Sacrul şi californizarea culturii. Şapte interviuri despre religie şi globalizare - Cristina Gavriluță

În perioada 2003-2004 am beneficiat de o bursă doctorală a Guvernului României la Centrul de Antropologie Religioasă Europeană de pe lângă L’Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Graţie unor destinale şi fericite întâmplări, aici am avut ocazia să cunosc o mulţime de oameni şi personalităţi despre care până atunci doar citisem şi auzisem. Tot la Paris le-am intervievat şi le-am citit ultimele cărţi. Regretam nespus că studenţii mei nu au, deocamdată, posibilitatea să-i cunoască şi să le audieze cursurile. Tocmai de aceea le-am invitat la un colocvial dialog şi la o reconfortantă discuţie despre mai vechile sau noile lor aventuri spirituale. 

Am povestit nonperipatetic despre imagine şi imaginar social, cinema şi arhitectură, Eliade şi societăţi tradiţionale, magie şi culte de posesiune, Erasmus şi Biserică în context contemporan, non-loc, ficţiune şi alfabet alb etc. Cu asemenea interlocutori nu am ezitat o clipă să abordez şi alte subiecte extrem de actuale, fierbinţi chiar: criza lumii moderne, relaţia Orient şi Occident, globalizarea, clonarea, portul vălului în Franţa contemporană etc.

Cristina Gavriluță, Cuvânt înainte

CUVÂNT ÎNAINTE

Scriu aceste rânduri având în minte un personaj imaginar posibil provocat de unele întrebări pe care le-ar stârni Sacrul şi californizarea culturii. Ei bine, în faţa acestui virtual cititor încerc să fac cunoscute istoria cărţii şi eventuala ei utilitate.

În perioada 2003-2004 am beneficiat de o bursă doctorală a Guvernului României la Centrul de Antropologie Religioasă Europeană de pe lângă L’Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Graţie unor destinale şi fericite întâmplări, aici am avut ocazia să cunosc o mulţime de oameni şi personalităţi despre care până atunci doar citisem şi auzisem. Tot la Paris le-am intervievat şi le-am citit ultimele cărţi. Regretam nespus că studenţii mei nu au, deocamdată, posibilitatea să-i cunoască şi să le audieze cursurile. Tocmai de aceea le-am invitat la un colocvial dialog şi la o reconfortantă discuţie despre mai vechile sau noile lor aventuri spirituale. 

Am povestit nonperipatetic despre imagine şi imaginar social, cinema şi arhitectură, Eliade şi societăţi tradiţionale, magie şi culte de posesiune, Erasmus şi Biserică în context contemporan, non-loc, ficţiune şi alfabet alb etc. Cu asemenea interlocutori nu am ezitat o clipă să abordez şi alte subiecte extrem de actuale, fierbinţi chiar: criza lumii moderne, relaţia Orient şi Occident, globalizarea, clonarea, portul vălului în Franţa contemporană etc.

În ciuda diversităţii tematice, există totuşi un fir roşu al cărţii pe care orice cititor atent l-ar sesiza cu uşurinţă: experienţa sacrului în societăţile moderne şi tradiţionale. Abordările variate – antropologice, istorice, teologice – conferă contur şi dau culoare condiţiei culturale a omului (post)modern. (De)sacralizarea şi „californizarea” culturii – termen preluat de la Paul Barbăneagră – compun discret substanţa acestei cărţi. Este prezent aici Marc Augé, celebrul antropolog al Africii negre, cu ideile lui despre magie şi cultele de posesiune. Aflăm apoi multe despre Erasmus chiar de la cel care vreme de-o viaţă l-a cercetat în amănunt – André Godin. Cu Paul Barbăneagră vom fi mai aproape de Guènon, Eliade şi vom înţelege poate mai bine sensurile crizei lumii moderne. Philippe Boutry ne va dezvălui actualitatea şi interesul pe care le provoacă în continuare apariţiile miraculoase şi pelerinajele sacre. Jean Paul Colleyn va pleda convingător pentru utilitatea vizualului în cercetarea socio-antropologică. Moshe Idel revine asupra „perfecţiunilor care absorb”, propunând un nou gen de interpretare a alfabetului divin. La rându-i, Mitropolitul Iosif ne va explica, subtil şi eficient, relaţia dintre ortodoxie, globalizare şi provocările lumii contemporane.

Nu doresc să închei această introducere fără a mulţumi în mod special tuturor interlocutorilor mei, cei care mi-au făcut onoarea să trăiesc o experienţă culturală pariziană, pentru mine fără egal.

Mulţumesc, de asemenea, şi Bisericii Ortodoxe Române „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Paris şi Asociaţiei „Doamnele Ortodoxe Române” pentru efortul generos de a mă face să mă simt permanent ca la mine acasă.

 ...

RELIGIA DE LA ERASMUS LA MODERNITATE

Interviu cu André Godin

Cristina Gavriluţă: Domnule profesor André Godin, relaţia dumneavoastră cu România este una specială. Cunosc, de pildă, că aţi făcut o serie de vizite în România şi aţi cunoscut destul de bine realităţile româneşti. Am avut onoarea să vă cunosc la Iaşi, ca profesor invitat la Universitatea „Al.I. Cuza”, unde aţi susţinut o serie de conferinţe despre Erasmus. În acelaşi timp aveaţi şi o colaborare cu Colegiul „Noua Europă” din Bucureşti. Aţi reuşit să stabiliţi multe contacte şi, în cele din urmă, să faceţi o pasiune pentru România...

André Godin: Da, vă întrerup, pentru că la Colegiul „Noua Europă” am participat numai la un colocviu, Erasmus şi sacrul. Tot la Bucureşti am participat la conferinţe la o instituţie înfiinţată la iniţiativa E.H.E.S.S., Şcoala Doctorală în Ştiinţe Socio-Umane. Ea are ca scop pregătirea, în fiecare an, a unui număr de studenţi (în majoritate români, dar şi bulgari, polonezi), în specializări precum istoria şi sociologia. Aici, profesorii vin trei zile pe săptămână pentru a susţine cursuri şi pentru a asigura asistenţă în vederea alegerii unei teme de cercetare de doctorat la una dintre universităţile francofone (Paris, Neuchâtel, Bruxelles).

Eu am fost prezent acolo încă de la începutul acestei şcoli şi am abordat o serie de teme care-mi sunt familiare. Am început, de altfel, o nouă serie, împreună cu regretatul profesor Alexandru Duţu, faţă de care nutresc un mare respect. Este vorba atât de calitatea sa umană, cât şi de capacitatea sa de deschidere în domeniul istoriografiei.

Întâlnirea mea cu Colegiul „Noua Europă” s-a produs în plan secundar. Aici am descoperit marea personalitate a lui Andrei Pleşu, care mi-a devenit apoi prieten. O altă întâlnire interesantă a fost la Muzeul Ţăranului Român, cu Anca Manolescu...

C.G.: Ştiu că dumneavoastră cunoaşteţi destul de bine spaţiul cultural românesc, iar, prin informaţiile pe care mi le-aţi furnizat până acum, dovediţi din plin acest fapt. Poate pe parcursul acestei discuţii vom reuşi (dacă timpul va fi generos cu noi) să atingem şi acest subiect.

Domnule profesor, aş dori să discutăm puţin despre Erasmus. Se ştie, de pildă, că Erasmus, în Enchiridion Militia Christiani, a creat un adevărat manual al vieţii creştine. În viziunea sa, viaţa este o luptă continuă, pe care o numeşte Militia. Iar, pentru a ieşi învingător, soldatul creştin dispune de două arme: prima este rugăciunea, iar cea de-a doua, ştiinţa. Aţi putea să ne explicaţi puţin concepţia sa?

A.G.: Cu plăcere. Pentru început, militia christiani este un termen clasic în literatura spirituală. Termenul de război spiritual, luptă spirituală este foarte vechi, el traversează viaţa şi accede la virtute.

Deci, Erasmus s-a legat de o temă tradiţională (militia christi) şi a dat, la vremea sa, acestui termen un sens mai larg, public. El a tratat acest lucru într-una dintre operele sale de tinereţe, din anul 1504. Aceasta a folosit mult franciscanilor care, de altfel, i-au devenit prieteni. Prin intermediul franciscanilor am început să mă interesez cu adevărat de Erasmus. L-am descoperit într-un oraş din nord-vestul Franţei, la Saint Homaire.

Pentru a reveni la militia christi şi la cele două arme, trebuie spus că, paradoxal, termenii sunt puţin stranii, Erasmus fiind întotdeauna un pacifist înnăscut. El utilizează însă termenii „luptă” şi „confruntare”, apropiindu-i unei realităţi spirituale.

Cât priveşte cele două „arme” în discuţie, el insistă mai mult asupra ştiinţei decât asupra rugăciunii. În orice caz, acest lucru se întâmplă în carte. Aceasta nu înseamnă însă că Erasmus era incapabil să se roage şi să vorbească despre rugăciune. A şi scris despre maniera în care trebuie să se facă rugăciunea. Accentul cade însă asupra celui de-al doilea termen, cel de ştiinţă.

Ar fi bine să cunoaştem în ce constă acest fapt. Nu înseamnă simpla plăcere de a acumula noi cunoştinţe, nu este o lectură a Bibliei pentru a crede fără a şti. El presupune aprofundarea prin lectură, dincolo de activitatea de exegeză şi de interpretare a Bibliei, a lucrării de descoperire a lui Christos. Mai precis, el ne învaţă cum trebuie să trăim în viaţa de zi cu zi, plecând de la rugăciune şi de la lectura textului biblic. Creştinul nu este numai un truditor în rugăciune şi exegeză, ci şi un bun trăitor al cotidianului.

Aş dori să fac un mic ocol prin actualitatea imediată, pentru că, chiar în acest an, în Franţa, are loc un mare eveniment, care a cucerit de altfel media şi care se desfăşoară pe unul dintre canalele de televiziune (Arte). Aici dezbat, timp de zece ore, exegeţi ai Bibliei, de toate confesiunile creştine (catolici, protestanţi, neoprotestanţi), agnostici, exegeţi evrei, paisprezece specialişti în total, care au reflectat asupra originilor creştinismului. Este vorba de o muncă desfăşurată pe zece secţiuni ale Bibliei, secţiuni pe care ni le furnizează Noul Testament.

În mod deosebit, sunt avute în atenţie cele patru Evanghelii ale apostolilor pentru a înţelege cum se face că religia creştină, care s-a format şi s-a dezvoltat în sânul iudaismului, s-a separat de acesta şi i s-a opus, devenind, în cele din urmă, religia pe care o cunoaştem cu toţii astăzi.

Ceea ce m-a reţinut în acest eveniment important, puţin cam tendenţios, s-ar putea spune, este că exegeţii consultaţi s-au situat strict la nivelul ştiinţific: construcţia textului, istoria creştinismului. Dimensiunea spirituală pe care o trăiesc unii, în particular, în cotidian (exegeţii care se reclamă la confesiunea protestantă şi cea catolică) este lăsată puţin la o parte, este neglijată.

Ei bine, la Erasmus este vorba de o unitate între munca ştiinţifică destul de riguroasă (Erasmus este primul editor din Europa al textului grec al Noului Testament, iar, pe lângă aceasta, el a făcut şi o nouă traducere în latină) şi trăirea spirituală. Când îl citim pe Erasmus, se înţelege că toate acestea sunt în serviciul unei vieţi spirituale, adică a luptei spirituale. Înscriindu-se într-un curent umanist, Erasmus este o persoană care avea înalte exigenţe morale şi spirituale El constata că creştinismul vremii sale era încărcat de o pioşenie exagerată, mai degrabă formală decât sinceră, iar, ca să spunem aşa, oamenii nu vedeau pădurea din cauza copacilor, adică se uita esenţialul, principiul de bază al creştinismului, care este cunoaşterea şi apropierea de Iisus.

Creştinismul, religia care insistă asupra descoperirii lui Christos, pretinde lucruri uimitoare. De exemplu, faptul că îl găsim pe Christos într-o măsură mai mare în Noul Testament decât în alte scrieri. Ei bine, textul Scripturii ne relevă cu mai multă certitudine prezenţa sa, o prezenţă reală, nu o a doua venire, în orice caz, o prezenţă puternică.

Cu mult timp înainte de Luther, Erasmus spunea că şi-ar dori ca ţăranul la plug, femeia în spatele războiului de ţesut, călătorul obosit să cânte imuri de slavă. Aceasta este o ştiinţă îndreptată spre viaţa concretă, o erudiţie pioasă, aşa cum o numea Erasmus, un respect pentru cuvântul lui Dumnezeu, şi nu o curiozitate indiscretă.

Se pot spune multe despre Erasmus, însă aş vrea să adaug că el se concentrează asupra esenţei creştinismului, adică asupra lui Iisus şi a Botezului. Pentru el, un om al Bisericii este egal, în ochii lui Dumnezeu, cu un simplu creştin. Astfel, călugării nu sunt sfinţi. Dacă ai îmbrăcat straie monahale nu înseamnă că ai devenit, ipso facto, creştin. Acelaşi lucru le spunea şi laicilor: dacă te-ai botezat, nu înseamnă că ai devenit dintr-o dată creştin! Există o anumită puritate a intenţiei şi, în acelaşi sens, Erasmus mai afirma: nu putem face târguri cu sfinţii. El a dat dovadă de o înţelegere specială a misterului şi a scriiturii sfinte, astfel încât opera sa a fost inovatoare pentru acea vreme.

Cristina Gavriluță este profesor la la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Filosofie și Științe Sociale, Iași (România), Catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială. Predă cursuri de etnologie românească și universală și de sociologie. A beneficiat de cursuri de formare în Franța (1997, bursă pentru studii la Universite des Sciences et Technologies de Lille; 2003– 2004, bursă de doctorat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris) și de burse postdoctorale în Italia. Autoare a cinci cărți, coordonează două volume colective și a semnat peste cincizeci de articole și studii în volume colective și reviste de prestigiu. De asemenea, coordonează cercetări și proiecte naționale și internaționale pe teme multiple: 2014-2018,Evolution of reading in the age of digitisation; 2009-2012, Children of Prisoners, Interventions & Mitigations to Strengthen Mental Health.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Cartea cuprinde interviuri cu pesonalități contemporane (antropologi, sociologi, teologi sau istorici care se bucură de o mare recunoaștere în lumea academică franceză, precum și în peisajul cultural european și mondial) și abordează subiecte extrem de actuale: criza lumii moderne, relaţia Orient şi Occident, globalizarea, clonarea, portul vălului în Franţa contemporană etc.