
Călătoria cu roua-n picioare, cu ceaţa-n spinare - Gheorghe Enache
Gheorghe Enache
- Scrieţi un comentariu
Lucrarea lui Gheorghe Enache este un studiu asupra ceremonialului de cult funebru la români și umărește scoaterea la lumină a mesajului de profunzime al acestuia.
0789P
Nou
Încercarea profesorului Gheorghe Enache de a reconstitui practici cultice disparate şi fragmentare, de a aduce împreună credinţe, uneori eterogene, şi de a crea o imagine unitară a obiceiurilor funebre din vechile obşti ţărăneşti vizează, în primul rând, scoaterea la lumină a mesajului de profunzime al acestora, care, ulterior, ar putea reface dimensiuni spirituale ale satului nostru tradiţional.
Cartea se deschide cu o prezentare generală a ritualurilor de trecere, continuă cu atestările arheologice al riturilor funebre pe teritoriul României, după care cercetează în amănunt pregătirile pentru „marea trecere” în satul românesc (spiritualizarea treptată a existenţei individului, imaturitatea cultică a copiilor, intrarea în vârsta maturităţii religioase). Cea mai mare parte a lucrării se axează asupra ritualului propriu-zis: practicile de ușurare (sfărşitul frumos ori chinuit, iertăciunile, maslul, punerea anumitor obiecte sub căpătâi ori sub patul de suferinţă, punerea pe pământ, perna, deschiderea căilor de plecare a sufletului, scăldatul de uşurare, praznicul pentru dezlegare), pregătirea celui adormit (sufletul şi prietenul său, trupul, scăldatul ca separare şi pregătire a integrării, condiţionări vestimentare ale trecerii şi ale integrării, autoritatea spirituală a monedei, toiagul trecerii şi al consacrării noului statut, casa aeterna, ceremonia purtatului; „stările“, stâlpii de mormânt), priveghiul, cântările de înmormântare și pomenile.
În vechiul sat românesc prelungirea stării de incertitudine a soartei bolnavului era motiv de nelinişte şi îngrijorare pentru întreaga comunitate, aflată, în aceste condiţii, într-o periculoasă zonă de penetrare a forţelor lumii de dincolo, care generează confuzia şi suspendă rânduielile firii. De aceea în unele sate, precum cele mehedinţene, când cineva trăgea să moară vecinii se grăbeau să rânduiască cele de trebuinţă, altfel patruzeci de familii apropiate rămâneau cu păcat. Pregătirile impuse de cerinţele ceremonialului funebru erau executate la nivelul colectivităţii în regim prioritar, căci se credea că „mortul nu poate să aştepte.“ Ambiguitatea situării între viaţă şi moarte, resimţită ca un pericol pentru familie şi pentru întreaga colectivitate, determină recurgerea la practicile destinate să decidă soarta suferindului, care sunt, în general, de natură magică: tămăduirea şi îndepărtarea spectrului morţii sau uşurarea (grăbirea) acesteia.
Prelungirea îngrijorătoare a suferinţelor celui aflat pe patul de moarte era provocată, în mentalitatea vechiului nostru sat, de mai mulţi factori: păcatele, faptele rele comise în viaţă de bolnav sau de rudele anterioare, blesteme a căror victimă putea fi acesta, unele deficienţe „tehnice“ din cadrul ceremonialului pregătitor. Dar, oricare ar fi fost cauza presupusă, aceasta era întotdeauna însoţită şi de altceva, acel mysterium tremendum, tulburător al rânduielilor lumii, care trebuia contracarat prin practici cultice bine articulate; observaţia este valabilă mai ales în cazurile, destul de numeroase, pentru care nu există o explicaţie a prelungirii nefireşti a agoniei.
În general, se face o legătură directă între calitatea morală a vieţii trăite şi felul în care aceasta se sfârşeşte: „La cei buni moartea se arată întotdeauna frumoasă, cum au fost şi ei în viaţa lor, pe când la cei răi li se arată totdeauna fioroasă şi urâtă.
La cei buni, care mor anevoie, li se întâmplă aceasta pentru vreun păcat mare făcut de vreo rudenie a lor de mai nainte.“ Valorizarea etică a existenţei presupune nu numai o „moarte frumoasă“, dar şi o bună integrare în lumea de dincolo. De aceea bolnavul, la fel ca femeia gravidă la naştere sau ca mirii la nuntă, doreşte să-şi ia iertăciune de la toate rudele şi de la toţi cunoscuţii, mai ales de la cei faţă de care ar fi putut greşi în vreun fel. Obiceiul, numit „sărutarea cea mai de pe urmă“, face parte şi din slujba creştină a înmormântării, unde se prelungeşte până în momentul premergător înhumării, având o semnificaţie bine cunoscută în mediile rurale: „este pecetea dragostei şi a unirii ce leagă pe cei vii cu cei morţi şi totodată semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi.“ Există totuşi unele diferenţe între „iertăciunile“ celui aflat în pragul morţii, care încheie armonios un ciclu existenţial, asigurând integrarea postexistenţială, şi sărutările de adio ale participanţilor la înmormântare, comparate de Vasile Popp şi apoi de Damaschin Bojâncă şi de Florea Marian cu un obicei similar al romanilor, care la noi era menit probabil să creeze o atitudine binevoitoare din partea răposatului; de aceea, aşa cum nota Vasile Popp în teza sa de doctorat, se grăbeau să-i dea „sărutarea din urmă“ nu numai rudele şi prietenii, dar şi necunoscuţii care participau întâmplător la procesiune.
GHEORGHE ENACHE, CAP VI, PRACTICI DE UŞURARE
Autor | Gheorghe Enache |
Anul publicării | 2007 |
Format | 140 x 200 mm |
Nr. pagini | 388 |
Colecția | Studii şi eseuri - etnologie |
eBook | 1439-calatoria-cu-roua-n-picioare-cu-ceata-n-spinare-gheorghe-enache-9789735963286.html |
ID Hard Cover | 1439-calatoria-cu-roua-n-picioare-cu-ceata-n-spinare-gheorghe-enache-9789735963286.html |
Gen | Literatura |
Subgen | Publicistica |
Limba | Romana |
Tip format | Fizic |
Categorie | Beletristica |
ISBN | 978-973-596-328-6 |