar intra și predicția. Încă din vremea Greciei antice, folclorul din toate țările lumii învestește diferite animale cu abilitatea de a prevedea evenimente importante, ca de exemplu vremea, scufundarea corăbiilor, cutremurele și alte pericole care le-ar putea amenință viața într-un fel sau altul. Părerile oamenilor de știință cu privire la justețea unei astfel de concepții sunt împărțite. Totuși, a fost recunoscută capacitatea unor animale, în particular a veverițelor și a coțofenelor, de a anticipa, prin adunarea hranei și recuperarea ei mai târziu. Experimentele efectuate de ihtiologi dovedesc că și peștii sunt dotați cu calitatea de a vedea în viitor. Cel puțin într-o anumită măsură, în anumite condiții și în anumite scopuri. Unele categorii de pești, conștienți, nu se știe cum, de faptul că iazurile maritime în care trăiesc sunt în proces de secare, sar în alte iazuri din preajmă (de unde știu de existența acestor iazuri și cum să ajungă la ele este un alt mister, dar aceasta nu face obiectul acestei cărți). Alți pești așteaptă să le vină rândul la diferite acțiuni, dovedind, după câte s-ar putea presupune, că au o oarecare idee despre existența viitorului și despre ce ar putea aduce el.

            Și totuși, întrebarea rămâne. Tot respectul pentru caracatița Paul, care, din bazinul său din Oberhausen, Germania și fără îndoială privind departe, în viitor, a prezis corect rezultatul atâtor meciuri de fotbal. Dar chiar are sens să atribuim puterea de a prezice viitorul unei moluște – coborând, astfel, la nivelul ei - știind că, la drept vorbind, ea nici măcar nu are creier? Sau cele mai simple forme de viață, bacteriile și virusurile? Au și ele viziuni despre ce va să vină și își adaptează comportamentul în conformitate? Sau sunt doar simple aglomerări de proteine care reacționează la stimulii la care sunt supuse, cum ar fi căldura, presiunea, umiditatea, aciditatea și altele de același tip? Este adevărat, s-a constatat că fiecare animal vertebrat în parte care a fost testat a dovedit că are capacitatea de a face legătura între anumite semnale și evenimentele pe care le prevestesc. Animalele respective au prevăzut, de asemenea, consecințele propriilor acțiuni cu câteva minute, sau cel puțin secunde, înainte. Dar este hazardat să spunem că o maimuță poate descoperi ce se va petrece în viitor în modul încearcă să o facă șamanii sau profeții, astrologii sau futurologii.

            De ani de zile, zeci de mii de cercetători de pe tot cuprinsul globului se ocupă de creiere, atât de cele umane cât și non-umane, străduindu-se să dovedească faptul că ele nu sunt „nimic mai mult” decât niște mașini electrochimice. Și alte zeci de mii de ingineri de computere, venind din cealaltă direcție, încearcă să construiască mașini care „gândesc” la fel de bine ca ființele umane – sau poate chiar mai bine. Nu chiar fără succes, după cum ne arată apariția programelor de șah –sau Go- sau testele cu întrebări pe computer pe teme fără valoare, precum și alte minuni ale inteligenței artificiale.

            Dar trebuie să existe limite. Toate computerele, fără excepție, au performanțele pe care le au pentru că, înainte să apese pe un buton și să se așeze comod ca să urmărească spectacolul, programatorii lor le-au încărcat cu instrucțiuni de tot felul pe care să le urmeze. Ele sunt activate de instrucțiunile care au fost încărcate în trecut, nu de ceea ce se așteaptă sau doresc să se întâmple în viitor. Au memorie, dar nu sunt dotate cu o viziune sau un obiectiv pe care mai întâi să-l adopte și apoi să-l urmărească. Sunt incapabile să caute sau să spere, sau să anticipeze, sau să încerce, sau să aștepte cu nerăbdare orice. Ele sunt împinse de la spate, nu trase sau atrase înainte. Pe scurt, în cazul computerelor, începutul este cel care explică sfârșitul. Tot ceea ce „știu” ele este că în cazul x trebuie să urmeze y. Orice ar spune unii autori, computerele sunt lipsiți exact de lucrul care stă în centrul acestei cărți: sens, viziune și dorința de a le exercita. Dar nici nu sunt semne că situația se va schimba curând. Construirea unui computer care să poată face măcar unul din aceste lucruri, nici vorbă de toate, rămâne un deziderat care este inimaginabil de departe de a fi abordat. Nici măcar nu se poate spune cu certitudine dacă, după eforturile depuse decenii la rând de cercetătorii și inginerii mai sus menționați, ne-am apropiat întrucâtva de acest țel. Până la descoperirea unei civilizații extraterestre (dacă acest lucru se va petrece cândva), se pare că pășim solitari pe drumul dezvoltării capacității și disponibilității de a descifra viitorul.

            Thomas Hobbes, marele filosof și politolog din secolul al șaptesprezecelea, a sugerat că tentația pe care o avem de a cunoaște viitorul își are originea într-o „teamă perpetuă”. Mai precis, teama „de moarte, sărăcie sau de altă calamitate”. În această teamă, omul, spune el, „nu are odihnă, nici încetare a tulburării, decât în somn”. Adesea nici măcar atunci. Ea îl sfârtecă zi de zi, așa cum vulturul îi sfârteca lui Prometeu ficatul, lăsându-i mintea receptivă la orice fel de superstiții. De exemplu, oamenii de stat și ofițerii superiori trebuie să încerce să prevadă, cât mai corect cu putință, dacă va izbucni un război și, în caz că predicția se adeverește, când și cum se va desfășura. Agenții de bursă ar da orice să afle informații despre mersul pieței și despre când își schimbă direcția. Fermierii li-ar dori cu ardoare să știe dacă anotimpul următor va fi secetos sau ploios (misiune care, între altele fie spus, s-a dovedit până acum prea grea chiar și pentru metereologii cei mai experimentați). funcționarii din sănătatea publică trebuie să încerce să afle dacă peste un număr de ani vor fi mai mulți sau mai puțini pacienți care să aibă nevoie de spitalizare. și practic noi toți – poate cu excepția pacienților din spitale și a deținuților din închisori - și-ar dori să știe cum va fi vremea în ziua următoare pentru a ști cum să se îmbrace și ce atitudine să aibă. Dorința noastră omenească de a cerceta viitorul merge mult mai departe de simpla utilitate. Este, poate înainte de orice, nevoia de a ne satisface curiozitatea de plăcere. De a ne lungi gâtul ca să ne uităm peste gard la ceea ce se întâmplă de partea cealaltă a lui. De a simți, așa cum au descris atâția scriitori de science fiction, fiorul de a se confrunta cu ceva nou, diferit și neobișnuit. Ceva care va face  ca inima noastră să bată mai tare, ochii să ni se mărească, plămânii să ni se umfle cu aer, gura să ni se deschidă de uimire, gâtul să ni se strângă până când nu mai putem vorbi și picioarele să ni se înmoaie. Multe din aceste reacții sunt oarecum similare celor provocate de speranță, iubire, groază și câteva alte lucruri. Dar ele nu sunt același lucru. Cu alte cuvinte, cercetarea viitorului nu este doar un mijloc. Este ceva fără de care, cu o oarecare măsură, nu putem trăi. Această cercetare ne poate aduce la fel de multă împlinire și bucurie ca orice altceva ne satisface în viață.

            Și totuși, încă nu am ajuns la miezul chestiunii. Dacă lăsăm deocamdată deoparte perspectiva postumanistă, putem conchide că abilitatea de a simți ademenirea viitorului este una din trăsăturile definitorii ale speciei noastre. Așa cum sunt decât, de exemplu, moralitatea sau capacitatea de a face distincția dintre bine și rău (Cartea Genezei și Biblia în general). Așa cum este reverența față de cei mai în vârstă sau mai buni decât noi (Confucius). Așa cum sunt capacitatea gândirii raționale (Platon și Aristotel); credința în Dumnezeu (Sfântul Augustin); simțul umorului și puterea de a râde (Rabelais); sensul sinelui, sau al conștiinței, sau al liberului arbitru (Descartes); munca și producerea de bunuri pentru traiul zilnic (Marx și Engels); capacitatea de a crea și a aprecia frumusețea (Nietzsche); și capacitatea de a simți vinovăție, rușine și regret (Freud). Cu alte cuvinte, urmărind căile născocite în încercarea de a înțelege ce ne aduce viitorul, examinăm în același timp natura umană.

            În acest volum nu intenționez să mă adâncesc în filozofie în încercarea de a înțelege ce este viitorul – o problemă extrem de dificilă care, după secole, poate chiar milenii, de gândire încă nu a primit un răspuns adecvat. Nici nu am de gând să examinez în principal cât sunt de bune sau de rele metodele de cercetare a viitorului și cum pot fi ele îmbunătățite. Ambele demersuri, dar mai ales ultimul, au fost încercate de o mie de ori de către o mie de experți diferiți dintr-o mie de domenii diferite. Și nici nu voi aduce maldăre de exemple de prognoze care s-au adeverit sau nu. Și acest lucru a fost făcut de mii de ori, adesea în moduri care au fost fie prea laudative, fie oribil de nedrepte față de oamenii implicați.10

            Abordarea mea va fi istorică. Speranța mea este să aflu, pe cât posibil, când, unde, de ce și cum au luat naștere unele metode selecționate – trebuie să existe o selecție, având în vedere că numărul lor total este de ordinul miilor, dacă nu chiar mai mult. La aceasta se adaugă principiile și credințele pe care s-au bazat aceste metode; felul în care s-au raportat la altele de același tip; de ce obstacolele întâmpinate pe parcurs sunt atât de ieșite din comun; și dacă posibilitățile noastre de a cerceta viitorul s-au îmbunătățit de-a lungul secolelor. Atât pentru a-mi satisface curiozitatea cât și pentru a finaliza studiul, am inclus o secțiune despre cum ar fi arătat lumea dacă metodele în cauză ar fi fost încununate de succes, cu alte cuvinte, dacă ar fi ajuns la certitudini și ar fi anulat opusul acestora, incertitudinile, o dată pentru totdeauna.

VRĂJITORUL INFAM

Este aproape inutil să amintim că șamanismul, „metoda” de predicție a viitorului care face obicetul prezentului capitol, își are originea în termenul „șaman”. Provenit din limba tungusă din Siberia, samân definește „o persoană care este cuprinsă de emoție, impresionată sau înălțată”. Un scriitor modern a legat termenul de un cuvând antic indian care înseamnă „a se vindeca pe sine”. Poate exista, de asemenea, o legătură cu cuvântul saman din sanscrită, care se traduce prin „cântec”.

            Primii occidentali care au introdus ideea în vocabularul lor și au încercat să explice ce este șamanismul au fost exploratorii care au vizitat Siberia în ultimele decenii ale secolului al șaptesprezecelea și primele decenii ale secolului al optsprezecelea. Unii dintre ei, în special medicul german Daniel Messerschmidt, au lucrat pentru Petru cel Mare și succesorii lui. Messerschmidt a fost însărcinat, alături de alții, să descrie geografia și etnografia regiunilor în cauză, aproape necunoscute, și să adune informații despre elementele utile și rare pe care le-ar putea conține acestea. Alți exploratori timpurii au fost misionarii și prizonierii de război.

            Felul în care occidentalii au înțeles șamanismul s-a schimbat de-a lungul timpului. Se pot distinge cinci etape principale. Înainte de răspândirea  secularizării începând cu anul 1700, șamanii siberieni și confrații lor din alte părți ale lumii erau adesea priviți ca emisari ai Diavolului, periculoși atât pentru ei înșiși cât și pentru cei din jur – „un vrăjitor infam care cheamă demonii”, după cum a scris Avvakum Petrovici, preotul rus care a a folosit termenul public2. Unii au mers chiar până la alăturarea termenul „șaman” de „Satana”.

Călătorii și învățații din vremea Iluminismului care, reveniți în țările lor, își scriau relatările, s-au situat în cealată tabără. Convinși că aveau rațiunea de partea lor, ei i-au văzut pe șamani nu ca pe niște creaturi ale Diavolului, dedați la orice acte bizare și sinistre, ci pur și simplu ca pe niște șarlatani notorii. De aici și numele sub care erau cunoscuți în diferite limbi: giocolare în italiană, jongleur în franceză, Gaukler în germană și wizard (vrăjitor) în engleză. Până și Ecaterina cea Mare și-a dat osteneala să compună o comedie  în care a susținut acest punct de vedere. Această creație, a scris ea, a dat „o lovitură uriașă” superstițiilor. În același timp, ea și-a pecetluit dreptul de a-și extinde domnia luminată peste teritoriile necunoscute și înapoiate din est. 3 Unii chiar au propus ca șamanii să fie pedepsiți pentru pretenții necuvenite.

Dar acesta nu a fost decât începutul. Guvernanții și antropologii coloniali au etichetat șamanismul ca produs al unor minți „pe jumătate de diavol și pe jumătate de copil”, după cum s-a exprimat Rudyard Kipling. Ei considerau astfel de practici „respingătoare” pentru omenire și bunul-simț și au făcut tot ce le-a stat în putință să le suprime. Pe celelalte le priveau cu o toleranță amuzată și uneori chiar au încercat să profite de ele ca mod de a-și exercita controlul asupra băștinașilor creduli, cum îi considerau ei. Apoi, la începutul secolului următor, a apărut o tendință tot mai puternică de a-i studia pe șamani din interior, ca să zicem așa. Scopul era de a umple acest gol cultural prin înțelegerea modului lor de gândire și a rolului pe care îl jucau în societățile în care trăiau.

DE LA TIPARE LA CICLURI

            Ideea că, pentru a cerceta viitorul, trebuie în primul rând să studiem trecutul a fost repetată de atâtea ori încât a ajuns să fie unul din clișeele epocii noastre. Printre cei care au vehiculat-o a fost și filozoful spaniol George Santayana („cine nu-și amintește trecutul este condamnat să îl repete”) și,se spune, președintele Theodore Roosevelt („cu cât știi mai mult despre trecut, cu atât ești mai pregătit pentru viitor”). Dar, chiar presupunând că trecutul poate fi cunoscut cu exactitate și în întregime, rareori s-a întâmplat ca cei care au încercat să-l folosească pentru a face predicții să reușească să explice cum se poate și trebuie să se realizeze acest lucru. Paginile care urmează sunt menite să descrie patru din principalele metode în cauză. Ca multe altele din acest volum,materialul este înpărțit în două părți: înainte și după secolul al optsprezecelea.

            Cei mai mulți dintre noi tind să considere mai mult sau mai puțin de la sine înțeles că istoria este un proces liniar, în continuă schimbare și nerepetitiv. Avându-și originea în trecut, poate chiar de la Big Bang, continuă în linie dreaptă până în viitorul îndepărtat. Și totuși ideea este, de fapt surprinzător de recentă. După cum vom vedea mai departe, în această formă, ea și-a făcut apariția abia pe la mijlocul secolului al optsprezecelea. Înainte de această perioadă, majoritatea oamenilor au privit istoria ca domeniul lui „iarăsi și iarăși”, sau al ciclurilor care se repetă cu regularitate, așa cum au crezut Platon, Ibn Khaldun și mulți alții.

            Presupunând  că istoria chiar se repetă și că aceleași condiții conduc întotdeauna, sau cel puțin în mod normal, la aceleași efecte. În acest caz, rolul a ceea ce este unic și extraordinar este redus.

Ceea ce rămâne sunt tiparele care pot fi definite, identificate și proiectate în viitor. Cunoscute în limbajul obișnuit sub numele de „experiență”, aceste tipare pot, de fapt, să anticipeze evenimente viitoare. Acest punct de vedere este evident la omul pe care mulți îl consideră cel mai mare istoric din toate timpurile: atenianul Tucidide, din secolul al cincelea î.Hr. Fost general care a început să scrie opere istorice după ce a fost îndepărtat de conaționalii lui, Tucidide nu a fost interesat în primul rând de prezicerea a ceea ce s-ar putea întâmpla. În schimb, el și-a bazat în mod explicit opera și năzuința spre faima eternă pe ipoteza că natura umană este imuabilă și va conduce întotdeauna la repetarea a ceea ce s-a întâmplat în trecut.2 De aceeași părere pare să fi fost și președintele al Colegiului de Război Naval al Statelor Unite din anii 1970, amiralul Stansfield Turner. El a dat la o parte programa de studii strategice existentă și a înlocuit-o cu alta bazată pe operele lui Tucidide; la fel au procedat și alți colegii de război din America.3

            La două milenii după Tucidide, o idee similară a stat la baza încercării lui Niccolò Machiavelli de a scrie o istorie „eficientă” (sau utilă), cum o numea – adică acel tip de istorie pe care prinții și sfătuitorii lor să îl poată citi și beneficia de pe urma lui. Pentru Machiavelli, ca și pentru Tucidide, toată istoria era în primul rând o luptă pentru putere. Motivul pentru care ea prezenta lecții din care se putea învăța era exact faptul că nici natura puterii, nici cei care erau însetați de ea și nici metodele pe care le foloseau pentru a o obține și a o păstra nu erau supuse schimbării. Una din consecințe a fost că, pentru Machiavelli, nu avea importanță dacă un eveniment a avut loc în Republica Romană – despre care a scris pe larg și din care și-a ales toate exemplele – sau în zilele în care trăia el; ambele perioade erau, în fond, identice.

            Un exemplu și mai bun de tipare neschimbate este oferit de conflictul dintre cei puțini și cei mulți, dintre cei bogați și cei săraci. În Republica și în alte opere, Platon a emis ideea că acest conflict  va duce inevitabil la război civil (stasis). Cu două milenii și jumătate mai târziu, foarte mulți dintre noi încă mai cred că aceasta este situația. Cartea Ecleziastului, deși face parte dintr-o tradiție complet diferită, o spune cât se poate de succint: „Ce a fost va mai fi, iar ce s-a făcut se va mai face! Nu este nimic nou sub soare” 

Martin van Creveld, profesor emerit la Universitatea Ebraică din Ierusalim, este unul dintre cei mai cunoscuți experți din lume în istoria și strategia militară. Este profesor emerit la Universitatea Ebraică din Ierusalim și autor al multor cărți, inclusiv Wargames: From Gladiators to Gigabytes și The Privileged Sex. În prezent este profesor la Universitatea din Tel Aviv.

Născut în Olanda, educat în Israel și Regatul Unit, Martin van Creveld este autorul a douăzeci și cinci de cărți. Majoritatea sunt despre istoria și strategia militară; dar a scris și despre istoria politică, istoria femeilor, istoria americană, istoria israeliană, istoria conștiinței și istoria egalității. Aceste lucrări au fost publicate în douăzeci de limbi diferite.

Prof. van Creveld a predat în aproape toate institutele importante de învățare strategică superioară, atât militare, cât și civile, din lume. Este autorul a câteva sute de articole din ziare și reviste și a apărut la programe de radio și televiziune în multe țări.

 

 

Martin  van Creveld s-a născut în 1946, în Olanda, într-o familie de evrei. Părinții săi erau sioniști fermi care au reușit să scape de Gestapo în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1950, familia sa a imigrat în Israel, iar Creveld a crescut în Ramat Gan. Din 1964 până în 1969, a studiat istoria la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Din 1969 până în 1971, a studiat istoria la London School of Economics, unde și-a susținut doctoratul. După aceea, van Creveld s-a întors în Israel și a început să predea la Universitatea Ebraică din Ierusalim. A devenit profesor în 1988. În 2007, s-a retras de la Universitatea Ebraică și a început să predea la Programul de studii de securitate al Universității din Tel Aviv.

 

4 alte produse din aceeași categorie