Triburi si sate din sud-estul Europei - Paul H. Stahl

Categoria: emblematic romania

În categoria emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întrutotul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor. Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărei grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca fiind emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adaugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Originea și dezvoltarea popoarelor sud-est europene a stârnit în rândul cercetătorilor un interes deosebit, de-a lungul timpului. Lucrarea Triburi și sate din sud-estul Europei se înscrie – la rându-i –  în acest curent, reușind să aducă un aport de date semnificativ asupra subiectului și să prezinte publicului larg o parte din bogăția socio-culturală a Balcanilor, respectiv originea și dezvoltarea tradițională a acestei zone.

Termenul „balcanic” provine din cuvântul turcesc “balkan” care înseamnă „munte”. Turcii au dat această denumire munţilor cunoscuţi sub numele grecesc Haemus, situaţi în partea de nord a Bulgariei, şi care sunt cunoscuţi azi sub numele de Stara Planina. În 1808, un geograf german, Zeune, s-a referit la cele trei peninsule din sudul Europei având ca punct de referinţă lanţurile muntoase ce le mărgineau la nord. Astfel Peninsula Iberică a fost denumită Peninsula Pirineică, Italia – Peninsula Alpică şi Peninsula Balcanică – Peninsula Balcanică. Se poate observa că singura denumire care a rezistat este ultima.

 În Balcani pot fi identificate trei zone: litoralul de vest – o zonă muntoasă, cu vai adânci, zone foarte izolate. De-a lungul istoriei s-a dovedit a fi o zonă foarte greu de cucerit, rezistenţa Albaniei fiind concludentă în acest sens;centrul Balcanilor, cuprinzând văile Moravei, Dravei, Mariţei şi litoralul Estic – o zonă de câmpie, cea mai liniştită din punct de vedere al convulsiilor politico-militare.

Din punct de vedere cultural, în spaţiul balcanic pot fi identificate două coridoare: unul apusean, cuprinzând Salonic, centrul şi vestul Balcanilor, Belgradul, pierzându-se în sudul Ungariei; altul estic, care porneşte din Constantinopol, desfăşurându-se de-a lungul litoralului Pontic, până spre Crimeea. Cercetările arheologice au evidenţiat culturi şi mişcări de populaţii comune pe aceste coridoare.

Doi mari sfinţi patronează cele două zone culturale ale Balcanilor: Dimitrie, patronul Salonicului şi Gheorghe, patronul Constantinopolului şi al coridorului estic.

Nicio ţară de aici nu e omogenă din punct  de vedere etnic. În acest mozaic lingvistic, niciuna dintre limbi nu e o limbă internaţională, nu e de cultură mare, de putere culturală. Şi între aceste limbi nu există comunicare directă. Scriitorii importanţi din această zonă nu au fost cunoscuţi de către vecini decât după ce au fost traduşi într-o limbă a Occidentului, de unde apoi au fost preluaţi. Spaţiul balcanic este al resturilor marilor imperii şi al statelor noi, definite în urma acordurilor şi convenţiilor internaţionale. Aici frontierele au o mobilitate mai mare. Nu au sigiliul definitivatului pentru că, exceptând Grecia, România şi Serbia, toate celelalte state sunt independente abia odată cu secolul XX. Din această cauză există o instabilitate a graniţelor mult mai pronunţată decât în alte părţi.

ROMÂNII

GOSPODĂRIA («CASA»)

A) întemeierea unei noi gospodării

Casa este expresia cea mai evidentă a naşterii unei noi gospodării şi acest fapt rămâne valabil pentru satele româneşti până în secolul al XX-lea. Nu te căsătoreşti dacă n-ai casă; un ţăran care să stea cu chirie este o situaţie de excepţie (Rădulescu, 1940, p. 23). Chiar în zilele noastre, când satele erau colectivizate, dreptul de proprietate individuală, deşi limitat, cuprindea un loc de casă şi casa însăşi, construită de tinerii căsătoriţi ajutaţi de rudele lor.

Un străin nu putea avea altădată nici pământ arabil, nici casă într-un sat devălmaş; aceasta ar fi însemnat să aibă drepturi şi asupra proprietăţii obşteşti, în zona Maramureşului, de exemplu, dacă cineva îşi vindea casa, trebuia să declare în mod expres că pădurea care aparţine casei nu se vinde, ca să evite s-o piardă (Stahl H.H., 1930, pp. 203-204). La fel se petreceau lucrurile în sudul Transilvaniei; fiecare locuitor care cumpăra o proprietate obţinea posesiuni în toate părţile teritoriului sătesc (Comănescu, 1885, p. 10).

Documentele din trecut precizează cu ocazia vânzărilor întinderea drepturilor cumpărătorului; astfel, într-un document din 1718, se pot citi următoarele: „Eu, neavând cu altă cu ce-i plăti, i-arn dat dumisale trei locuri de casă din sat din Lăţcani, pe apa Moldo vii, ce sânt la ţânutul Sucevii, însă aceste locuri este partea mea ce mi să vine despre alţi fraţi, cu locuri de fânaţ în câmp şi în pădure şi în hăleştei, cu vad de moară şi cu tot vemtul“(Mihordea, Constantinescu, Istrati, 1966, II, p. 134).

Absolvent, în anul 1948, al Facultăţii de Filosofie (specialitatea principală sociologie), unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Dimitrie Gusti şi pe Henri H. Stahl (tatăl său), P. H. Stahl şi-a obţinut diploma de licenţă chiar în anul în care autorităţile vremii au interzis sociologia ca ştiinţă. În perioada 1949–1952, a lucrat în calitate de cercetător ştiinţific la Centrul de Cercetări Psiho-Medico-Pedagogice al Ministerului Învăţământului (din 1951 devenind director adjunct al acestei instituţii), pentru ca ulterior, între anii 1953–1962, să se transfere la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, unde a activat, de asemenea, în calitate de cercetător ştiinţific. În anul 1963 a fost promovat ca şef al Secţiei de Etnologie, Folclor şi Istoria Artei la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. În 1968 şi-a luat doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti. Începând din anul 1969, P. H. Stahl a ales să-şi desfăşoare activitatea ştiinţifică în Franţa, unde a ocupat funcţii de mare prestigiu, printre care aceea de profesor la Universitatea René Descartes (Sorbona–Paris) şi, în paralel, director de studii la École de Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) – „Direcţiile de studii”: Etnologia Europei de sud-est şi Antropologia juridică a Europei. În 1970 a devenit membru al Laboratorului de Antropologie Socială din Paris. În anul 1986 i-a fost acordat prestigiosul premiu „Palmes Académique”.

În anul 1993 a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1999 a fost numit director al Institutului de Studii Sud-Est Europene. În perioada decembrie–martie 2002 a ocupat funcţia de director general al Muzeului Satului. Laborioasa sa activitate didactică s-a desfăşurat în paralel cu o bogată activitate practică, Paul H. Stahl efectuând numeroase studii şi investigaţii de teren în ţări europene.

Lucrarea care urmează prezintă câteva aspecte importante ale vieţii populaţiilor sud-est europene; este vorba în esenţă despre structurile sociale tradiţionale şi despre sistemele de proprietate. Slavii din sud erau cunoscuţi deja din secolul al XlX-lea; albanezii şi românii au fost cunoscuţi mai târziu, abia în secolul al XX-lea; grecii, care prezintă o mare varietate de aspecte, încep şi ei să fie bine cunoscuţi. Studiile făcute şi publicate de alţii, ca şi propriile mele cercetări îmi permit să fac acest prim studiu comparativ. Subiectul e departe de a fi epuizat şi eu însumi am lăsat deoparte aspecte care necesitau încă studii aprofundate, de exemplu organizarea satelor care formau vechea «Militărgrenze» austriacă sau organizarea grupurilor minoritare (de exemplu turcii, tătarii, ţiganii). Aproape peste tot existau seniori proveniţi din grupul etnic dominant sau aparţinând unei etnii diferite; este cazul beilor turci, de exemplu, care trăiau printre slavi sau albanezi, al seniorilor unguri care trăiau printre populaţiile româneşti sau sârbo-croate, al seniorilor italieni care trăiau printre grecii din insulele mediteraneene. Relaţiile între ţărani- şi seniori ies din cadrul studiului de faţă.

Introducere