Conceptul de intenţionalitate la Brentano - Ion Tănăsescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Opera lui Brentano –  și școala sa –  a influențat, în mod puternic, spațiul de gândire european al secolului XIX.

Articolele reunite în această antologie cercetează problematica intenționalității la Brentano.

Intenționalitatea reprezintă capacitatea minții de a se referi la ceva, de a reprezenta: lucruri, proprietăți și stări de lucruri.  Intenționalitatea este atribuită în primul rând stărilor mentale, cum ar fi percepțiile, credințele sau dorințele.

Cea mai veche teorie a intenționalității își are originea în argumentul ontologic al lui Anselm din Canterbury referitor la existența lui Dumnezeu și a distincției între obiectele care există în înțelegere și obiectele care există în realitate. Cercetarea asupra intenționalității a fost abandonată  odată cu sfârșitul perioadei scolastice medievale, până la psihologul empiric Franz Brentano. După acesta,  conceptul a fost cercetat de filosoful fenomenologic contemporan Edmund Husserl.

Astăzi, intenționalitatea este o preocupare vie în rândul filosofilor minții și ai limbajului.

 Originile scolastice ale concepției lui Brentano despre intenționalitate

Expunerea problemei Interesul actual al filosofilor analitici pentru conceptul de intenționalitate s‑a născut, în mare parte, din celebra doctrină a lui Brentano despre „inexistența intențională“, concepută ca o trăsătură distinctivă a fenomenelor psihice. Brentano, la rândul său, pretinde că a preluat acest concept din tradiția scolastică. Întrun pasaj adesea citat din lucrarea sa Psihologia din punct de vedere empiric, Brentano afirmă: Orice fenomen psihic este caracterizat de ceea ce scolasticii Evului Mediu numeau inexistența intențională (sau mentală) a unui obiect și de ceea ce noi am putea numi, deși nu cu totală claritate, referința la un conținut, direcționarea către un obiect (care nu trebuie înțeles aici în sensul de lucru pur și simplu) sau obiectualitatea imanentă. Orice fenomen psihic conține în sine ceva ca obiect al său, deși nu în același fel. În reprezentare ceva este reprezentat, în judecată ceva este afirmat sau negat, în iubire [ceva este] iubit, în ură [ceva] urât, în dorință [ceva] dorit etc.

În magistrala sa carte The Phenomenological Movement: A Historical Introduction , Herbert Spiegelberg susține că în acest pasaj Brentano oferă de fapt două caracterizări distincte ale fenomenelor psihice: una în termenii ideii de „inexistență intențională“, cealaltă în termenii ideii de „referință la un conținut (sau obiect)“. „Inexistența intențională“, explică Spiegelberg, „care implică literalmente existența unei intentio în interiorul ființării care intenționează“, este, într‑adevăr, o concepție scolastică (tomistă); însă concepția ca atare a fost cu totul străină gândirii lui Brentano. „Referința la un obiect“, pe de altă parte, este o concepție care „îi aparține cu desăvârșire lui Brentano“ și nu are nici o legătură semnificativă cu concepția scolastică a inexistenței intenționale. Căci, explică Spiegelberg,termenul „intentio“, așa cum era folosit în filosofia scolastică, semnifica imaginea specifică sau forma creată în suflet în procesul de cunoaștere, reprezentând, astfel, un fel de esență extrasă din lumea exterioară... Toma de Aquino distinge propriu‑zis o intentio sensibilis, o intentio intelligibilis și, uneori, chiar o intentio intellecta... Nu există niciunde vreo sugestie privind referința la un obiect ca trăsătură distinctivă a acestor „intenții“.

Mai mult, continuă Spiegelberg, niciodată Brentano nu menționează forme înțelese în sens scolastic. Totuși, este adevărat că locurile unde folosește adjectivul „intențional“ trădează aspecte ale doctrinei scolastice asupra imanenței obiectului cunoscut în suflet. Dar tocmai această doctrină a inexistenței mentale a obiectului cunoașterii în suflet este cea pe care o va respinge Brentano în perioada pe care exegeții săi o numesc criza imanenței (Immanenzkrise), din 1905.

Astfel, Spiegelberg conchide: „Este evident că nu a fost intenția lui Brentano ca noua [sa] concepție întru totul nescolastică să apară sub vechiul stindard al «intenționalității».“

Scopul studiului de față este de a arăta, contrar afirmației lui Spiegelberg, existența unei legături foarte strânse între cele două concepții despre fenomenele psihice, așa cum apar ele în textul lui Brentano citat mai sus, fără a încerca să determine în ce măsură a fost Brentano conștient de această legătură. În acest context, voi susține că, în chip esențial, ideea referinței la un obiect nu numai că nu este incompatibilă cu ideea scolastică a inexistenței intenționale, ci este de fapt constitutivă acestei idei. De asemenea, voi încerca să discreditez o presupoziție care, consider eu, stă la baza comentariilor lui Spiegelberg din penultimul pasaj citat, și anume aceea că prin doctrina inexistenței intenționale gândirea scolastică este constrânsă la o formă de epistemologie imanentistă (opusă, cel puțin în spirit, epistemologiei „realiste“ a lui Brentano) prin faptul că eșuează în încercarea de a oferi o explicație coerentă a existenței independente a obiectului cunoscut.

...

Termenul „intenționalitate“ a fost folosit de Jeremy Bentham pentru a distinge între acțiunile care sunt intenționale și cele care nu sunt. A fost reintrodus de Edmund Husserl în legătură cu anumite teorii avansate de Franz Brentano în Psychologie vom empirischen Standpunkt (1874). Cuvântul este astăzi folosit preponderent în acest al doilea sens. Brentano afirma: Orice fenomen mental se caracterizează prin ceea ce scolasticii Evului Mediu numeau inexistența intențională (și de asemenea mentală) a unui obiect și prin ceea ce noi am numi, deși nu în termeni complet lipsiți de ambiguitate, referința la un conținut, o orientare către un obiect (prin care nu trebuie să înțelegem o realitate...) sau o obiectivitate imanentă. Fiecare include ceva ca un obiect în cadrul său, deși nu întotdeauna în același fel. În reprezentare ceva este reprezentat, în judecată ceva este afirmat sau negat, în dragoste [ceva este] iubit, în ură [ceva] este urât, în dorință ceva este dorit etc.

Această inexistență intențională este exclusiv caracteristică fenomenelor mentale. Nici un fenomen fizic nu prezintă ceva similar. În consecință, putem defini fenomenele mentale spunând că sunt acele fenomene care includ un obiect intențional în cadrul lor (op. cit., vol. I, cartea II, cap. 1).

Franz Clemens Brentano (n. 16 ianuarie 1838 în localitatea Marienberg de lângă Boppard de la Rin, Germania - d. 17 martie 1917, Zürich) a fost un filozof și psiholog de limbă germană, profesor la Universitatea din Viena. Totodată, prin a sa „Școală Brentano” (die Brentano-Schule) și prin numeroșii săi elevi marcanți, printre care Edmund Husserl și Sigmund Freud, Brentano este considerat a fi precursorul psihologiei moderne precum și al fenomenologiei.

Fratele său, Lujo Brentano, a fost om de știință; ei provin dintr-o familie intelectuală catolică de origine italiană. Frații tatălui său au fost scriitorii Clemens Brentano și Bettina von Arnim. Franz Brentano studiază la München, Würzburg, Berlin și Münster.

Brentano face legătura dintre filozofie și psihologie, el fiind un reprezentant al celor care au legat filozofia scolastică din evul mediu cu psihologia. El descrie termenul de „inexistența intenționată a unui obiect” care este bazat pe trei elemente: imaginație, părere preconcepută, variații psihice.

Printre elevii săi se numără personalități precum Edmund Husserl, Rudolf Steiner, Carl Stumpf, Alexius Meinong, Sigmund Freud, Kazimierz Twardowski. De asemenea, gândirea sa l-a influențat și pe Martin Heidegger.

Opere principale:

Despre multipla semnificație a ființei la Aristotel (1862), ed. Humanitas, 2003

Psihologia din punct de vedere empiric (1874)

Despre întemeierea cunoașterii etice (1889)

Aristotel și concepția sa despre lume (1911)

Adevăr și evidență (1930)

Doctrina categoriilor (1933)

Psihologia descriptivă (1982)

„Fără Brentano nu aș fi scris un rând de filozofie.“

(Edmund Husserl, scrisoare către Maria Bruck)

Trad. de: Paul Balogh, Radu Mihail Oancea, Bogdan M. Popescu.

Prefața lucrării este semnată de Ion Tănăsescu. Ediția include, în partea de final, și lista titlurilor operelor lui Brentano abreviate în text și lista surselor utilizate.