Explicaţii teoretice şi practice despre ingeniosul şi meşteşugitul joc cu piese, numit şah în limba populară

Lucrarea a fost semnalată pentru prima dată de U. Vălureanu în anul 1975, iar o descriere bibliologică a ei a fost făcută în anul 1978 de Dan Rîpă-Buicliu, Ioana Zmeu şi Vasile Savin. În anul 2000, cartea a apărut în ediţie anastatică sub îngrijirea lui Marian Stere, în colecţia ARHIŞAH 8 a Editurii Gambit,  însoţită de  Cuvântul editorului, pp. 67-69, în care sunt date câteva informaţii referitoare la această lucrare.

Istoria ediţiei de faţă a început în anul 1988, când regretatul Constantin Ştefaniu, şahist, arbitru internaţional şi autor al unor cărţi de referinţă consacrate sportului minţii, mi-a pus la dispoziţie o copie xerox a lucrării, în vederea transcrierii şi traducerii acesteia pentru a fi publicată în ediţie bilingvă. Dispariţia lui Constantin Ştefaniu, la scurt timp după ce încheiasem traducerea şi transcrierea textului, m-a determinat, dintr-o datorie de conştiinţă, să amân sine die acest proiect. Odată cu apariţia ediţiei anastatice realizate de Marian Stere,  am redevenit interesată de acest proiect de introducere în circuitul cultural a unei cărţi rare, care aparţine categoriei aşa-numitelor transilvanice, tipărituri imprimate pe teritoriul Transilvaniei, sub diferite influenţe culturale şi religioase, în limbile latină, germană şi maghiară. Am început o serie de cercetări pentru a identifica biblioteci în care s-ar putea afla micul manual de şah, precum şi pentru a găsi o bibliografie minimală, care să îmi ofere informaţiile necesare prezentării acestuia.

Multă vreme s-a crezut că Informationes a apărut într-o ediţie unică. O neconcordanţă între exemplarele păstrate a condus spre concluzia că, după apariţia primei ediţii, care era precedată de un îndemn scris în distih elegiac adresat cititorului, aceasta a fost retipărită într-o nouă versiune, în care motto-ul a fost înlocuit cu un poem, de asemenea compus în distih elegiac (poate de acelaşi autor), ale cărui ultime versuri reiau îndemnul din varianta iniţială. O traducere în limba română a acestui poem a fost publicată de Constantin Ştefaniu în anul 1986, fără niciun fel de indicaţie privind originalul consultat şi numele traducătorului.

Se pare că s-au păstrat opt exemplare ale lucrării în diferite părţi ale lumii. Dintre acestea, am identificat în afara graniţelor un exemplar la Biblioteca Naţională Széchényi din Budapesta, sub cota Gymn. 380, şi un exemplar la Koninklijke Bibliotheek din Haga, sub cota KW 364 C 24, disponibil şi pe internet. În România, a existat un exemplar la Muzeul Sportului din Braşov, de unde a ajuns la Muzeul Sportului din Bucureşti. Acolo a fost (re)descoperit de problemistul Valeriu Petrovici, care l-a semnalat ziaristului U. Vălureanu. După mutarea Muzeului Sportului din incinta fostului complex „23August” la Muzeul de Istorie, cartea s-a pierdut. Două exemplare ale ediţiei secunde s-au păstrat la Biblioteca Eparhiei Romano-Catolice din Oradea[8], respectiv la Biblioteca Judeţeană „Astra” din Sibiu, sub cota Colecţii speciale – Transilvanice 800 T1.

Primul manual de şah tipărit pe teritoriul României

Şahul este o mare în care un ţânţar se poate scălda, iar un elefant se poate îneca.

Proverb indian

Şahul este prea mult joc ca să fie ştiinţă şi prea multă ştiinţă ca să fie un joc.

                   Gotthold Ephraim Lessing

Şahul este cel mai minunat mijloc de disciplinare a gândirii, de ordonare a domeniilor de cunoaştere şi de recreaţie a spiritului. Este un univers comprimat pe 64 de pătrăţele.

                                        Nicolae Iorga

Informaţiile despre locul, momentul şi felul în care a fost născocit fascinantul joc al minţii sunt atât de puţine şi de disparate, încât nu permit reconstituirea genezei şahului. Originile sale sunt învăluite în numeroase mituri şi legende, care au în centrul lor personaje biblice şi eroi ai lumii antice. Surse destul de neclare povestesc că Sem, fiul lui Noe, ar fi dus pe arca tatălui său mai multe jocuri, printre care şi şahul, pentru a-şi trece mai uşor timpul petrecut pe corabie în timpul potopului. O altă legendă spune că şahul ar fi fost inventat de înţeleptul rege Solomon şi dăruit de acesta poporului său spre dezlegarea minţilor şi desfătare. În China secolului al X-lea î.Hr., doi chinezi foarte înţelepţi s-au înfruntat într-o luptă cu „fildeşi” pe o tablă dăruită poporului de unul dintre împăraţii dinastiei Shang (sec. XVI î.Hr.). La curtea regelui persan Husru al II-lea –Nuşirvan – ar fi venit o solie din India care i-ar fi adus, printre alte daruri, o cutie lucrată în pătrăţele de aur şi argint, pe care stăteau splendide figurine din fildeş reprezentând elefanţi, călăreţi, pedestraşi, care de luptă, comandanţi. Dacă înţelepţii regelui reuşeau să afle regulile jocului şi să învingă, atunci regele Indiei era gata să încheie pace veşnică. În caz contrar, regele persan trebuia să îi plătească tribut celui indian. Dar înţelepţii lui Husru au reuşit să dezlege taina jocului necunoscut. Lui Palamede, eroul participant la războiul troian, grecii îi atribuiau, pe lângă inventarea mai multor litere ale alfabetului, a calendarului, a unităţilor de greutate şi măsură, şi inventarea jocului numit pessoí (sau petteía), asimilat o perioadă destul de îndelungată şahului. Cea mai răspândită legendă, cunoscută şi preluată de mai toate popoarele din folclorul indian, este aceea pe care o povesteşte cu harul său neegalat Mihail Sadoveanu în nuvela „Soarele în baltă sau aventurile şahului”.

Deşi şapte ţări (India, China, Persia, Arabia, Asiria, Egiptul şi Grecia) şi-au revendicat, prin legendele lor, onoarea de a fi inventat acest joc, istoricii au stabilit încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea că strămoşul direct al şahului este jocul indian chaturanga, apărut în jurul anului 570 d.Chr. undeva pe Valea Gangelui şi răspândit în ţările asiatice de către budişti. Denumirea chaturanga este compusă din cuvintele chatur „patru”  şi anga „elemente, unităţi”. Se pare că şahul indian chaturanga ar fi fost precedat de un şah arhaic, care se juca tot pe o tablă cu 64 de pătrate, dar era mai simplu, cu numai opt pietricele sau discuri albe sau negre de fiecare parte. De la această formă primară, o minte genială a înlocuit pietricelele sau discurile cu simboluri ale vieţii cotidiene din lumea antică, în care luptele dintre popoare erau prezenţe constante.

La începutul secolului al VII-lea d.Hr., jocul a trecut în Persia sub numele de şatrandj, suferind însă unele modificări. Şatrandjul a atins apogeul în secolul al X-lea, datorită prezenţei în această perioadă a unor alia „mari maeştri”, şi s-a răspândit cu repeziciune în toată lumea arabă, unde a suferit diverse modificări, în funcţie de cultura şi ritmul de dezvoltare al societăţilor în cadrul cărora a fost jucat.  Deşi „nu e câtuşi de puţin uşor să determinăm aproximativ în ce epocă s-a cristalizat cu adevărat un joc mai apropiat de jocul nostru de şah actual decât de numeroasele şi îndepărtatele jocuri pe tabla  «în pătrăţele», pe care societăţile vechi, atât în Asia, cât şi în Europa, le cunoşteau deja”, totuşi cercetătorii domeniului au putut stabili că evoluţia de la şatrandj la noul joc de şah  s-a produs pe parcursul a peste şapte secole, începând cu anul 711, când arabii au trecut Gibraltarul şi au ocupat Spania, de unde, apoi, jocul s-a răspândit mai întâi în Sicilia, nordul Italiei şi Franţa, iar la începutul secolului al XI-lea, prin intermediul scandinavilor, în ţările din nordul Europei. În Rusia, şatrandjul a pătruns direct de la popoarele asiatice, cu care era învecinată. Procesul „de transformare a şatrandjului s-a impus ca un fenomen spontan chiar din momentul apariţiei lui în Europa, din cauza încetinelii excesive cu care se desfăşura jocul, desigur potrivit temperamentului oriental, dar pur şi simplu obositor pentru vioiul spirit latin”. Jocul a intrat în faza sa modernă în secolele al XV-lea şi al XVI-lea.

Traducerea adaptată a cărţii lui Stamma a fost o contribuţie însemnată la „agenda iluministă a vremii”, susţinând „paradigma raţionalistă a acesteia” şi dovedind că la Oradea se juca şah la sfârşitul secolului al XVIII-lea, un fapt deosebit de onorant pentru „mediul cognitiv orădean cu o preocupare intelectuală raţionalistă, academică”.

Aşa cum rezultă şi din titlu, cartea este un vademecum pentru începători, o adaptare simplificată, în limba latină, a ediţiei franceze a lucrării sirianului Philipp Stamma, intitulată Essai sur le jeu des échecs où l’on donne quelques règles pour le bien jouer et remporter l’avantage par des coups fins et subtils que l’on peut appeler les secrets de ce jeu, Imp. de P. Emery, Paris, 1737.

            Originar din Alep, Philipp Stamma ( c.  1705 - c. 1755) a fost cel mai faimos jucător de şah din Europa din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, un pionier al notaţiei şahiste, el fiind cel care a introdus notația algebrică. La începuturile carierei sale a jucat forma arabă a jocului  ( şatrandj). De tânăr s-a mutat din lumea arabă în Italia, unde a rămas o vreme, uimind curțile romane în timp ce se acomoda cu regulile șahului occidental. Mai târziu, s-a mutat în Franța și s-a bucurat de un succes similar la Café de la Régence din Paris. Gloria sa a crescut odată cu apariţia lucrării de teorie a şahului intitulată Essai sur le jeu des Échecs , care cuprindea 100 de partide şi de probleme.  Din Franţa, Stamma a plecat la Londra, un centru al șahului englez din secolul al XVIII-lea, devenind un obișnuit al Slaughter's Coffee House  și fiind considerat unul dintre cei mai puternici jucători ai Angliei. La Londra a publicat, în 1745,  sub titlul The Noble Game of Chess o traducere în engleză a cărţii sale, pe care a îmbogăţit-o cu 74 variante de deschidere. Cartea a fost foarte populară şi s-a bucurat de traduceri în limbile germană, italiană şi olandeză. Declinul carierei sale glorioase a fost marcat de înfrângerea pe care a suferit-o în anul 1747, în partida jucată cu François Philidor.

În lumea ştiinţifică s-a discutat mult despre identitatea celor două personaje ale căror iniţiale figurează pe pagina de titlu a lucrării tipărite la Oradea. În ceea ce priveşte monograma P.F.G., în epocă au existat mai multe personaje cu aceste iniţiale, dar cercetătorii şi istoricii şahului au identificat personajul cu prepozitul Gheorghe Fărcaş (1750-1815), canonic greco-catolic, recunoscut pentru erudiţia şi activitatea sa în mediile culturale din Oradea, căruia i se atribuie traducerea în limba latină.

Iniţialele C.F.P. au fost în mod unanim identificate cu contele Forgách Pál. Acesta a fost student al universităţii iezuite din Trnava, devenind ulterior o personalitate influentă a capitlului din Oradea.

Ignatius Johannes Baptista Bálent a fost tipograf-editor episcopal la Oradea vreme de aproape 15 ani (c.1771-1785). A venit în oraş de la Eger, dar profesia a învăţat-o de la iezuiţii din Košice. Cu aproximativ 110 publicaţii, el a fost cel mai prolific tipograf orădean, în vremea sa tipografia episcopală atingând apogeul.

Ediție bilingvă îngrijită de Ana-Cristina Halichias, text stabilit si traducere