Cititul. A history of reading - Steven Roger Fischer

Seria O istorie culturalăface parte din categoria Cărți de referință și cuprinde lucrări erudite cu subiecte aparent banale: Automutilarea, Mafia, Romii, Goliciunea, Coridorul, Întunericul, Iluzia Europei, Cosmosul, Hărțile Orientului Mijlociu, Istoria cititului, Localul etc.

O istorie culturalăeste ca un titlu supraordonat permanent care ne spune că subiectul este tratat în istoria și relieful cultural dobândit în contextele cele mai diferite ale etnodiversității și diferențelor de mentalitate. Ele sunt, în adevăr, referințe culturale demne de cel mai acut interes, pentru cei care vor să vadă mai profund și mai integrat diversele tematici date de aceste noțiuni (scoase cumva din cotidianul fiecăruia). Sunt lucrări adesea corective, care adaugă cunoștințe, astfel încât să ne îndepărteze de prejudecăți fixate în locuri comune, să deschidă orizonturi de înțelegere  marcate în actualitate de modelul științei.

Martorul nemuritor

„Fii scrib! Crestează asta în inima ta

Astfel ca numele tău să poată trăi ca ale lor!

Sulul e mai bun ca piatra cioplită.

Un om a murit: trupul lui e țărână,

Și poporul lui a dispărut de pe pământ.

O carte e ceea ce face să fie amintit

În gura vorbitorului care-o citește.”¹

„În gura vorbitorului care-o citește”, a intonat scribul egiptean care, în jurul anului 1300 î.Hr., a socotit că „a citi” însemna „a recita”. Pentru cea mai mare parte a istoriei scrise, cititul era vorbirea. Oamenii își dăduseră mai devreme seama că instrucțiunile, acordurile și scorurile verbale puteau fi denaturate, contestate sau uitate cu ușurință. Era nevoie de un martor aparte, un „martor nemuritor”, care ar putea reaminti cu voce tare cantitățile și mărfurile fără erori, care ar putea fi interogat oricând pentru a confirma verbal faptele și pentru a opri disputele. Astfel s-a născut scrisul, la o primă analiză, vocea umană s-a transformat în piatră. Când orașele-stat au devenit regate, nevoia de scris a crescut exponențial, necesitând forme din ce în ce mai complexe de documentare scrisă – de fiecare dată destinată citirii cu voce tare.

Cititul a fost întotdeauna diferit de scris. Scrisul prioriti­zează sunetul, deoarece cuvântul rostit trebuie transformat sau decon­struit în semn(e) reprezentativ(e). Cititul, pe de altă parte, prio­ritizează sensul.² Capacitatea de a citi are, de fapte, foarte puțin de-a face cu abilitatea de a scrie.

Ce este, atunci, cititul? Răspunsul nu este simplu, deoarece actul citirii este schimbător, nu desăvârșit. Conform cele mai moderne definiții generale, cititul este, desigur, capacitatea de a da sens simbolurilor scrise sau tipărite. Cititorul „folosește simbolurile pentru a ghida recuperarea informațiilor din memo­ria sa și apoi folosește aceste informații pentru a construi o interpretare plauzibilă a mesajului scriitorului.”³ Dar cititul nu a reprezentat întotdeauna asta. Inițial, a fost simpla aptitudine intelectuală de a extrage informații vizuale din orice sistem codificat și de a înțelege sensul respectiv. Mai târziu, a ajuns să semnifice aproape exclusiv înțelegerea unui text continuu de semne scrise de pe o suprafață gravată. Mai recent, a inclus extragerea informațiilor codificate de pe un ecran. Și, fără îndo­­­ială, definiția cititului va continua să se extindă în viitor deoarece, oricărei alte aptitudini intelectuale, este, de asemenea, o unitate de măsură al progresului umanității.

Limba papirusului

„La cină, când este prezentă soția mea, sau poate câțiva prieteni,

mi se citește cu voce tare o carte; după cină o comedie sau

mi se cântă la liră; după o plimbare cu oamenii mei,

printre care sunt indivizi erudiți. Și astfel seara trece

 cu diferite discuții și chiar și cea mai lungă zi

este repede îmbunătățită.”¹

Scriitorul și administratorul Plinius cel Tânăr (cca 52-113 d.Hr.), cunoscut în special pentru corespondența sa volumi­noasă, aprecia cititul în Roma Antică, cel puțin în rândul elitei patriciene. Acest lucru se datorează faptului că majoritatea lec­tu­rilor neesențiale, în aproape toată Antichitatea clasică, aveau ca scop divertismentul sau anunțul, fiind citite cu voce tare de slujitori sau sclavi instruiți în acest sens. De exemplu, atunci când împăratul Augustus (63 î.Hr. – 14 d.Hr.) nu putea să doarmă, așa cum ne spune biograful său, Suetonius (cca 75-150 d.Hr.), îi chema pe cititori sau povestitori.

Toate instrucțiunile clasice au avut ca scop final nu atât dobân­direa cunoștințelor, cât perfecțiunea elocvenței. Grecii și romanii, după perioadele lor arhaice, au folosit în mod cert scrierea pe scară largă. Viața lor de zi cu zi era încă dominată de cuvântul rostit. Au dictat scrisori, au ascultat recitări, au ascultat știri, au ascultat cum slavii lor citeau literatură și cores­pondențe. Oralitatea conducea societatea mediteraneeană veche, nu alfabetizarea. Ceea ce s-a schimbat a fost că, odată cu răspândirea bruscă a scrierii, grecii și romanii de diferite ran­guri, aparținând diferitelor clase sociale, citeau cu voce tare de pe suluri de papirus ținute în mână (și de pe tăblițe cerate).

Acest lucru însemnând că acum și maeștrii înșiși vorbeau limba papirusului.

Desigur, majoritatea populațiilor Greciei și Romei au trăit și au murit folosindu-se de citit și de scris într-o mică măsură sau deloc, chiar și indirect². Patricienii care au recurs frecvent la citit și scris au preferat de obicei să apeleze la alte persoane pentru a le face; ei înșiși, fără nici un îndemn de a proceda altfel, rareori au avansat dincolo de un nivel rudimentar de competență de citit. Încă de la începutul istoriei grecilor și al romanilor, intimitatea scrisului și cititului cu siguranță s-a apropiat de universalitatea acestei elite guvernante, care căuta doar „cele mai nobile preocupări” în lecturile ei, precum în cazul istoricul grec Diodorus Siculus (după 21 î.Hr.). Dar „alfabetizarea larg răspândită” a existat doar la mâna a doua, și în rândul unei minorități foarte mici – adică sclavii alfabetizați care le citeau amantelor și stăpânilor lor patricieni semialfabetizați.

O lume a cititului

În cea mai mare parte a istoriei sale, cititul în Occident a rămas un mic capitol dintr-un volum mai mare. S-a pretins că până la mijlocul anilor 1700 d.Hr. erau mai multe cărți publicate în limba chineză decât în toate celelalte limbi ale lumii puse laolaltă.¹ China, Coreea, Japonia, Americile, India: toate acestea și multe alte regiuni în afara acestora au îmbrățișat cititul odată ce minu­nea scrisului a fost îndeplinită și adaptată pentru a satisface nevoile locale. Chineza a devenit „limba latină” a Asiei de Est, inspirând culturi întregi într-o măsură mult mai mare decât omologul său din Occident. Coreenii au început să citească în chineză, apoi și-au croit propriul drum, dezvoltând chiar și un nou sistem de scriere utilizat de limba coreeană. Japonezii au urmat mai întâi modelul chinezesc al coreenilor, apoi au completat lectura în chineză cu invenții native nu numai pentru a aduce la viață graiul japonez, ci și cultura japoneză în sine, care a fost un produs al cititului. Mesoamericanii pre-columbieni au restricționat cititul la un număr mic de persoane aparținând elitei, care, cel puțin conform inscripțiilor monumentale, se foloseau de titlul lor onorific pentru a putea deține controlul. Până în ultimele două secole, indienii au cultivat o ierarhie strictă a cercurilor închise de lectură, a căror materiale de lectură, scrise în sute de limbi și caractere, au depășit cu mult în număr pe cele din Occident. Cu toate că ultimul secol a permis schimbarea culturii cititului din Occident, pe atunci încă dominantă, obiceiurile de citit ale lumii în perioada în care rata de alfabetizare a fost cea mai ridicată au reprezentat doar o „lume a cititului”, una atât de bogată și diversificată precum nenumăratele sisteme de scriere și limbi de care aceasta s-a bucurat.

CHINA

Deoarece scrierea chineză a apărut pentru prima dată aproape pe deplin dezvoltată – în centrul și nordul Chinei cca 1400 î.Hr. –, acest lucru sugerează un împrumut din Occident, unde scrisul complet exista deja de peste două mii de ani. Cele mai vechi artefacte pe care se regăsesc scrieri în limba chineză, scapule de boi (omoplați) și plas­troane de broască țestoasă (partea ventrală a carapacei), au fost utilizate pentru revelațiile divine dezvăluite prin intermediul unui preot sau al unei preotese, adesea chiar și prin intermediul unui domnitor, la altarul unui zeu. Scapulele și plastroanele au fost pregătite prin sculptarea unor scobituri,după care au fost încălzite. A apărut brusc o crăpătură sub formă de   sau o altă formă asemănă­­toare,pe care ghicitorul a interpretat-o drept răspunsul supranatural al strămoșilor regali decedați la întrebările specifice pe care domnitorul le-a rostise cu voce tare. Astfel de inscripții chinezești antice au constat de obicei atât din pronosticare (răspuns), cât și din verificare (rezultat), scrise în momente diferite. De la început s-a pus un accent special pe veridicitatea faptică. Cea mai timpurie lectură din China a cuprins o documentație istorică.

Dacă strămoșii regali decedați au fost primele voci ale Chinei, atunci conducătorii și șamanii Dinastiei Shang, începând din secolul al XVIII-lea până în secolul al XII-lea î.Hr., au fost primii cititori ai Chinei. De exemplu, un pronostic din timpul domniei regelui Wu Ding (cca 1200-180 î.Hr.) despre nașterea unui copil suna astfel: „Regele [Wu Ding], citind crăpăturile, a spus: «Dacă copilul se va naște într-o zi ding, va fi bine. Dacă se va naște într-o zi geng, va fi de extrem bun augur.»” De asemenea, apare pe artefact verificarea ulterioară: „În a treizeci și una zi, jia-yin, a născut. Nu a fost bine. Era o fată.”²

Primele voci ale Chinei, spre deosebire de mesajele supra­naturale ale evreilor de aproximativ 800 de ani mai târziu, nu erau nici sfinte, nici sacre: notarea lor nu a determinat niciodată venerarea obiectelor ca artefacte religioase. Acestea erau pur și simplu consemnări înmagazinate în depozite regale, precum analele, pentru a fi recuperate ulterior pentru informații și rea­lizarea comparațiilor. A fost o arhivă de date.

Lectura oraculară a continuat în Dinastia Zhou din Vest (1028-771 î.Hr.) care a urmat, însă legendele au început să fie scrise și pe vase de bronz. Acestea au fost turnate în lut folosind tehnica „cerii pierdute”, care a făcut ca litere din Dinastia Shang, unghiulare anterior, să își schimbe forma, devenind mai rotunde. În timp, chineza scrisă a devenit aproape exclusiv inscripționată, la fel cum se întâmpla în aceeași perioadă în zona Mării Egee, Asia Minor și Orientul Mijlociu. Dar în China acest lucru a presupus semnele proprietarilor, zicători, rugăciuni scurte și altele asemenea pe bucăți mici de bronz purtabile care au fost foarte valoroase.

Ochiul de pergament

Eroul romantismului francez din secolul al XII-lea, Yvain, intră într-o grădină a castelului, cupă care:

oit apoié desor son cote

un riche home qui se gisoit

sor un drap de soie; et lisoit

une pucele devant lui

en un romans, ne sai de cui;

et por le romans escoter

s’i estoit venue acoter

une dame; et s’estoit sa mere,

et li sires estoit ses pere...¹

(„A văzut sprijinit pe tunică un om bogat care zăcea pe o cârpă de mătase și în fața lui o fecioară citea cu voce tare dintr-o poveste de dragoste, nu știu de la cine. Și pentru a auzi povestea o doamnă venise acolo și era mama ei, iar lordul era tatăl ei.”)

Steven Roger Fischer este fostul director al Institutului de limbi și literaturi polineziene din Auckland, Noua Zeelandă. Fischer este autorul a peste 150 de cărți și articole despre lingvistică, dintre care multe sunt citate în mod obișnuit. Pentru contribuțiile sale la descifrarea manuscriselor antice, Fischer a fost ales în 2010 membru al Societății Regale din Noua Zeelandă. Cărțile sale includ O istorie a limbii, O istorie a scrisului, și O istorie a cititului. Locuiește pe insula Waiheke, Noua Zeelandă.