Nevoia de poveste - eseuri si aplicatii - Alexandru Bulandra

Alexandru Bulandra

Povestea este un temei existenţial psihologic, moral şi etic. În termenii autorului: (povestea) „ne apropie unul de celălalt ca un limbaj universal. Cu ea ne tragem sufletul după o investigaţie solicitantă, cu ea intrăm în zone altfel inaccesibile – cum ar fi aceea a Divinităţii – ne mai şi delectăm, zburdând, liberi de norme, prin spaţii normate”.

Mai multe detalii

1068P

Nou

22,00 lei cu TVA

De ce avem nevoie de povești? Ce mutații străbat ființa umană, care se conectează la imaginile și simbolurile poveștilor? Potrivit autorului, visul, meditaţia, cercetarea aplicată, cronica istorică şi romanul sunt contexte care trimit la poveste ca la un temei existenţial – psihologic, moral şi etic – al individului uman în ipostaza de copil, adult, bunic, om simplu sau cult. Alexandru Bulandra numește această viziune nevoia de poveste.

Lucrarea „Nevoia de poveste - eseuri și aplicații” cuprinde texte publicate de Alexandru Bulandra în Revista de filosofie şi în revista Helis.

Autorul dezvăluie – printr-un filon analitic bine structurat – semnificația și importanța poveștilor:

 

„La începutul timpului istoric, omul era uimit de realitatea vieţii sale psihologice pe care nu putea pune stăpânire şi care „fugea” prin univers, însufleţindu-l. Mitul reprezintă istoria acestei înstrăinări a omului de propriul univers psihologic, iar ca povestire este codul posibil al înnemuririi. Dar nemurirea prin lucruri şi fiinţe supranaturale nu este o nemurire adevărată; „lumea de dincolo” (cu toate componentele sale) este doar o formă a înstrăinării psihologice. Prin lucruri însufleţite şi supranaturale comunică de fapt două universuri psihologice omeneşti: unul real, al omului viu, în carne şi oase, altul proiectat dincolo de omenesc.

Nemurirea omului prin omul însuşi este o nemurire omenească. Presupunem că nemurirea poate fi concepută şi trăită ca o comunitate de viaţă psihologică făcută posibilă şi comunicată prin poveste şi al cărui rod este viaţa psihologică însăşi. Fiecare poveste (fiecare act al povestirii) este, totodată, un exerciţiu al nemuririi, dar nu al nemuririi dincolo de moarte, ci al nemuririi dincoace de moarte.

Se pare că bunicul intuieşte acest temei subiectiv al umanului, vastitatea şi complexitatea universului psihologic care este el însuşi şi pe care-l poate institui în şi prin nepotul său. În măsura în care bunicul se angajează prin povestire în procesul constituirii universului psihologic individualizat al nepotului, el descoperă construind propria cale a nemuririi sale. Începutul vieţii şi sfârşitul ei sunt două limite care se întâlnesc în această sinteză formativă dintre nevoia psihologică de nemurire şi procesul de constituire al unui sistem psihic (cel al copilului); o comunicare între două entităţi psihologice, în care structura constituită în formă deplină (a bunicului) se menţine activă, în starea normală de funcţionare, în virtutea comunicării într-un anumit cod a informaţiilor necesare celeilalte entităţi a nepotului pentru ca acesta să se constituie pentru sine pe o cale firească.

Bătrânul regândeşte şi reformulează problemele vieţii din perspectiva nevoii subiective de nemurire, convertind experienţa sa de o viaţă într-o povestire ce cuprinde un model atractiv şi demn de urmat de către copil; în acelaşi timp, această remodelare a vieţii este o formă simbolică de generalizare care antrenează disponibilităţile psihice înnăscute ale nepotului.

Când bunicul povesteşte, întoarce spatele morţii. Atunci, pentru el moartea este o oglindă în care nu se vede, pe când nepotul cu care comunică prin poveste este şi oglinda pe care o formează şi imaginea cu care comunică. Din punctul de vedere al povestitorului, moartea este o falsă problemă; numai cine nu poate povesti dispare („moare”), pentru că nu poate construi şi nu poate trece într-un alt univers psihologic. Pentru un bătrân sănătos, care are sentimentul împlinirii sale umane, moartea este firească şi nu-l preocupă; el este în comunicare cu viaţa omenească în ipostaza ei de viaţă psihologică în formare”.

AutorAlexandru Bulandra
Anul publicării2008
Format140 x 200 mm
Nr. pagini176
ColecțiaStudii si eseuri - Filosofie
eBook1653
ID Hard Cover1653
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-973-596-478-8

Scrieţi un comentariu

Nevoia de poveste - eseuri si aplicatii - Alexandru Bulandra

Nevoia de poveste - eseuri si aplicatii - Alexandru Bulandra

Povestea este un temei existenţial psihologic, moral şi etic. În termenii autorului: (povestea) „ne apropie unul de celălalt ca un limbaj universal. Cu ea ne tragem sufletul după o investigaţie solicitantă, cu ea intrăm în zone altfel inaccesibile – cum ar fi aceea a Divinităţii – ne mai şi delectăm, zburdând, liberi de norme, prin spaţii normate”.

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic România

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Poveștile dezvăluie diversitatea etnică, religioasă și culturală a popoarelor, precum și evoluția acestora, idealurile și înfrângerile suferite, de-a lungul timpului.

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, în care se relatează fapte din punctul de vedere al unui narator, care este martor sau participant (sau ambele variante) la evenimentul povestit. Povestirea este de obicei de mică întindere, relatează un singur fapt, are personaje puține, iar interesul cititorului se concentrează asupra situației narate.

Într-o accepțiune lărgită, se confundă cu narațiunea ca modalitate de existență a genului epic, ca semn distinctiv al acestuia. Identificarea povestirii cu narațiunea se bazează pe identitatea de sens a verbelor "a povesti"/"a nara". Povestirea devine "modul" prin care se constituie toate speciile narative, elementul lor comun din care, conform legilor specifice de compoziție, se dezvoltă variantele genului. Pe această reducție se bazează naratologia, știința comportamentală a narațiunii, interesată nu de diferențele specifice, ci de legătura între forme narative, pe baza principiului povestirii.

Conţinutul unei povestiri ar putea fi structurat în module de destin care au ca agent personaje-oameni, sau personaje-animale sau personaje-lucruri şi fenomene ale naturii. Caracterul indeterminat al timpului povestirii are drept corespondent determinarea concretă a acestor module în contextul întâmplărilor povestite. Se pare că „obiectul” cu care se identifică nepotul în procesul de receptare a povestirii nu este personajul pur şi simplu, ci modul-ul său de destin, adică o structură acţională ce cuprinde un set de puncte de plecare (motive ale acţiunii, trăsături de caracter ale personajului, relaţiile cu celelalte personaje etc.), căi şi mijloace de urmat (ele exprimând, în acţiune, caracterul personajului) precum şi puncte de destin – aţie (sfârşit al acţiunii cu urmările faste sau nefaste pentru personaj). În acest fel, fiecare poveste sugerează şi propune pentru ascultător o problemă de rezolvat (de fapt un complex de probleme): de unde porneşti, pe ce cale o iei, ce mijloace foloseşti pentru a atinge acel punct de destinaţie la care aspiri, sau pentru a evita punctul de destinaţie pe care nu ţi-l doreşti.

Povestea vieţii lui Robinson Crusoe

Un model de supravieţuire

 

Dintre zecile de exemple de supravieţuire pe insule pustii, Defoe a reconstruit, ca model, unul dintre acestea – frecventat, de altfel, şi de alţi scriitori. Popularitatea modelului care poartă emblema lui Robinson, alias Daniel Defoe, nu apare, propriu-zis, din experienţa extraordinară a singurătăţii, ci din felul în care autorul a reuşit să experimenteze artistic, în retorta socială a culturii şi civilizaţiei engleze a timpului, un fapt de viaţă relativ cotidian în epocă. Un fapt divers – supravieţuirea unui marinar pe o insulă pustie – a fost modelat ca răspuns posibil la curiozitatea plină de teamă a cititorului: cum poate supravieţui în limitele umanului un individ într-o insulă pustie? Desigur, autorului i s-a părut firesc ca această problemă să o formuleze în legătură cu un individ al vremii sale şi să pună în lucru şi să valorifice, într-o formulă artistică atractivă şi credibilă din punct de vedere omenesc, cultura engleză ca totalitate de modele motivaţionale, atitudinale, de gîndire şi acţiune etc.

Iată de ce ni se pare că supravieţuirea într-o insulă pustie devine un test crucial de verificare practică a culturii unei societăţi date, într-o anumită etapă, concret-istorică, a evoluţiei sale, al cărui purtător individual este pus, printr-un experiment natural, socio-cultural şi artistic, într-o situaţie limită pentru epoca respectivă. Miza experimentului era, fireşte, nu ca individul să supravieţuiască pur şi simplu, ci ca valorile sociale formulate ca modele practice să-şi dovedească trăinicia, adică să le putem regăsi, o dată cu individul, şi la sfîrşitul experimentului.

Punând astfel problema, Robinson Crusoe devine modelul oricărui explorator uman şi, credem, numai astfel el este contemporanul omenirii.

...

Singura speranţă

 

Insula Deznădejdii este o limită pe care Robinson o face elastică prin tentativele de evadare. În acest spaţiu de agitaţie continuă, al trăirilor de o intensitate deosebită, credinţa nu originează o nouă etică pentru că – este constatarea lui Robinson – nu mai poate spera nimic de la Dumnezeu: „Nu găsisem împlinirea arzătoarei dorinţi de a avea un tovarăş, cu care să pot vorbi şi care să-mi poată spune unde mă aflu şi ce mijloace de scăpare ar fi pentru noi amândoi. Eram copleşit de aceste dezamăgiri. Toată seninătatea mea sufletească şi resemnarea de a aştepta voia cerului se irosi”. Singura speranţă – o speranţă la limita disperării – este omul, dar, şi aici este posibilă o regenerare morală – nu semenul său ca individ al societăţii civile, ci ca sălbatic perceput într-o dimensiune care, înainte de recluziune, s-a dovedit salutară pentru subiectivitatea lui Robinson: omul de bună-credinţă care să-l sfătuiască, să-l slujească şi să-l scape, în imediata sa vecinătate, de temeri şi limite fixe. Buna-credinţă – acesta ni se pare a fi mesajul etic fundamental al romanului – este singura dimensiune a psihicului uman care poate determina o extensie omenească a limitelor subiectivităţii. Dincolo de buna-credinţă în comunicarea intersubiectivă este spaţiul posibil al eticului ca morală transparentă, dincoace de ea este spaţiul convenţiei, al limitelor rigide, armura subiectivităţii, înstrăinarea de sine.

Credinţa este bună, pare să ne spună experienţa acestui cuvânt, atunci când este asumată şi comunicată cu deplină reciprocitate, iar această condiţie e respectată – atunci când este respectată – în comunicarea omului cu omul însuşi. Naivitatea iniţială şi cea infantilă sunt spaţiile timpului social şi psihic omenesc în care buna-credinţă îşi respectă filogenia şi ontogenia.

Ceea ce Robinson nu câştigă prin exerciţiul rugii, adică certitudinea propriei sale identităţi subiective ca centru de interes al celuilalt, trăieşte convis prin exerciţiul convingător al sălbaticului. În fond, Robinson nu-l salvează pe Vineri, ci pe Xury, adică îşi asumă conştient, riscându-şi propria viaţă, o corporalitate animată de o experienţă inteligentă în ordinea umanului ce se comunică interuman cu bună-credinţă; este, deci, vorba de o bună-credinţă activă, respectiv de un praxis ca deja-cunoscut printr-o experienţă nemijlocită anterioară care se depăşeşte tocmai prin asimilarea transparentă în intenţie, vorbe, fapte, a rezultatelor sale. Activismul, agitaţia nu sunt suficiente pentru a accede la moralitate. Buna-credinţă este diferită de pragmatism prin însuşi faptul fundamental al eficienţei intersubiective a experienţei, deci nu în planul avuţiei, al posesiunii materiale, ci al unei comunicări cât mai umane, care să evidenţieze noi dimensiuni subiective şi intersubiective semnificative moral şi etic.

În ordinea subiectivităţii, buna-credinţă este singurul element care există în măsura în care se aşteaptă. Şi numai dacă existentul şi posibilul devin una, subiectivitatea se transcede în intersubiectivitatea ce naşte – ca posibilă spontaneitate – moralitatea: o cale transparentă de comunicare în care receptorul este emiţător şi emiţătorul el însuşi receptor.

Alexandru Bulandra (27.10.1954, Ianca, Brăila) este eseist și istoric literar.

Pseudonim literar al lui Alexandru Buleandră. Fiul lui Constantin, cadru militar, originar din com. Curcani, jud. Călăraşi, şi al Vladei, casnică, originară din com. Colilia, judeţul Ialomiţa. Este nepotul actorului, dramaturgului şi poetului Ion Buleandră. Urmează studiile liceale la Urziceni, judeţul Ialomiţa, şi pe cele universitare la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, promoţia 1978. În prezent este director al Bibliotecii Municipale „Constantin Ţoiu” din Urziceni. După absolvirea facultăţii, participă la şedinţele cercului de etică, coordonat de Niculae Belu şi Vasile Morar, unde aprofundează lectura etică a textelor narative, precum şi la sesiunile ştiinţifice anuale ale Institutului de Filosofie. În „Revista de filosofie” a Academiei publică patru studii: cel de debut – „Istoricitatea bunului simţ şi alternativele devenirii moralităţii practice” (5/1986), urmat de „Buna-credinţă şi buna-cuviinţă ca dimensiuni ale bunului simţ” (5/1987), „Protoetica sau despre întemeierea morală a cronicilor româneşti” (5/l988) şi „Eminescu şi etica dezvoltării organice” (4/l989). În Urziceni, participă la şedinţele cenaclului literar Dor fără saţiu, iar în calitate de director al Casei de cultură organizează întâlniri cu scriitori, de la Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Eugen Simion, la Stelian Tănase şi Cristian Teodorescu. Colaborează la revistele „Helis” (Slobozia), „Litere” (Târgovişte), „Oglinda literară” (Focşani), „Observator cultural” (Bucureşti). În 2006 debutează în volum cu lucrarea „Vasile Alecsandri şi cazul Mioriţa – o anchetă literară”, apărută la Ed. „Helis”, Slobozia. Din 2010 este membru USR la Secţia de critică, istorie literară şi eseistică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (2009). Distins cu premiul „Nicolae Scurtescu” pentru monografii etnografice al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni pentru „Mioriţa, povestea unei capodopere” (2009).

 

Scrieri

Vasile Alecsandri şi cazul Mioriţa – o anchetă literară, Ed. Helis, Slobozia, 2006;

 Experimentul Iov, Ed. Helis, Slobozia, 2007;

Tainele Mioriţei. O lectură în cheie masonică a baladei Mioriţa de Vasile Alecsandri, Ed. Helis, Slobozia, 2008;

 Nevoia de poveste, eseuri şi aplicaţii, Ed. Paideia, Bucureşti, 2008; Masca păcurarului. Al treilea raport de cercetare în cazul Mioriţa, Ed. Helis, Slobozia, 2009;

 El experimento Job, traducere de Gabriela Banu, Ed. Logos, Bucureşti, 2009;

Minunata istorie a Cărţii lui Iov, Ed. Paideia, Bucureşti, 2011;

Experimentul Iov, ed. a II-a, Ed. Paideia, Bucureşti, 2008;

Mioriţa – povestea unei capodopere, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2008;

Mioriţa. Vasile Alecsandri şi cazul Mioriţa. Tainele Mioriţei. Masca păcurarului, Ed. Paideia, Bucureşti, 2011.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Lucrarea cuprinde textele scrise de autor, pentru Revista de filosofie şi revista Helis, ce au ca punct comun explorarea existenței umane, criptate în cheia-poveștilor.

10 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: