Paideia Gânduri despre Constantin Noica - Ionel Bușe Studii si eseuri 39,00 lei Mărește

Gânduri despre Constantin Noica - Ionel Bușe

Ionel Bușe

Interculturalitatea nu este un rezultat, ci un proiect deschis al gândirii, limbii şi imaginaţiei culturilor. Întru poate fi traseul antropologic al acestui proiect simbolic în care s-ar regăsi, deopotrivă, Identitatea şi Alteritatea, Estul și Vestul, ca șansă a regenerării Europei înseși.

Mai multe detalii

2586P

Nou

39,00 lei cu TVA

Prin cel de-al treilea termen, expresie a tensiunii ontologice, se exprimă o structură complexă în care se conjugă Ființa cu devenirea. Prin logica lui Hermes, Noica încearcă să scoată silogismul din structura abstractă a tautologiei, din simple forme de „rostire saturată”, spre zone pe care gândirea identitară a refuzat să le exploreze. Acest tip de explorare, nuanțat de teoria mulțimilor secunde și de cea a synalethismului, își are o corespondență în ideea de dualitudine, dar și în așa-numita epistemologie contemporană a semnificatului sau simbolizatului, care reunește cercetări din domeniul științelor naturii, dar și din cele ale spiritului, reiterând importanța unei logici a imaginarului simbolic.

 

 

„L-am întâlnit în primăvara lui 1986 la Poșta stațiunii. Avea aura unui aristocrat cu... bască! La fel ca Heraclit, trăia într-o „sărăcie” asumată, fapt ce ține, fără îndoială, de natura omului spiritualizat. Te servea cu un pahar de pălincă în mansarda modestă a „Vilei 12”, în care locuia, în cea mai obișnuită calitate de gazdă. Mânca la masă cu tine la Pensiunea din stațiune, în cel mai firesc mod cu putință. La fel se și plimba. Și, culmea, la fel de firesc te certa. Veneam la Păltiniș cu trei cărți în germană, două de gramatică și cu Brief über den humanismus, ultima citită și răscitită cu traducerea în față, spre a mă obișnui cu termenii filosofiei heideggeriene. (...)

Noica era numai pe jumătate socratic. În sensul că nu opera cu metoda ironiei, cel puțin nu cu tinerii. Din când în când, însă, putea deveni tăios. Nu te lăsa să rătăcești. Avea vocația dascălului de dinainte de război. Programul lui era simplu: trebuia să mănânci jăratic, ca la orice antrenament. Să transpiri. Prima parte a antrenamentului era una de încălzire: turismul filosofic. Dacă știi engleză, citește-l pe Platon în engleză! Dacă știi franceză, citește-l în franceză! Avea și sfaturi tehnice pentru antrenament. De exemplu, cât timp să acorzi limbii germane? Chiar și o jumătate de oră, dar zilnic. Instrumentul, adică limba, era absolut necesar în vederea jocului final, ca o înnobilare, însă lectura constantă a textelor filosofice, de 6-8 ore pe zi, era la fel de importantă. (...)

Eram, cu alte cuvinte, „prizonierii” voluntari ai unui model. Eliberarea pe care ne-o oferea era dublată de respectarea contractului nescris dintre discipol și maestru. Noica își certa „sportivii” într-un fel mistic. Greșelile nu erau pedepsite cu greutatea canonului, ci cu promisiunea că respectarea lui va fi răsplătită înzecit. Pedeapsa era, așadar, încurajatoare. Avea răbdare cu elevul lui și, uneori, găsea soluții chiar și la clinciurile vieții sale, care l-ar fi putut împiedica să-și continue proiectul. Așadar, nu puteai da vina pe condiții... Până la urmă, el ne oferise exemplul propriei experiențe. Trecuse prin destule umilințe: confiscarea averii, domiciliul forțat, pușcăria etc. Și convertise răul în bine. „S-au scris cărți și la lumina felinarului”, nu? Concentrase în el modelul paideic al tuturor figurilor tutelare, acum absente, de dinainte de război. Era un model spartan, e adevărat, dar cu finalitatea cuceririi platoniciene a lumii ideilor. Așa urcam din întunericul peșterii spre lumina zilei. Antrenorul era lângă noi și tot el ne aștepta la ieșire... Parcă ne-ar fi spus: îngrijim copacii cu ochii la pădure. Trebuie să avem în față strălucirea întregului. Adică, un „nu mai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit”, cu grija pentru drumul spre centru: truda lecturilor zilnice până la sărbătoarea survenirii ideii în cea mai potrivită limbă pentru filosofie - germana. Totul se construia sistematic, cu rigoare. La un moment dat, limba trebuia să coincidă cu filosofia. Cine n-a ajuns la filosofie, prin germană, a rămas doar un spiriduș, care mai aprinde, din când în când, câte o făclie, iubirii de înțelepciune. Contează mai puțin ce s-a ales de fiecare dintre noi după aceea, nu mai ținea de antrenor, ci de vrednicia proprie.”

Ionel Bușe

AutorIonel Bușe
Specificații autorprofesor de filozofie, dramaturg și prozator
Anul publicării2024
Format95 x 205 mm
Nr. pagini238
ColecțiaFilosofie
eBook2734-ganduri-despre-constantin-noica-ionel-bue-9786067488715.html
ID Hard Cover2734-ganduri-despre-constantin-noica-ionel-bue-9786067488715.html
GenStiinte umaniste
SubgenFilosofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
ISBN978-606-748-870-8

Scrieţi un comentariu

Gânduri despre Constantin Noica - Ionel Bușe

Gânduri despre Constantin Noica - Ionel Bușe

Interculturalitatea nu este un rezultat, ci un proiect deschis al gândirii, limbii şi imaginaţiei culturilor. Întru poate fi traseul antropologic al acestui proiect simbolic în care s-ar regăsi, deopotrivă, Identitatea şi Alteritatea, Estul și Vestul, ca șansă a regenerării Europei înseși.

Scrieţi un comentariu

Cuvânt pe marginea unui model

 

  

I-am spus „cuvânt” cu sensul de mărturie. Oamenii se jură „pe cuvânt” că se țin de adevăr. Cuvântul e „de onoare” și trebuie ținut. Mărturia devine, astfel, „adeveritoare”, e mărturisire, în sensul lui Augustin, trăire înaltă. Expresia „mărturie mincinoasă” este o contradictio in adiecto. E ca și cum ai spune un „adevăr mincinos”. În mărturie-mărturisire nu există trădare. „Mărturia mincinoasă” e o convenție juridică, unde sensul „onoarei” este alterat prin desemnificarea „cuvântului”, devenit vorbă în vânt, uitând de dreapta potrivire a „numelor”, cum spune Platon în Cratylos.

Termenul „margine” are aici sensul de circumferință, de unde poți privi centrul, modelul. Oricum s-ar învârti ea, modelul rămâne nemișcat, ca un punct fix fără de care marginea n-ar exista. Cel care privește spre model e cel care se privește pe sine prin acesta. Un fel de electron pe orbita atomului, al cărui nucleu îi determină mișcarea. Modelele sunt elemente de înălțime și de centralitate, de la primele manifestări ale copilului cu ochii spre ceilalți (părinți, apropiați, dascăli etc.), pe care îi imită și dorește să se identifice cu ei, până la căutările divinului de către primul om religios. Spațiul în care se desăvârșește o hierofanie presupune un centru și o margine. Ambivalența sacrului (fascinație și teamă) nu eludează dorința de a te situa în apropierea lui, fapt ce-ți oferă siguranță, întemeiere, sens. „În apropierea lui” presupune participarea la el, voința de a accede la centru. Marginea nu este o exterioritate abstractă, ci una care își dorește un fel de intimitate cu modelul, cu centrul.

Modelul cultural uman are, în acest sens, ceva din centrul religios, înălțare, zidire. Cel ce te zidește nu e, însă, ușor de găsit. Trebuie să-i vii în întâmpinare. Nu e nici ușor de locuit în depărtarea lui apropiată, cum ar spune Noica. E ca o lumină de care trebuie să-ți ferești ochii, precum Moise. Poate că modelele umane nu au atâta strălucire, încât să te orbească. Au, însă, suficientă ca să-ți lumineze calea. Există și aici un risc, calea idolatră. Idolatria înseamnă pierdere de ființă. Cum modelul „acționează” și afectiv, cel care se apropie de el se poate și sminti. Tânăr fiind, într-o lume fără figuri tutelare, nu era atunci greu să te smintești. Focul de paie e puternic, dar se stinge repede. În spațiul gândirii trebuie să arzi mocnit, ca un vulcan. Imperativul: „Devino ceea ce ești!” cu ochii la model, e mai profitabil spiritual decât fanatismul idolatrizării și fetișizării. Din model te împărtășești, dar de el te și desparți. Te desparți de model cu el cu tot, interiorizându-l. Numai așa devii tu însuți. Idolatrul nu se desparte de model. El îl confiscă trecându-l în egolatrie.

                                                   *

   În anii aceia, Noica devenise pentru noi un model spiritual care luase forma a trei „ispite” (folosim aici înțelesul pe care-l dă filosoful) sau seducții, care sunt și cele trei trepte ale inițierii filosofice: andragogică, estetică și metafizică. Prima ispită este cea a „pedagogului” Noica, în sensul lui Platon.La începuturile devenirii întru filosofie aveam nevoie de o călăuză a rătăciților. Atracția era dată de „ispitele bătrâne”, cum le numea el, adică de ispitele bune. Mobilul primei „ispite” nu fusese, însă, pentru mine, Devenirea întru ființă, apărută în 1981, ci Jurnalul de la Păltiniș. Cu primele cărți ale lui Noica, de care aflasem pe la 20 de ani, n-aveam decât o foarte vagă promisiune. Cu Jurnalul de la Păltiniș, Noica mă încuraja să vin la întâlnire. Aici nu era vorba de idee, ci de om. E adevărat, de unul special. Reproșul pe care i l-a făcut Noica lui Gabriel Liiceanu, la publicarea Jurnalului, se justifica atunci doar într-o anumită măsură. Și unul și celălalt au „trădat”. Din motive diferite. Liiceanu l-a trădat pe Noica pentru că se dorea, în felul acesta, mai aproape de model. Era orgoliul tânărului din el, nevoia de recunoaștere proprie și poate ceva mai mult. Desigur, ea trebuia să se împlinească într-un cal de curse care mănâncă jăratic.„Trădarea” filosofului ținea, poate, tot de un orgoliu, dar pe dos. Filosoful nu dorea să fie expus altfel decât pe înălțimile Olimpului său. De ce mă cobori printre efemeride? l-ar fi întrebat el. Efemeridele nu spun nimic despre zei. În același timp, însă, se supunea și el atracției universale. Ca să urci spre înălțimi trebuia să crezi. Și Noica știa bine lucrul acesta. Cum se dorea antrenor, dascăl, trebuia, mai întâi, să ne pătrundă în suflet, să ne ademenească, să găsească o modalitate prin care noi să fim ispitiți spre înălțimi. Și aici s-au potrivit cele două „trădări”. Dacă Liiceanu n-ar râmâne în cultura română decât cu Jurnalul de la Păltiniș, tot ar însemna ceva. N-a mâncat jăratic așa cum vroia Noica, lumea s-a lumit altfel după 1989, dar a ajutat, incontestabil, la diseminarea modelului, care a fost filosoful de la Păltiniș în lumea românească. Spun „care a fost” nu pentru că n-ar mai fi, ci pentru că atunci multe generații au trăit efectiv sub steaua lui. Spiritul noician era ca o idee vie care venea să ocupe un gol istoric și cultural. Am mai avut profesori pe care i-am iubit. Cu toate acestea, emulația care se crease în jurul lui Noica, dar și credința că ne puteam alege liber modelul, în afara școlii, model care venea din epoca figurilor tutelare, ne-au provocat dorința de a conta mai mult, de a avea un rost în cultura română. Așa a devenit Păltinișul o Fatima a iubitorilor de înțelepciune, iubitori care veneau aici să-și caute „duhovnicul”, spre a-i cere binecuvântarea întru marea filosofie.

I-am trimis prima scrisoare spre finele anului în care absolvisem facultatea, 1984, o scrisoare în care îi mărturiseam „ispitirea” și dorința de antrenoriat. Aruncat în lumea profesiei de dascăl, dar una cu totul nefilosofică, simțeam și mai mult nevoia să mă supun tutelei sale. Răspunsul a venit repede. Bătrânul dascăl răspundea cu o răbdare incredibilă la toate epistolele pe care le primea. În anul următor, pleca în Apus cu o Antologie Blaga și urma să revină în iulie-august. Tot ceea ce am făcut în această perioadă de așteptare era să învăț germană, să citesc cu creionul în mână o parte din lucrările lui și să mă ocup de un Heidegger tradus, Originea operei de artă. Era, într-un fel, continuarea noicizării mele din ultimii doi ani de facultate. Adică, un fel de pregătire prealabilă dinaintea „întâlnirii”. Cunoșteam, de-acum, exigențele antrenorului.

   L-am întâlnit în primăvara lui 1986 la Poșta stațiunii. Avea aura unui aristocrat cu... bască! La fel ca Heraclit, trăia într-o „sărăcie” asumată, fapt ce ține, fără îndoială, de natura omului spiritualizat. Te servea cu un pahar de pălincă în mansarda modestă a „Vilei 12”, în care locuia, în cea mai obișnuită calitate de gazdă. Mânca la masă cu tine la Pensiunea din stațiune, în cel mai firesc mod cu putință. La fel se și plimba. Și, culmea, la fel de firesc te certa. Veneam la Păltiniș cu trei cărți în germană, două de gramatică și cu Brief über den humanismus, ultima citită și răscitită cu traducerea în față, spre a mă obișnui cu termenii filosofiei heideggeriene. Ulterior, mi-am exersat bruma de germană pe câteva texte din filosofia lui Nicolai Hartmann (Klainere Schriften). „Heidegger e prea mult”, spunea Noica. Nu neapărat pentru câteva noțiuni ultracunoscute, întoarse pe toate părțile în tălmăcirea lor în alte limbi, cât, mai ales, pentru limbajul general, care era, într-un fel, o nouă gramatică a gândirii. La seminarul privat mi-a pus mai multe întrebări. Era vorba de cunoscuta evaluare primă pe care o face orice dascăl, să vadă cam de unde trebuie să pornească antrenamentul elevului său. Întrebările erau legate de stăpânirea limbilor străine, de interesul pentru anumiți filosofi, de timpul pe care-l aveam la dispoziție și, nu mai puțin, de vrednicia proprie. Nu m-a întrebat niciodată despre profesorii mei din facultate, deși pe unii îi cunoștea, fără îndoială. Când era nevoit să trimită la anumite traduceri din germană, care se mai făcuseră, evita, de cele mai multe ori, numele traducătorului, dacă acesta era în viață și, mai ales. dacă era universitar. Așa se întâmplase, de exemplu, cu tălmăcirea heideggerianului Seiende, care avusese mai multe variante. El o preferase pe cea de ființare, redată, de altfel, și în Originea operei de artă.

Noica era numai pe jumătate socratic. În sensul că nu opera cu metoda ironiei, cel puțin nu cu tinerii. Din când în când, însă, putea deveni tăios. Nu te lăsa să rătăcești. Avea vocația dascălului de dinainte de război. Programul lui era simplu: trebuia să mănânci jăratic, ca la orice antrenament. Să transpiri. Prima parte a antrenamentului era una de încălzire: turismul filosofic. Dacă știi engleză, citește-l pe Platon în engleză! Dacă știi franceză, citește-l în franceză! Avea și sfaturi tehnice pentru antrenament. De exemplu, cât timp să acorzi limbii germane? Chiar și o jumătate de oră, dar zilnic. Instrumentul, adică limba, era absolut necesar în vederea jocului final, ca o înnobilare, însă lectura constantă a textelor filosofice, de 6-8 ore pe zi, era la fel de importantă, chiar dacă, deocamdată, doar cu instrumentele pe care le aveam la dispoziție, adică traducerile și cele câteva cărți în franceză, de la Biblioteca Universitară din Cluj, prin intermediul lui Virgil Ciomoș sau de la cea din București cu sprijinul lui Alexadru Boboc. Apoi venea germana, greaca, pentru marile texte filosofice în original.

Eram, cu alte cuvinte, „prizonierii” voluntari ai unui model. Eliberarea pe care ne-o oferea era dublată de respectarea contractului nescris dintre discipol și maestru. Noica își certa „sportivii” într-un fel mistic. Greșelile nu erau pedepsite cu greutatea canonului, ci cu promisiunea că respectarea lui va fi răsplătită înzecit. Pedeapsa era, așadar, încurajatoare. Avea răbdare cu elevul lui și, uneori, găsea soluții chiar și la clinciurile vieții sale, care l-ar fi putut împiedica să-și continue proiectul. Așadar, nu puteai da vina pe condiții... Până la urmă, el ne oferise exemplul propriei experiențe. Trecuse prin destule umilințe: confiscarea averii, domiciliul forțat, pușcăria etc. Și convertise răul în bine. „S-au scris cărți și la lumina felinarului”, nu? Concentrase în el modelul paideic al tuturor figurilor tutelare, acum absente, de dinainte de război. Era un model spartan, e adevărat, dar cu finalitatea cuceririi platoniciene a lumii ideilor. Așa urcam din întunericul peșterii spre lumina zilei. Antrenorul era lângă noi și tot el ne aștepta la ieșire... Parcă ne-ar fi spus: îngrijim copacii cu ochii la pădure. Trebuie să avem în față strălucirea întregului. Adică, un „nu mai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit”, cu grija pentru drumul spre centru: truda lecturilor zilnice până la sărbătoarea survenirii ideii în cea mai potrivită limbă pentru filosofie - germana. Totul se construia sistematic, cu rigoare. La un moment dat, limba trebuia să coincidă cu filosofia. Cine n-a ajuns la filosofie, prin germană, a rămas doar un spiriduș, care mai aprinde, din când în când, câte o făclie, iubirii de înțelepciune. Contează mai puțin ce s-a ales de fiecare dintre noi după aceea, nu mai ținea de antrenor, ci de vrednicia proprie.

Probabil că dacă ar mai fi trăit după 1989, filosoful s-ar fi stins într-o mare de amărăciune. La convingerea pe care el o avea atunci, că aceasta ar fi singura cale spre cultura de performanță și a ieșirii românilor din anonimat, altă variantă nu exista. De altfel, Noica a fost și criticat după căderea comunismului, printre altele, că această formă de supunere față de un maestru ar fi depășită în noua lume în care tocmai intrasem. „Era o lume liberă!...” Un frumos sofism. Dacă era o lume liberă, atunci trebuia să includă și această opțiune. Modelul paideic „Noica” nu obliga pe nimeni să i se supună. Din punct de vedere formal era o exigență ca oricare alta. Dacă vrei să creezi ceva la nivel de performață, trebuie să te supui cerințelor domeniului în care te antrenezi. Dacă vrei să faci filosofie, trebuie să știi limbi străine și să citești în original, cu acribie, marile texte. Acesta era imperativul „pedagogic-andragogic” al programului Noica! Până la urmă, nu era decât „un punct de vedere”, pe care erai liber să-l accepți sau nu.

A doua „ispită” a modelului Noica era ispita condeiului său, adică seducția estetică. Noica era un artist al limbii române. Năclăiți de limba de lemn a acelor ani, întâlneam aici o limbă, pe cât de nobilă, pe atât de vie și creatoare. Scriitura lui te cucerea, te îmbuna, te încuraja. Nu avea resentimente, tânguiri, locuri comune. Dacă aș fi citit atunci Cioran, cel francez, poate m-aș fi smintit. Ca să-l mesteci pe Cioran trebuia să ai „dinți de fier și măsele de oțel” în cultură. Nu dinți de lapte. Oricât de paradoxal ar părea, Cioran nu e pentru cei prea tineri în vremuri sărace. Cum ultimii ani ai dictaturii erau teribili, cuvintele și gândurile lui Noica veneau la noi ca o terapie. Noica exprima vitalitatea unui spirit care nu avea voie să te întristeze. Aceasta era, poate, marea lui rezistență față de regimul totalitar. Trăiam lectura gândurilor lui, a eseurilor, a articolelor din reviste sau chiar a prefețelor, cu un straniu optimism. Se poate!... Cei 22 și cultura de performanță... Apoi aveam exemplul figurilor tutelare ale culturii române, în care Noica își încercase, într-o formă sublimă, gândul și condeiul, deopotrivă (Limba română, Cantemir, Eminescu, Brâncuși, Blaga, Eliade etc.), care transgresau cu mult epoca în care aproape că ajunsesem doar să mai supraviețuim. Aveam acum prin cine să ne mântuim, dar și pe cine continua.

Naționalist, protrocronist, paseist etc., oricum l-au „gratulat” sofiștii postdecembriști, cu brigăzile lor de agitație, de un singur lucru nu au putut să se atingă: de autoritatea cuvântului său. Pentru că era cuvântul său împotriva cuvântului lor. La Judecata de Apoi a cuvintelor nici un cuvânt potrivnic nu i-ar fi rezistat. De departe, cuvântul lui Noica era nu numai cel mai frumos, dar și cel mai roditor și mai blând. Cum să lovești bunătatea cuvântului său fără să-ți poticnești limba? Au încercat, bineînțeles, câțiva. L-au făcut „seducător”, ba chiar „mistic”.Și ?!... Nu le-a prea ieșit. Noica nu se adresa unui cal de circ. Se adresa unui cal de curse. E adevărat că el, calul de curse, era supus unui travaliu și unui sacrificiu enorm, dar acest lucru reprezenta calea înnobilării de sine, pilda unui model, a unei figuri tutelare. Ceea ce n-au putut să vadă acești prizonieri ai arenei calului de circ, este faptul că aici exista o altă formulă de libertate. O libertate dincolo de cea a proastei negații, care nu construiește nimic, ci stă doar la pândă, ca un speculant.

Iubirea pentru cuvântul lui Noica lua, de multe ori, e adevărat, aspect de noicăială. Dar reușeau tinerii să ajungă la model fără această imitatio magister? Cea mai la îndemână formă de imitare era scriitura. Începuserăm să scriem înlimba lui. Îi împrumutam termenii, expresiile, obsesiile tematice. Noicăiam. Același lucru îl observam, însă, și la primii săi discipoli. Era imposibil să te afli împreajma cuvântului său fără să fii „ispitit”. Noica răscolise limba română. Așa că exclamația lui Liiceanu, „Ce atâta noicăială!”, trebuia luată cu diferența specifică. Noicăiala nu era întotdeauna simplă spoială. Noica ne învățase să citim, dar să și scriem. Nu aveam limbă proprie, învățam pre limba antrenorului, după gramatica lui. Altfel, nu i-am fi putut înțelege gândurile. Sigur că mulți au rămas numai la haina cea frumoasă, dar era bine și atât. Drumul spre gândirea lui Noica trecea prin limbajul lui. Cu încercări, zbârceli, poate chiar mutilări, tinerii, cel puțin cei care-și exprimaseră dorința de a deveni altceva decât îi pregăteau timpurile, noicăiau, iar uneori o făceau superb. Mulți au scris și publicat articole, eseuri, la îndemnul lui.Și nu în puține locuri se vede „gramatica” maestrului. Nu era una obișnuită, era una cu stil, un stil care a rămas inconfundabil. Cei care mai strălucesc în vreun fel astăziși-au găsit propria lor modalitate de expresie. Cu toate acestea, există spini blânzi ai limbii antrenorului, care au rămăs înfipți pentru totdeauna în arterele sintaxei lor spirituale.

Fără îndoială, poemul acesta, care este limba lui Noica, n-a apărut dintr-odată. Cândva a avut și el un antrenor, un maestru, dar vrednicia proprie l-a făcut, la un moment dat, ceea ce reprezintă el astăzi. Orice lectură de bună credință, una care îi prețuiește efortul creator, nu poate să nu recunoască faptul că el, Constantin Noica, se află deja în vitrina spiritului limbii române. Cum Cioran a revigorat limba franceză și a scos-o din abstracțiile și pozitivismele ei, așa și Noica, mai spre Est, i-a căutat limbii române arheii, a readus-o la formele ei originare, sustrăgând-o din marea rătăcire a cuvintelor de lemn. El poate fi așezat, fără a greși, lângă cei câțiva mari poeți ai jumătății de veac, în care au strălucit: Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Nichita Stănescu. Citindu-l pe Noica, așa cum citim o operă de artă, e mult mai mult decât dacă l-am tămâia pe la colocvii cu ciobul naționalismului de conjunctură. Mai bine-l cităm și-l recităm, decât să-l mutilăm cu alte limbi de lemn, fără nuanțe, fără gând, fără frumusețe.

Cuvântul împreună al rostirii românești trece, așadar, prin toate lucrările dedicate limbii române. În această arheologie filosofică a limbii și a biografiei cuvântului, Noica urmează, într-un fel, calea maeștrilor săi: Eminescu, Hașdeu, Pușcariu etc. Modalitatea prin care o face, dar și sensul pe care-l are în vedere, amândouă pornesc de la natura limbii și a dreptei potriviri a cuvintelor. Limba omului este mai mult decât un instrument de comunicare, este organ al înțelesurilor și al rostirilor prime. Seducția înțelesurilor poartă cu sine poemul tuturor expresiilor sale. Noica dorea să ne regăsim, astfel, în apropierea rostirii românești, pentru că ea este creatoarea, până la urmă, a umanului nostru. Înainte de a stăpânii bine limbile străine, trebuia să avem o bună așezare în limba noastră. Cu această bună așezare puteai accepta primenirea ei din alte limbi.

Cuvântul poartă în el o mai mare bogăție decât conceptul, scrie Noica. Această bogăție este dată de mulțimea de înțelesuri ale „câmpului” său față de unilateralitatea pe care o are în vedere „conținutul” conceptului. Prin această libertate poetică ne seduce cuvântul cu înțelesurile lui. „Cuvântul, care e purtat de conștiința vie a insului, de societate ca și de istorie, este un numen cu tăria realului”. Acest numen cu tăria realului este arheul limbii. Cum să nu te seducă această propoziție, care, prin înțelesul filosofic la care trimite, cuprinde condiția integrală de om a insului, cel care se împărtășește din originea ființei sale, ceea ce mitul-cuvânt păstrase de mii de ani? În cuvânt e originea cu povestea ei cu tot. Această primă formă a gândirii figurative, care e mythos-ul, este născută din cuvânt, iar când „un cuvânt poate da mitului său atâta bogăție, strângând în el atât de multe din înțelesurile lumii, el nu mai aparține unei singure limbi, ci reprezintă mitul unei culturi sau al omului”. Povestea omului spusă de mit este pre-cuvântarea de dincoace de cuvinte. Ea se deschide cu înțelesurile profunde ale limbii.

De cuvinte ne și despărțim însă. A treia seducție, ultima „ispită” noiciană este seducția ideilor. Devenirea întru ființă am început s-o citesc sistematic după a doua întâlnire cu Noica. Încurajat de lecturi, de încrederea în programul de lucru spartan, mi se păruse că aveam pregătirea necesară pentru a mă lupta cu ea. În felul acesta, aveam acces la a treia treaptă de inițiere în modelul spiritual Noica, sistemul filosofic. Mă îndreptam, așadar, spre centru. Și totuși, centrul nu mi-a fost atât de accesibil. Dacă prin pădurea Ghionoaiei am reușit să trec relativ ușor, dacă teritoriul Scorpiei l-am cucerit, urma acum încercarea cea mare, pentru care venisem, de fapt, cucerirea ținutului Tinereții fără bătrânețe... Aici se dovedea dacă vehiculul meu, calul năzdrăvan, mâncase suficient jăratic, pentru că mă confruntam „cu toate fiarele sălbatice din lume”, nu cu un om, ci cu ideile, iar ideile sunt ca zeii. Mă confruntam, prin Devenirea întru ființă, cu întreaga istorie a filosofiei. Norocul meu era că Devenirea întru ființă era scrisă în limba română, nu în germană. Cum aveam exercițiul treptei anterioare de inițiere, am acordat multă atenție cuvântului. Cu Tratatul de ontologie eram, de acum, numai pe jumătate turist. Spun numai pe jumătate, pentru că el m-a ajutat mai bine să cunosc istoria filosofiei ca ontologie. Ideea lui Noica se întemeia pe întreaga filosofie de la Platon la primul Heidegger, pe care mi-o făcea mai clară. În același timp, Tratatul o sublima prin originalitatea unor extraordinare intuiții filosofice, trecute în argumentație logico-ontologică, unde prepoziția întru își găsise locul potrivit, întărind ideea originalei IDG.

Există, astăzi, două categorii de lecturi adeveritoare ale gândirii sale. O categorie care separă lucrările sale pur filosofice de cele „românești” și o alta care le prezintă într-o anumită unitate. Prima categorie încearcă să detașeze așa numita „ontologie națională” de ontologie în sensul originar al termenului, pentru ca filosofia lui Noica să nu fie considerată tributară unei concepții naționaliste, care ar pune sub semnul întrebării chiar problema universalului. A doua categorie are în vedere faptul că la Noica nu se poate trece la o parte a operei fără cealaltă. Seducția ideii trece prin seducția limbii și invers. Tratatul de ontologie ar veni, astfel, într-o continuare firească a lucrărilor de arheologie poetică a rostirii românești. Iar particula întru din limba română ar fi definitorie pentru construcția sistemului său. Noica are aici exemplul lui Heidegger, care găsește în limba germană termenii ontologiei fundamentale din Sein und Zeit.

 

IONEL BUȘE este profesor de filozofie la Universitatea din Craiova, director al revistei Symbolon (Centrul „Mircea Eliade”), dramaturg și prozator. Eseuri de filosofie publicate (selectiv): Eseuri și schițe ontologice (Brâncuși, 1997), Logica pharmakonului (Paideia, 2003), Filosofia și metodologia imaginarului (Scrisul Românesc, 2005), Du logos au mythos (L'Harmattan, 2008); Mythes populaires dans la prose fantastique de Mircea Eliade (L'Harmattan, 2013), Gaston Bachelard. Une poetique de la reverie (L'Harmattan, 2014).

Ionel Bușe s-a născut în 1958 la Tg-Logrești, Gorj. Urmează studiile gimnaziale în localitate, iar cele liceale la Tg-Jiu, unde participă la ședințele Cenaclului literar „Columna”. Începe să scrie poezie și proză scurtă. În 1980 este admis la Univ. din București, Facultatea de Filozofie-Istorie. Participă la Cenaclul de Luni, iar după desființarea acestuia, la Cenaclul Universitas. Este repartizat, după absolvire (1984), în județul Bihor. Are o scurtă corespondență cu C. Noica și este invitat la Păltiniș. Urmează programul recomandat de filosof. Debutează cu nuvela Ceața (1985) în revista Forum studențesc, Univ. din Timișoara. Publică eseuri și proză scurtă în Tribuna, Cluj. Refuză să intre în rândurile PCR. Intră în atenția Securității și este urmărit până în 1990. După 1989 este profesor la licee din Gorj și Dolj, redactor la revistele Columna și Brâncuși. În 1993 este admis la DEA, Université Bourgogne, Franța, specializarea ,,Philosophies de l’existence”. În 1995 este admis la doctorat la Facultatea de Filosofie din București, coord. prof. univ. Gheorghe Vlăduțescu, iar în 1996 este admis la al doilea doctorat, coord. prof. univ. Jean-Jacques Wunenburger, Univ. Bourgogne din Dijon, Centrul „Gaston Bachelard”. Publică eseuri în reviste din Gorj, Dolj, Cluj etc. Debutează în Franța în vol. colectiv „L’Age d’or” (1995). Din 1996 devine lector asociat la Univ. din Craiova. În 1999 devine lector dr. titular de filosofie la Univ. din Craiova, în 2002, conf. univ., iar din 2005 este prof. univ. la UCV. Publică eseu, proză, teatru, studii de filosofie în reviste din Craiova (Ramuri – redactor asociat până în 2012, Mozaicul, Scrisul Românesc etc.), Sibiu, Iași, Cluj, Timișoara, București. Devine fondator al Centrului ,,Mircea Eliade” și al revistei Symbolon, Univ. din Craiova. Este profesor invitat la Univ. Bourgogne și Univ. Lyon 3. Susține conferințe la peste 40 de colocvii internationale (Franța, Italia, Spania, Belgia, Portugalia, Brazilia, Mexic etc.). Publică 8 cărți de specialitate (4 în Franța, dintre care 3 la Paris). Publică trei volume de eseuri, un volum de proză scurtă și un volum de teatru. Devine membru al Uniunii Scriitorilor și al mai multor societăți internationale de filosofie. Este coordonator pentru România la „Dictionnaire des pensées et des penseurs de l’Europe du Centre-Est” al Academiei Franceze. Publică studii în peste 30 de volume colective internationale. Traduce cărți, editează și prefațează diverse lucrări. Obține burse (NEC-LINK, NEW EUROPE COLLEGE, BUCHAREST 2006-2007) și premii (Premiul de filosofie al Academiei Române în 2007, 2 premii USR - filiala Craiova etc.). Câștigă concursul internațional Drama 2015, cu piesa „Bătrânul și Eutanasierul” , Premiera la Teatrul Național din Craiova – iunie 2018.

10 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: