Ordine şi armonie: Proporţii în natură şi artă - Andra Panduru

  În teoriile clasice frumosul se bazează pe armonia impusă de ordinea matematică. Concepţia pitagoreico-platonică pune în evidenţă un frumos la baza căruia stau ritmul, proporţia şi simetria, caractere ale perfecţiunii. Aristotel stabileşte corespondenţa între proporţie şi armonie, corespondenţă fondată pe criteriul simetriei. Ideea de cosmos cu sensul de ordine atotcuprinzătoare domină gândirea mediteraneeană. Într-o cultură de tip matematic cum este cea europeană divinitatea geometrizează, spiritul impune ordinea. Din acest unghi de vedere „Binele este întotdeauna frumos, iar frumosul nu este niciodată disproporţionat“, Timaios continuă subliniind faptul că o fiinţă vie care este frumoasă trebuie să fie şi proporţionată (1). Dar arta, ca şi viaţa, trebuie să fie proporţionată pentru a fi frumoasă, chiar dacă proporţia nu este decât una din calităţile frumosului. Proporţia echivalentă a simetriei este sensul acceptat până în secolul al XVII-lea, în această perioadă proporţia fiind sinonimă cu raţiunea. Armonia, buna proporţie, stă la baza frumosului. Artistul grec interesat de universalitate şi nu de individualitate caută regularitatea „misterioasa putere a formei organice“ (2). Cheia formei organice stă în prezenţa explicită sau mascată a simetriei dinamice. Secţiunea de aur (denumire fixată în Renaştere) reprezintă cea mai simplă împărţire inegală obţinută prin aplicarea „principiului economiei“, varietatea datorându-se numărului infinit de combinaţii oferit de această relaţie matematică. Organismele vii respectă această regulă de proporţionare, normă prezentă de altfel6 Andra Panduru şi în artă. Pentagonul şi spirala armonică dirijate de numărul de aur recognoscibile în structurile naturale sunt prezente în artă şi în natură. Cosmosul antropomorfic pune în evidenţă o gândire bazată pe modelul uman. Corpul uman pare să reveleze ordinea şi armonia universului. Prin perfecţiunea nudului grecii dădeau omului impresia că este zeu. Structura omului cu corespondenţa sa în macrocosmos se regăseşte în structurile pe care le creează, rigoarea geometrică dând nudului demnitate. Baza matematică a reprezentării, alături de reproducerea retineală, este una din cuceririle artei greceşti. Principiul grec de reprezentare a figurii umane revine în Renaştere odată cu antropomorfismul. În acelaşi sens Dürer propune crearea nudului pe baze matematico-geometrice, elementul raţional fiind cel care asigură legătura cu universalul. Natura schimbătoare a oferit artiştilor imperfecţiunea accidentului, dar şi modelul imuabil. Intervenţia spiritului impune o normalitate a absolutului, imobilismul canonului oferind un prototip adecvat formelor fixe. Aceste reglementări satisfac nevoia omului de ordine fără a-l limita însă. Punctul de vedere antic domină cultura europeană până în secolul al XVI-lea. Odată cu apariţia şi dezvoltarea noii ştiinţe, psihologia, importanţa ordinii şi a armoniei scade, sensul antic al simetriei se modifică. În estetica modernă metafizica este înlocuită cu psihologia, schimbare care face ca raţiunea să fie înlocuită de sentiment, ca unică sursă de apreciere. Treptat, importanţa conceptului de frumos se atenuează, tinde chiar să dispară şi odată cu el dispare şi preocuparea pentru organizarea pe baze matematice a figurii umane