Dimensiuni morale ale căsătoriei în Islam. O cercetare istorică a eticii coranice - Virgil Nicolae

Sperăm ca lucrarea de față să servească cel puțin în spațiul cercetării academice românești și într-o mică măsură studiului eticii căsătoriei, așa cum apare aceasta în doctrina dezvoltată de islamul clasic, modern și contemporan ori în viziunea curentelor reformatoare și ideologice. Pentru moment, noi am considerat mai importantă descifrarea textului revelat, lăsând în grija altora studiul societăților islamice ulterioare ori al gradului în care acestea se află în acord cu textul din care se inspiră. Totuși, îndrăznim să atragem atenția celor interesați de o astfel de temă asupra erorii comise de mulți musulmani atunci când abordează dintr-o perspectivă exclusiv literalistă învățăturile coranice etico-sociale. Insistența de a privi lucrurile în acest fel echivalează de la bun început cu eșecul pe cel puțin două planuri. În primul rând și în mod natural dispozițiile coranice vor părea învechite și irelevante nevoilor contemporane, fapt ce justifică crearea unui cadru care să traducă și să actualizeze fondul etic pentru ca acesta din urmă să aibă capacitatea de a transmite ceva folositor credinciosului. Pe de altă parte, din perspectiva cercetării academice, punerea în practică în mod literar al învățăturilor coranice conduce la incapacitatea de a observa însuși contextul istoric în care a apărut revelația, cât și schimbările produse de aceasta în raport cu societatea anterioară. Prin urmare, chiar și teologic vorbind, asistăm la o eroare întrucât cuvântul lui Dumnezeu se cramponează în imuabilitatea sa, nereușind să mai fie relevant nevoilor musulmanului de astăzi.

Lucrarea descrie noul set de reguli adus de Muhammad asupra societății tribale și efectele acestora norme asupra căsătoriei, impedimentele, caracterul poligamiei, contractul de mariaj, sexualitatea și viața credinciosului – conform interpretărilor coranice.

Căsătoria, numită în limba arabă nikah, este considerată un contract între un bărbat și o femeie cu scopul de a forma o familie. Uniunea este considerată un legământ religios, bărbații fiind încurajați să se căsătoreasca de îndată ce devin stabili din punct de vedere financiar.

Potrivit Coranului, uniunea între un musulman și o femeie ce nu aparție acestei religii este permisă, atât timp cât ea este creștină sau evreică. De asemenea, căsătoria între o femeie musulmană și un barbat creștin sau evreu este acceptată. Este, însă, interzisă casatoria dintre un musulman, indiferent de sex, cu un politeist.

În ceea ce privește poligamia, aceasta este tolerata în islam, astfel, un bărbat poate lua în căsătorie, după posibilitățile materiale și în anumite condiții, una, două, trei sau, maxim, patru femei, dar niciodată mai mult de patru în același timp.

„Dacă vă este teamă că nu veți fi drepți cu orfanii, luați-vă după cum vă va plăcea, două ori trei ori patru femei. Dacă vă este teamă că nu veți fi drept cu ele, luați-vă o singura femeie...”(Coran 4:3)

În ceea ce privește lumea arabo-musulmană, dintotdeauna, dar cu precădere în ultimele două secole când au apărut statele naționale, a existat o eterogenitate aparte: „Musulmanii nu au astăzi aceeași viață, aceeași marjă de libertate peste tot, ci în funcție de țara în care trăiesc. Între Senegal și Kuweit, între Turcia și Pakistan, între Nigeria și Arabia Saudită, între Tunisia și Afganistan diferențele în ceea ce privește modul de viață și statutul indivizilor sunt imense”. Aceste tendințe ridică numeroase întrebări: Sunt ele reale sau profund superficiale? Respectă normele și spiritul textului revelat ori, dimpotrivă, îi sunt contrare acestuia? Toate aceste tendințe aduc un aport pozitiv societății unde sunt aplicate sau nu fac decât să o împiedice în a se dezvolta? În cazul în care nu sunt benefice, s-ar putea face ceva pentru a opri transformările și să fie alese alte direcții etc.?

Încercarea de a răspunde tuturor acestor provocări naște o problemă și mai mare, respectiv abordarea lor cu prea multă ușurință și de către oameni neavizați sau cu intenții ascunse. Islamologul Tariq Ramadam remarcă pe bună dreptate că de o bună bucată de vreme islamul este zilnic obiectul discuțiilor, iar temele preferate sunt fie violența sau terorismul, fie statutul femeii ori mariajul. Deși nu putem trece cu vederea discuțiile ori acuzele aduse normelor existente, subliniem totuși că cele dintâi comportă un suport real, chiar dacă le putem pune pe seama ignoranței, în sensul în care deși sunt unanim considerate legi islamice, ele își au de multe ori izvorul în dreptul cutumiar ce a stat la baza societăților peste care islamul s-a suprapus.

II. Repere etice în discursul coranic

1. Introducere

 În capitolul precedent am dorit mai mult să creionăm anumite aspecte ale vieții sociale și religioase a arabilor preislamici. Pentru aceștia, tribul reprezenta micro-structura societății, iar fiecare dintre triburi putea avea propriul sistem de organizare, cu legi diametral opuse. Cu toate acestea, am putea regăsi și anumite trăsături comune în organizarea populațiilor din deșertul Arabiei. În acest sens, amintim raportarea la practica strămoșilor sau spiritul tribal exacerbat. Există totuși autori care găsesc o anumită uniformitate și la nivel religios, ideea generală fiind că mai toate populațiile arabe erau practicantele ritualurilor ancestrale, cu o aplecare deosebită către superstiție și cu un cult al zeilor domestici. De aceea, filosoful Malek Chebel se aventurează să spună că „ceea ce îi carecteriza cel mai fidel este idolatria”.

Din cauza lipsei surselor literare și arheologice care ar fi permis descrierea în amănunt societăților preislamice, pentru un istoric în general, dar mai ales pentru un istoric al religiilor, apar anumite probleme epistemologice cu privire la perioada formării fundamentelor islamului. La aceste probleme, au fost oferite de-a lungul timpului răspunsuri dintre cele mai diverse. Astfel, mulți gânditori musulmani, îndeosebi cei radicali, încearcă să arate islamul ca o rupere totală de jâhiliyya, întregul lor demers științific nefăcând niciun fel de referire la realitatea istorică anterioară. Alții, ca de pildă sociologul feminist Fatema Mernissi, încearcă să arate că înainte de activitatea profetului Arabia trăia o criză ideologică gravă, care reflecta de fapt o criză socio-economică profundă. Mai exact, pe fondul lipsei unui puternic sentiment de apartenență, ceea ce nu lipsea evreilor și creștinilor care populau peninsula, arabii păgâni au cunoscut prin profetul Muhammad și, ulterior, prin Coran, sentimentul unității și al propriei identități. Dacă am lua în discuție doar acest fapt, ar însemna că apariția islamului nu reprezintă nimic altceva decât reușita unei reforme moral-sociale, având ca model celelalte două monoteisme cu care conviețuiau.

O altă teorie, innaceptabilă pentru orice musulman, este cea a orientalistului John Wansbrough, potrivit căreia singura scânteie ce a condus la nașterea noii religii a fost întâlnirea dintre Muhammad cu un anumit călugăr nestorian, pe nume Bahira, membru al unei secte iudeo-creștine. O asemenea teorie ar însemna că islamul nu este decât o nouă erezie, iar ceea ce Coranul cuprinde nu ar fi revelația divină, ci doar practicile și parabolele de origine iudeocreștină cunoscute de autor.

Ne vom opri aici cu enunțarea diferitelor răspunsuri care tratează originea islamului. Am ținut să le aducem în discuție tocmai pentru a evidenția diversitatea lor. Fără îndoială, fiecare dintre aceste ipoteze ar fi meritat o prezentare mai amplă însă, spațiul restrâns de care dispunem ne-a permis doar enunțarea lor. Ce putem concluziona este că toate au atât puncte forte cât și slabe. Important este să nu absolutizăm niciuna dintre acestea, ci mai degrabă să le punem în context.

Istoric sau mai degrabă antropologic vorbind, Arabia avea nevoie de o etapă de tranziție pentru a face pasul de la un păgânism de tipul celui prezentat în primul capitol la monoteismul absolut islamic. La momentul predicii lui Muhammad, vechea religie cunoștea deja anumite schimbări, suferind influențe, îndeosebi din partea iudaismului și a creștinismului, dar nu numai. Dacă am încerca să reconstituim punerea în practică a conceptului de monoteism în timpul revelației coranice, vom observa că aceasta nu a reușit să se impună de la bun început.

Succesul din debutul activității profetice a lui Muhammad se datorează în principal faptului că nu predica o învățătură total străină, ci una care, deși nu era practicată la scară largă, măcar era cunoscută. Pe de altă parte, trebuie să amintim și opoziția de care s-a lovit, opoziție venită în principal din partea propriului trib, al quraișiților. Sabrina Mervin arată că refuzul acestora a fost în principal cauzat de aspectul economic. Quraișiții, ca locuitori ai Meccăi, erau păzitorii ai Ka’ba și al perimetrului sacru. De aceea, predicarea unui Dumnezeu unic punea în pericol cultul divinităților locale și, implicit, sursa principală de venituri a clanului, pelerinajul. În plus, în imediata vecinătate, în orașul Taif, erau venerate cele trei zeități amintite anterior, iar între Mecca și Medina exista un alt sanctuar închinat zeității Manat. Toate aceste sanctuare erau importante surse de venit pentru locuitorii orașelor care le adăposteau. Prin urmare, nimeni nu ar fi fost dispus să permită în cetatea sa promovarea ideilor monoteiste ce ar fi condus la abolirea cultului și credințelor legate de divinitățile locale. Cu ocazia conflictului, Muhammad va rosti și prima lui afirmație considerată monoteistă, rupându-se astfel de membrii clanului său ce au rămas statornici vechiului cult: „Ce socotiți despre AL-Lat, Al-Uzza și cealaltă, Manat, a treia?... Nu sunt decât niște nume pe care voi și tații voștri li le-ați dat, fără ca Dumnezeu să vă fi pogorât vouă vreo împuternicire pentru aceasta. Părinții voștri nu-și urmează decât închipuirea și ceea ce poftesc sufletele lor, cu toate că le-a venit de la Domnul lor călăuzire” (Sura LIII. 19-23). De acum încolo, profetul va începe să consolidezele bazele a ceea ce avea să devină islamul. Pe lângă aceasta, împreună cu restrânsa comunitate ce se formase în jurul său, au fost respinse presiunile socio-politice sau mai degrabă persecuțiile venite din partea majorității potrivnice noii religii.

Principala diferență dintre noul mesaj și religia practicată de majoritatea arabilor era reprezentată de refuzul categoric al acestora de a asocia credinței într-un dumnezeu creator credința în așa numitele divinități inferioare, îndeosebi fiicele lui Allah. Mesajul islamic promova cultul pur și religia sinceră, fidelă al-iklas, nume ce desemnează și o sură foarte scurtă, dar cu un caracter doctrinar puternic: „...Unul este Dumnezeu... Absolutul...” (Sura CXII).

Coranul

Dacă pentru credința creștină cuvântul lui Dumnezeu devine vizibil oamenilor la momentul întrupării lui Iisus Hristos: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi...”, în islam, simplist vorbind, acesta se face carte. Astfel, Coranul este cuvântul lui Dumnezeu revelat în mod succesiv profetului Muhammad între anii 601-632 d.Hr, prin intermediul îngerului Gabriel. Se consideră că secvențele revelate au fost memorizate de companionii profetului, primii care au auzit mesajul divin, iar mai apoi, au fost scrise cuvânt cu cuvânt, putând fi regăsite astăzi în textul arab al Coranului sub forma pe care Dumnezeu a dorit-o.

Structura Coranul este realizată în funcție de lungimea celor 114 sure sau capitole, plecând de la cea mai lungă spre cea mai scurtă, excepție făcând chiar prima, Deschizătoarea (Al-Fatiha), cea mai scurtă dintre toate. Fiecare dintre capitole are un titlu care reprezintă, de cele mai multe ori, un cuvânt-cheie folosit de către recitatori pentru ușurarea memorizării textelor. Aceste titluri fac referire la tema principală tratată, la caracteristicile surei sau la persoanele menționate în respectivul capitol.

În afara acestei organizări în funcție de lungimea surelor, de altfel ulterioară revelației, principiul de organizare din spatele textului nu a putut fi niciodată explicat convingător. Mai exact, criterii de natură istorică, biografică, tematică, estetică, poetică etc., prin care s-ar putea înțelege structura textului, ca întreg, fie nu par să se aplice sau, fie specialiștii nu au putut să ofere argumentele convingătoare pentru ca vreunul dintre criteriile propuse de ei să conducă la o altă diviziune canonică.

Textul și mesajul Coranului se înscriu între „două extreme”, cum sunt denumite de S. Mervin. Acestea sunt istoria sfântă – cuprinsă în textul Bibliei – și eshatologia ce va culmina cu Ziua Judecății. Între cele două realități în care se mișcă fiecare credincios, regăsim prezentarea profețiilor vetero-testamentare, dar și descrierea focului iadului sau al bucuriei paradisiace. În afara acestor teme centrale, se intercalează subiecte mult mai puțin dezvoltate, dar care ajută la conturarea legii islamice în forma ei originară, dar și dogmatica primară a islamului.

În ceea ce privește revelarea Coranului, ea s-a realizat în două etape principale. Prima are loc la Mecca, odată cu apariția germenilor noii comunități spirituale. Aici, sunt revelate surele prin care au fost transmise principalele învățăturile dogmatice. Dintre aceste învățături, amintim: existența unui singur Dumnezeu, Plăsmuitorul întregii creații; Muhammad este aspostolul lui Dumnezeu, iar Coranul cuvântul Său revelat profetului; când va veni Ziua Judecății, fiecare va fi evaluat în conformitate cu faptele săvârșite: dreptul va intra în Rai, în vreme ce nelegiuitul în iad. Tonul acestei etape revelaționare este unul apocaliptic, încărcat de emoții și de imagini puternice, tocmai pentru a produce o schimbare la nivelul conștiinței, atrăgând si convingând astfel pe cei cărora li se adresează. A doua parte a revelației s-a realizat la Medina, locul unde se refugiază comunitatea întemeiată de Muhammad. Având în vedere că învățăturile despre Dumnezeu fuseseră deja date, acum era nevoie de norme care să dispună modul în care trebuie să se organizeze noua societate formată pe criterii spirituale. În acest sens, marele orientalist Maurice Gaudefroy-Demembines declară că, la Medina, Coranul „va renunța la tonul apocaliptic pentru a-l prelua pe cel al legislației ce organizează realul și durabilul”.

NICOLAE Virgil este Doctorat în filosofie, specialitatea Filosofie, Universitatea din București, Tema lucrării: Caracterul etic al căsătoriei în islam. De la perioada preislamică și clasică la dilemele contemporane, Coordonator: Prof. Dr. Emerit Vasile Morar.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Autorul adoptă un pluralism interpretativ responsabil atât pentru textul coranic propriu-zis, cât și pentru puncte de vedere și interpretări venite din spațiul occidental sau din cel al studiilor islamice contemporane privind căsătoria.