Paideia Psihologia comunicării - Dan F. Stănescu, Marius C. Romașcanu Studii sociale 34,00 lei Mărește

Psihologia comunicării - Dan F. Stănescu, Marius C. Romașcanu

Dan F. Stănescu, Marius C. Romașcanu

Întrepătrunderea complexă dintre științele comunicării și psihologie oferă interdisciplinarității prilejul de a ne dezvălui beneficiile semnificative pe care aceasta le poate oferi cu privire la înțelegerea profundă a naturii umane și la oportunitatea dezvoltării unor soluții adaptate provocărilor societății contemporane.

Mai multe detalii

2598P

Nou

34,00 lei cu TVA

Interdisciplinaritatea oferă științelor comunicării și psihologiei beneficii materializate prin capacitatea sa de a oferi o perspectivă integratoare asupra comportamentului uman și a proceselor de comunicare, iar dezvăluirea conexiunilor subtile dintre interacțiunile sociale și procesele psihologice individuale devine și mai profundă prin aducerea laolaltă a teoriilor și metodologiilor aparținând psihologiei și științelor comunicării. În acest fel, cercetătorii sunt în măsură să dezvolte strategii și instrumente de lucru pentru a putea răspunde provocărilor ridicate la un nivel din ce în ce mai înalt de necesitățile și exigențele comunicării în era digitală, interdisciplinaritatea alimentând, în acest context, inovația și creativitatea în domeniul cercetării și al practicii aplicative, operând, în egală măsură, ca factor de primă mărime în deschiderea unor largi perspective către idei noi și tehnici inovatoare.

Colaborarea și schimbul permanent de idei care se desfășoară între specialiștii din domenii diferite oferă șansa de a crea o rețea robustă și versatilă de cunoaște și practică, aflată în slujba inovării și care să fie în măsură să genereze soluții cuprinzătoare și eficiente, adaptate nevoilor individuale și sociale.

Integrând perspective ce aparțin științelor comunicării laolaltă cu dimensiuni ale psihologiei, interdisciplinaritatea facilitează o înțelegere mai amplă a proceselor de comunicare și a impactului lor asupra indivizilor și asupra societății în ansamblu. Altfel spus, interdisciplinaritatea creează teoriilor și abordărilor psihologice cadrul optim de a completa înțelegerea proceselor de comunicare și a influențelor lor asupra comportamentului individual și social. Totodată, observăm faptul că interdisciplinaritatea se referă la fenomenul general al integrării sau combinării diferitelor perspective disciplinare, astfel încât conceptul a fost definit în diverse moduri și perceput ca fiind o metodologie, un concept, un proces, o filozofie sau chiar o ideologie reflexivă. Asociată, în mare măsură, cu eforturile de a contracara fragmentarea, de a restabili conexiunile între domenii, de a explora relațiile emergente și de a dezvolta subiecte noi, care să răspundă nevoilor practice și conceptuale, interdisciplinaritatea și, cu precădere, interdisciplinaritatea în științele comunicării și psihologie adâncește înțelegerea noastră asupra proceselor umane complexe și catalizează dezvoltarea soluțiilor eficiente pentru problemele contemporane. Prin înglobarea diferitelor perspective și abordări, aceasta devine un cadru esențial pentru dezvoltarea cunoștințelor și practicilor în domeniul psihologiei comunicării.

Dan F. Stănescu, Marius C. Romașcanu

 

AutorDan F. Stănescu, Marius C. Romașcanu
Specificații autorDan F. Stănescu - conferențiar universitar Marius C. Romașcanu - lector universitar dr. la SNSPA, Facultatea de Comunicare.
Anul publicării2024
Format140 x 200 mm
Nr. pagini238
ColecțiaŞtiinţe - Seria Psihologie
GenPublicistica
SubgenPsihologie educationala
LimbaRomana
Tip formatFizic
ISBN978-606-748-860-9

Scrieţi un comentariu

Psihologia comunicării - Dan F. Stănescu, Marius C. Romașcanu

Psihologia comunicării - Dan F. Stănescu, Marius C. Romașcanu

Întrepătrunderea complexă dintre științele comunicării și psihologie oferă interdisciplinarității prilejul de a ne dezvălui beneficiile semnificative pe care aceasta le poate oferi cu privire la înțelegerea profundă a naturii umane și la oportunitatea dezvoltării unor soluții adaptate provocărilor societății contemporane.

Scrieţi un comentariu

Capitolul 1. Psihologie și Comunicare. O abordare interdisciplinară a comunicării umane

 

Întrepătrunderea complexă dintre științele comunicării și psihologie oferă interdisciplinarității prilejul de a ne dezvălui beneficiile semnificative pe care aceasta le poate oferi cu privire la înțelegerea profundă a naturii umane și la oportunitatea dezvoltării unor soluții adaptate provocărilor societății contemporane.

Abordarea interdisciplinară aduce laolaltă cunoașterea și practica, generând un orizont extins de explorare cu implicații pentru cercetare și viața cotidiană, reprezentând, în egală măsură, o conduită pe care cercetătorii sunt nevoiți să o adopte „pentru a răspunde la întrebări complexe, pentru a rezolva probleme complexe și pentru a obține o înțelegere coerentă a problemelor complexe care sunt din ce în ce mai mari decât capacitatea oricărei discipline de a le aborda în mod cuprinzător sau de a le rezolva în mod adecvat” (Repko, 2008, p. 3).

Interdisciplinaritatea oferă științelor comunicării și psihologiei beneficii materializate prin capacitatea sa de a oferi o perspectivă integratoare asupra comportamentului uman și a proceselor de comunicare, iar dezvăluirea conexiunilor subtile dintre interacțiunile sociale și procesele psihologice individuale devine și mai profundă prin aducerea laolaltă a teoriilor și metodologiilor aparținând psihologiei și științelor comunicării. În acest fel, cercetătorii sunt în măsură să dezvolte strategii și instrumente de lucru pentru a putea răspunde provocărilor ridicate la un nivel din ce în ce mai înalt de necesitățile și exigențele comunicării în era digitală, interdisciplinaritatea alimentând, în acest context, inovația și creativitatea în domeniul cercetării și al practicii aplicative, operând, în egală măsură, ca factor de primă mărime în deschiderea unor largi perspective către idei noi și tehnici inovatoare.

Colaborarea și schimbul permanent de idei care se desfășoară între specialiștii din domenii diferite oferă șansa de a crea o rețea robustă și versatilă de cunoaște și practică, aflată în slujba inovării și care să fie în măsură să genereze soluții cuprinzătoare și eficiente, adaptate nevoilor individuale și sociale.

Integrând perspective ce aparțin științelor comunicării laolaltă cu dimensiuni ale psihologiei, interdisciplinaritatea facilitează o înțelegere mai amplă a proceselor de comunicare și a impactului lor asupra indivizilor și asupra societății în ansamblu. Altfel spus, interdisciplinaritatea creează teoriilor și abordărilor psihologice cadrul optim de a completa înțelegerea proceselor de comunicare și a influențelor lor asupra comportamentului individual și social. Totodată, observăm faptul că interdisciplinaritatea se referă la fenomenul general al integrării sau combinării diferitelor perspective disciplinare, astfel încât conceptul a fost definit în diverse moduri și perceput ca fiind o metodologie, un concept, un proces, o filozofie sau chiar o ideologie reflexivă (Klein, 1990). Asociată, în mare măsură, cu eforturile de a contracara fragmentarea, de a restabili conexiunile între domenii, de a explora relațiile emergente și de a dezvolta subiecte noi, care să răspundă nevoilor practice și conceptuale (Choi & Pak, 2006), interdisciplinaritatea și, cu precădere, interdisciplinaritatea în științele comunicării și psihologie adâncește înțelegerea noastră asupra proceselor umane complexe și catalizează dezvoltarea soluțiilor eficiente pentru problemele contemporane. Prin înglobarea diferitelor perspective și abordări, aceasta devine un cadru esențial pentru dezvoltarea cunoștințelor și practicilor în domeniul psihologiei comunicării.

O privire de ansamblu asupra procesului de comunicare atrage atenția asupra existenței unei diversități de teorii care au fost elaborate pentru a oferi o perspectivă comprehensivă asupra procesului complex al comunicării.

Dezvoltată inițial de Claude Shannon și Warren Weaver, Teoria științifică a comunicării s-a concentrat pe eficiența transmiterii informației prin intermediul unui canal, evidențiind în cuprinsul ei aspectele tehnice subsumate acestui proces (Shannon & Weaver, 1949).

Perspectiva umanistă a comunicării, ai cărei promotori au fost Carl Rogers și Abraham Maslow, a evidențiat importanța comunicării interpersonale și a feedback-ului pentru dezvoltarea personală și pentru realizarea potențialului uman. Rogers explorează conceptele cheie ale terapiei centrată pe persoană și ale comunicării interpersonale – incluzând aici ascultarea activă și empatia – în cuprinsul lucrării „On Becoming a Person” (1961). Maslow, în scrierile sale cele mai cunoscute „Motivation and Personality” (1954) și „Toward a psychology of being” (1962), propune conceptul de ierarhie a nevoilor umane și importanța satisfacerii acestora pentru atingerea potențialului uman analizând, totodată, conexiunile stabilite între autenticitate, autorealizare și comunicare interpersonală. Teoriile și conceptele propuse de cei doi autori au constituit contribuții semnificative în domeniul psihologiei umaniste și au influențat în mod considerabil atât înțelegerea dezvoltării personale, cât și a comunicării interpersonale.

O serie de alte teorii fundamentale care au oferit o perspectivă extinsă și cuprinzătoare asupra diferitelor aspecte ale procesului de comunicare, evidențiind diversitatea și complexitatea acestuia, au fost propuse de o serie de cercetători de renume. Amintim aici pe câțiva dintre aceștia: Harold D. Lasswell, Paul Watzlawick, Janet Beavin și Don Jackson, Geert Hofstede, Edward T. Hall șu Edgar Schein.

Modelul propus de Lasswell (1948) privește comunicarea fiind un proces de influenţă şi de persuasiune, axat pe formularea a cinci întrebări-cheie (Cine? – Ce spune? – Prin ce canal? – Cui? – Cu ce efect?) pentru a înțelege funcțiile și rolurile diferitelor componente ale comunicării. Prezentat pentru prima dată în lucrarea intitulată „The structure and function of communication in society”, această teorie, publicată în anul 1948, a fost o etapă fundamentală în inițierea demersurilor de cercetare și înțelegere ale procesului de comunicare. Modelul  lui Lasswell, una dintre contribuțiile importante în domeniul comunicării, a stabilit bazele privind înțelegerea funcțiilor și rolurilor diferitelor componente în cadrul procesului de comunicare.

 ...

3.1 Tipologii temperamentale

 

Temperamentul reprezintă o noțiune psihologică care descrie trăsături de personalitate relativ stabile prezente într-un individ încă de la naștere și care au corespondente similare și în lumea animală. Acesta este în mare parte determinat de mecanisme neurobiologice congenitale și suferă modificări treptate pe măsură ce individul se maturizează și interacționează cu mediul înconjurător, într-un mod specific fiecărui individ (Strelau & Zawadzki, 2008).

În procesul de dezvoltare a personalității, temperamentul este aspectul care devine evident cel mai devreme, fiind observabil încă din copilărie, celelalte aspecte ale personalității nefiind încă suficient dezvoltate (Țuțu, 2007). Acesta se manifestă în mod distinct și direct observabil în comportamentul individului, incluzând mersul, viteza de reacție, mișcările, ritmul și frecvența reacțiilor afective, viteza și ritmul vorbirii, particularitățile scrierii etc. Astfel, manifestarea dinamicii temperamentului se poate observa atât în mișcările individului, cât și în exprimarea afectivă, în acțiunile voluntare și chiar în procesele cognitive.

În lumea complexă a psihologiei, temperamentele sunt conturate și înțelese printr-o varietate de indicatori comportamentali specifici (Țuțu, 2007). Unul dintre aceștia este impresionabilitatea, care explorează adâncimea și intensitatea cu care un individ trăiește și reacționează la fenomenele psihice, în special cele senzoriale și afective. Există cei adânc impresionabili, a căror ființă resimte în profunzime orice stimuli, iar alții care sunt mai puțin afectați de aceste experiențe.

Pe de altă parte, impulsivitatea conturează caracterul brusc al răspunsurilor sau perioadele de latență prelungită în desfășurarea proceselor. Aici se evidențiază diferențele în modul în care indivizii răspund la stimulii din mediul lor, fie prin reacții imediate, fie prin reflectare și ponderare prelungită.

Ritmul reacțiilor și trăirilor psihice este o altă dimensiune importantă a temperamentului. Aceasta poate varia între uniformitate și neuniformitate, între accelerări și încetiniri, și poate evidenția reguli de desfășurare sau instabilități neașteptate în comportamentul și reacțiile individuale.

Tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale se referă la frecvența și intensitatea trăirilor psihice într-un anumit interval de timp. Există indivizi cu un tempou rapid și agitat, care răspund rapid și intens la stimuli, și cei cu un tempou lent și ponderat, care trăiesc și reacționează mai încet și într-un mod mai echilibrat.

Expresivitatea psihică se manifestă în principal în intonația vorbirii, viteza limbajului, mișcările corpului și expresiile faciale, evidențiind modul în care indivizii interacționează și se exprimă în mediul lor social și interpersonal. Toate aceste dimensiuni împreună contribuie la conturarea unui tablou complex al temperamentalului uman, care reflectă modul unic în care fiecare individ se raportează la lumea și experiențele sale (Țuțu, 2007).

De la începutul timpurilor, oamenii au observat că există diferențe psihologice între indivizi și că trăsăturile psihologice ale acestora rămân relativ constante. În secolul al IV-lea î.Hr., s-a dezvoltat o teorie care poate fi considerată prima tipologie a temperamentului. Pornind de la lucrările lui Hippocrate, Galen a identificat patru tipuri de temperament care se datorează predominanței uneia dintre umorile corporale: sangvinic (sânge), flegmatic (flegmă, mucus), coleric (bilă) și melancolic (bilă neagră). Această tipologie propusă inițial de Hippocrate și Galen a devenit extrem de populară, fapt demonstrat de numeroasele referințe contemporane din domeniul psihologiei diferențelor interindividuale (Strelau, 2002), precum și de utilizarea frecventă a denumirilor care indică tipurile de temperament în limbajul de zi cu zi.

 ...

Capitolul 6. Comunicarea organizațională

 

Comunicarea este considerată coloana vertebrală, firul roșu, elementul esențial în ceea ce privește performanța oricărei organizații, reprezentând una din cele mai importante aspecte ale vieții organizaționale (Harris & Nelson, 2008). De altfel, schimbul liber de informații între angajații unei organizații și împărtășirea cunoștințelor de obicei conduce la o îmbunătățire vizibilă a situației curente, la reducerea conflictelor interpersonale, la creșterea încrederii în management, la reducerea intenției de a părăsi organizația, crescând astfel performanța întregii organizații.

Observăm astfel că performanța unei organizații este strâns legată de calitatea comunicării interpersonale, atât în ceea ce privește comunicarea internă cât și cea externă, organizațiile fiind sisteme deschise în ambele sensuri (Hargie & Tourish, 2004). Autorii menționează că, o organizație performantă comunică eficient cu toate entitățile relevante (atât cele din interior cât și cele din exterior), și că, comunicarea devine un aspect crucial odată cu dezvoltarea organizației. Cu alte cuvinte, schimbările în ceea ce privește mărimea, stadiul în care se află, tipul de proprietate, tipul de produse și servicii, implică în mod natural și ajustări în fluxul, stilul, cantitatea și calitatea proceselor d comunicare (Van Riel, 2004). O serie de cercetări anterioare (Harris & Nelson, 2008; Schmidt & Gardner, 1995) au evidențiat faptul că, un sistem de comunicare eficient este absolut necesar pentru a putea obține performanțe profesionale ridicate. Astfel, managementul cunoștințelor, comportamentul de muncă inovativ, dezvoltarea organizațională pe toate plaierele ei, necesită existența unei comunicări eficiente la toate nivelurile ierarhice ale unei organizații.

Conform definiției oferite de Iacob și Cismaru în 2010, comunicarea organizațională este considerată a fi un schimb de mesaje ce are loc în cadrul organizației, atât pe verticală, cât și pe orizontală (Iacob & Cismaru, 2010). O definiție similară este oferită de Richmond și colaboratorii (2005), autorii afirmând că acest proces – comunicarea organizațională, reprezintă totalitatea modalităților prin care persoanele  stimulează modul de gândire al altora prin utilizând mesaje verbale sau nonverbale (Richmond, McCroskey, & McCroskey, 2005).

Conform conceptualizării lui Robbins (1991), pot fi identificare două funcții importante ale comunicării organizaționale: funcția de unificare a activităților organizației – comunicarea unește oamenii dintr-o organizație pentru a urmări și îndeplini un obiectiv comun; si, funcția de integrare managerială – asigură coeziunea și eficiența organizațională prin facilitarea schimbului de informații și idei în cadrul organizației.

Schmidt și Gardner (1995) au evidențiat principalele variabile care sunt implicate în cadrul unui proces de comunicare, punctând aspecte precum abilitățile de comunicare (individuale), relațiile interpersonale sau climatul de comunicare, aspect pe care îl vom aborda în detaliu în paginile care urmează.

Iacob și Cismaru (2010) identifică două forme principale de comunicare organizațională: comunicarea formală, care se referă la mesajele transmise pe canale oficiale, controlate de organizație, și cea informală care se referă la mesajele transmise prin canale care se află în afara relațiilor de subordonare (Iacob & Cismaru, 2010). În plus, în functie de direcția de transmitere a informațiilor au fost identificate următoarele tipuri: verticală (ascendentă sau descendentă), orizontală și diagonală.

În organizațiile în care există multiple niveluri ierarhice și rețele centralizate, comunicarea verticală primează, iar ierarhia este clar stabilită. Pe de altă parte, în organizațiile bazate pe rețele descentralizate, cu structuri matriciale, predomină comunicarea orizontală și directă (Bogáthy, 2004).

Comunicarea verticală este definită a fiind procesul de transmitere de informații între management și subordonați. Aceasta poate avea două forme principale: descendentă (de sus în jos) și ascendentă (de jos în sus).

Comunicarea descendentă este de obicei utilizată pentru a transmite către nivelurile ierarhice inferioare diferite sarcini, inclusiv delegarea acestora, instrucțiuni, proceduri etc., precum și pentru a oferi informații privind responsabilitățile angajaților sau răspunsuri la  diverse solicitări (Iacob & Cismaru, 2010). Se observă astfel că scopurile comunicării descendente sunt multiple și includ informarea periodică, trasarea de sarcini și stabilire de obiective, motivarea angajaților și implementarea strategiei organizaționale.

Principala dificultate a acestui tip de comunicare constă în faptul că mesajul poate suferi o serie întreagă de modificări odată cu trecerea de la un nivel ierarhic la altul, oamenii implicați putând să acționeze ca „gatekeeperi”, filtrând (uneori neintenționat) informațiile în funcție de interesele și stilul personal. Riscul distorsionării mesajelor crește semnificativ odată cu numărul de niveluri prin care acesta trebuie să treacă.

Pe de altă parte, comunicarea ascendentă reprezintă procesul prin care informațiile sunt transmise de jos în sus, de la subordonați către managerii lor. De obicei organizațiile au creat structuri și canale de comunicare formalizate pentru a facilita acest proces, conținutul acestor comunicări fiind reprezentat deseori de diferite tipuri de rapoarte (vânzări, performanță) și reacții sau feedback cu privire la comunicarea descendentă. În plus, informațiile venite de la subordonați sunt foarte prețioase deoarece ajută managementul organizației să înțeleagă mai bine modul în care angajații se simt și acționează în respectiva organizație (Kondalkar, 2007). Așadar este crucial ca managementul să favorizeze dezvoltarea unui climat de comunicare deschis și permisiv, climat în care informațiile să circule liber între nivelurile ierarhice, făcându-i pe angajați să se simtă în siguranță și încrezători în superiorii lor ierarhici și, astfel să contribuie cu diverse opinii și idei la procesul de luare a deciziilor și atingerea obiectivelor.

Totodată, managerii ar trebui să privească cu atenție aceste mesaje și informații deoarece ele pot purta un grad ridicat de dezirabilitate socială, angajații putând manifesta tendința (naturală de altfel) de a se afișa într-o lumină cât mai favorabilă.

În ceea ce privește comunicarea pe orizontală, această se desfășoară între angajații aflați pe același palier ierarhic, fie la nivelul managementului, fie între angajații din diferite departamente. Scopul principal al acestui tip de comunicare este realizarea sarcinilor și coordonarea activităților care implică o abordare interdepartamentală (Iacob & Cismaru, 2010).

Spre deosebire de comunicarea pe orizontală, în cadrul comunicării pe diagonală se observă existența unei diferențe în ceea ce privește nivelul ierarhic dar, între interlocutori nu există o și relație de subordonare sau supraordonare (Bogathy, 2004).

 ...

Capitolul 8. Meta-modelul pentru limbaj

 

În anii 1970, Richard Bandler, și Frank Pucelik, co-fondatori ai NLP, au început să studieze terapia Gestalt modelându-l pe însuși fondatorul ei, Fritz Perls. După finalizarea acestui proces ei au început să predea această metodă studenților de la Universitatea din California, dar, în scurt timp au conștientizat că nu au cunoștințele profunde specifice modelelor identificate în procesul de modelare (Laguerre, 2023).

John Grinder, celălalt co-fondator al NLP, s-a alăturat acestui demers și i-a ajutat pe aceștia să analizeze în detaliu modelele specifice pe care le foloseau. Cei trei și-au continuat munca de modelare cu Virginia Satir, o terapeută de familie de renume mondial, și au observat o suprapunere a modelelor (lingvistice) cu munca lui Fritz Perls.

În 1975, în cartea „Structura magicului” a fost publicat pentru prima dată Meta-Modelul. Inițial, a fost destinat să fie folosit de terapeuți, dar poate fi aplicat într-o gamă largă de situații, inclusiv afaceri, dezvoltare personală și coaching sau consultanță (Smith, 2017). Acest model descrie cum oamenii își formează hărțile lingvistice, punctând existența a 3 elemente distincte:

  •                 Ștergere – Un proces care elimină porțiuni din harta mentală bazată pe simțuri și nu apare în expresia verbală.
  •                 Distorsiune – Procesul de reprezentare a părților modelului în mod diferit comparativ cu reprezentarea inițială din harta mentală bazată pe simțuri.
  •                 Generalizare – Modul în care o experiență specifică este extrapolată pentru a reprezenta întreaga categorie din care face parte.

Despre aceste tipuri de filtre am discutat deja în capitolul referitor la hartă și teritoriu.

În „Structura magicului”, Bandler și Grinder (2008b) fac o distincție între „structura de suprafață” și „structura de profunzime” a limbajului, termeni împrumutați din Gramatica Transformațională.

Astfel, în accepțiunea autorilor, structura de suprafață se referă la cuvintele sau enunțurile care corespund reprezentării interne asupra realității. În structura de suprafață se pot observa ștergerile (omisiunile), distorsiunile și generalizările care ne creează o reprezentare unică și subiectivă a modelului nostru despre lume. Pe de altă parte, structura de profunzime face referire la experiența pură, nefiltrată, pe care se bazează structura de suprafață. Bandler și Grinder (2008a) afirmau că „structura de suprafață este ea însăși o reprezentare a reprezentării lingvistice complete din care derivă – structura de profunzime. În cazul în care procesul lingvistic al eliminării s-a produs, descrierea verbală care rezultă – structura de suprafață – are în mod sigur, lipsuri pentru terapeut” (p.71). Observăm astfel că structura de suprafață va fi întotdeauna mai sărăcăcioasă decât structura de profunzime.

Așadar, prin înțelegerea meta-modelului și prin utilizarea întrebărilor care aduc în structura de suprafață informațiile din structura de profunzime putem să ajutăm pe cineva să se conecteze la structura de profunzime (Laguerre, 2023).

În continuare prezentăm cel mai des întâlnite violări de meta-limbaj (Bandler & Grinder, 2008a, 2008b):

Omisiunile – acest tip de violare de metalimbaj este caracterizată de eliminarea de informații, omiterea anumitor aspecte și acordare de atenție selectivă. Scopul principal al omisiunilor este evitarea supra-aglomerării și supra-încărcării cu stimuli. Astfel, oamenii creează o versiune simplistă a realității, reducând complexitatea lumii la proporții mai ușor de manevrat (Hall, 2008). Eliminarea este un proces prin care se îndepărtează anumite porțiuni din experiența reală sau din reprezentarea lingvistică completă – structura de profunzime (Bandler & Grinder, 2008a).

Pentru a identifica prezența omisiunilor într-un proces de comunicare interpersonală putem recurge la câteva meta-întrebări: Este această reprezentare completă?; Lipsește ceva din această descriere?; Ce ar putea completa lacunele?; Dacă aș face un film mental doar din aceste cuvinte voi obține ceva clar și detaliat sau voi avea zone vagi și neclare? (Bandler & Grinder, 2008b).

Principalele tipuri de omisiuni sunt:

  •                 Omisiuni simple – lipsa indexului de referință
  •                 Indici referențiali nedefiniți – substantive și verbe nedefinite
  •                 Omisiuni comparative și superlative – relații nedefinite
  •                 Procese nedefinite – adjective ce modifică substantivele
  •                 Procese nedefinite – adverbe ce modifică substantivele

Lipsa indexului de referință face referire la acele afirmații care au o referință incompletă sau nespecificată. Referința (de exemplu: subiectul, persoana sau sursa) există, dar nu este specificată. Așadar, lipsa indexului de referință reprezintă un model lingvistic în care la "cine" sau la "ce" se referă vorbitorul nu este specificat (Bandler & Grinder, 2008b).

Pentru a înțelege mai bine acest tip de omisiune să analizăm câteva exemple și întrebările ce pot fi utilizate pentru a elimina distorsiunile:

  •                 oamenii mă sperie” – cuvântul „oamenii” nu numește pe cineva în special ci reprezintă un termen colectiv suprageneralizat. Acest termen nu furnizează informația referitoare la identitatea specifică a celui care face acel lucru. Pentru a aduce în structura de profunzime informațiile omise putem utiliza întrebări de specificitate precum: „cine anume te sperie?” Să presupunem că primim răspunsul „tatăl meu mă sperie” – observăm că tot nu avem suficiente informații și că trebuie explorată semnificația expresiei „mă sperie” prin utilizarea întrebărilor de specificitate de tipul: „cum anume te sperie?, în ce fel?, ce face concret?
  •                 Alte exemple în acest sens sunt: „mi s-a spus să nu fac acest lucru când lucrez la proiect” – „cine ți-a spus?, ce să nu faci?”; „toate acestea mă fac confuz – „care acestea?, în legatură cu ce?”; „ea este bucuroasă că închiriază acest apartament” – care proprietar (cel care închiriază sau cel care a închiriat)?

Termenul “indici referențiali nedefiniți“ se referă la substantivele și verbele nedefinite, foarte vagi și care fac o trimitere generală la o activitate de referință dar nu oferă un grad suficient de specificitate (exemplu, oamenii, ei/ele, acesta, situația, lucruri...). Astfel, principalele întrebări sunt: unde?, când?, cine?, cum? (ex. cum se întâmplă acest lucru mai exact?) (Bandler & Grinder, 2008b). Să analizăm următorul exemplu:

  •                 nu contează” – observăm că nu avem suficiente informații pentru a putea înțelege această afirmație, deși emitentul are în structura de profunzime toate informațiile necesare. Întrebările care pot extrage informațiile lipsă, partea care a fost eliminate lingvistic, pot fi: „pentru cine nu contează?, în ce sens nu contează?, cum clasifici ceva ca fiind lispit de importanță?

Omisiunile comparative și superlative apar de obicei în cazul adjectivelor însoțite de mai (bun, rapid etc.), de forma cel mai, sau mai puțin. Acești termeni sugerează o comparație dar nu menționează criteriul de comparație implicat de vorbitor (Bandler & Grinder, 2008b).

Un exemplu în acest sens este propoziția „el este mult mai înfricoșător”. Evident lipsește criteriul de comparație și am putea recupera informațiile lipsă din structura de suprafață adresând întrebări de tipul: „mai înfricoșător decât cine?, în comparație cu cine?, în ce sens?, cu cât este mai înfricoșător?

Dan F. Stănescu este conferențiar universitar, coordonator al Laboratorului de Cogniție Socială și Comunicarea Emoțiilor din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, București.

 Marius C. Romașcanu este lector universitar dr. la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare.

Dan F. Stănescu este conferențiar universitar, trainer și psiho-terapeut. În cadrul Facultății de Comunicare și Relații Publice este director al Departamentului de Comunicare și coodonator al Laboratorului de Cogniție Socială și Comunicarea Emoțiilor din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, București. Este doctor în psihologie în cadrul Universității din Hamburg din 2006. Interesele sale de cercetare sunt concentrate în principal în arii precum dezvoltarea resurselor umane, studiul emoțiilor, psihologie organizațională, învățarea pe tot parcursul vieții și psihologie clinică.

 

Marius C. Romașcanu are aproape două decenii de experiență practică în vânzări, marketing și dezvoltare organizațională, în poziții de execuție și poziții manageriale. Este implicat, de peste doisprezece ani, în diferite activități de formare și de consultanță pentru organizații publice și private, cu renume în România și în Europa. Interesele sale specifice sunt concentrate, cu precădere, în următoarele domenii: comunicare interpersonală și leadership, resurse umane, training și formare. În prezent, el este cadru didactic asociat al SNSPA și doctorand în domeniul Științelor comunicării.

 

 

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

9 alte produse din aceeași categorie