Homo Balcanicus. Trăsături ale mentalităţii balcanice - Antoaneta Olteanu

Categoria: ediţie de serie, Colecția de studii și eseuri

Balcanii au fost întotdeauna un spaţiu aflat la întretăierea unor culturi diferite, în care s-au manifestat de-a lungul timpului sfere de influenţă politică dintre cele mai variate, fiecare lăsându-şi amprenta semnificativă asupra localnicilor. Lucrarea încearcă să răspundă problemelor ridicate de integrarea culturilor diferite într-o Europa unită, prin analizarea spațiului mai restrâns al Balcanilor și a posibilităților de unificare, într-o mentalitate comună, a culturilor balcanice.

Mentalitatea balcanică este produsul unei lumi colorate, dominată de sentimentalism în care urmele unei îndelungate stăpâniri străine nu s-au şters şi în care derizoriul a ajuns mod de viaţă şi absurdul un mod firesc de a defini lumea. Pe parcursul zbuciumatei istorii a sud-estului European s-a format o mentalitate cu numeroase trăsături comune. Unitatea mentalităţii balcanice este rezultatul anumitor trăsături culturale preluate în urma îndelungatei convieţuiri şi a permisivităţii de care au dat dovadă culturile locale faţă de elementele turceşti care s-au supra pus peste straturi mult mai vechi. Circulaţia liberă a tot felul de călători pe drumurile balcanice, în interiorul unui spaţiu cu administraţie unică a fost un element favorizant. Unitatea mentalităţii balcanice nu înseamnă o identitate spirituală absolută, ci este rezultatul toleranţei faţă de „celălalt”, al absorbţiei influenţelor diverse.

BALCANII MEI

 „Într-un fel, fiecare antropolog își are Orientul lui.”

 Vintilă Mihăilescu

„Balcanii, care în turcă înseamnă ‘munţi’, se întind de la Dunăre la Dardanele, de la Istria până la Istanbul, este un termen care acoperă micile teritorii ale Ungariei, României, Iugoslaviei, Albaniei, Bulgariei, Greciei şi unei părţi a Turciei, deşi nici ungurii şi nici grecii nu recunosc includerea lor în această determinare. Este sau a fost o peninsulă exotică cu oameni plini de viaţă, care mănâncă mâncare condimentată, beau băuturi tari, poartă haine viu colorate, iubesc şi ucid uşor şi au un talent minunat de a provoca războaie. Vesticii, mai puţin imaginativi, s-au uitat la ei dispreţuitori, cu o invidie ascunsă, pufnind la adresa regalităţii lor, luându-le în râs pretenţiile şi temându-se de teroriştii lor sălbatici” .

Cam aceasta este perspectiva, aproape unanimă, occidentală, asupra Balcanilor. Multă viaţă, culoare, exotism, pasiune şi terorism. Simplificând, am putea accepta unele dintre trăsăturile de mai sus, deşi ele nu sunt caracteristice exclusiv regiunii studiate. Este destul de dificil de caracterizat, mai mult sau mai puţin simplu, acest spaţiu cultural.

Cartea de faţă nu încearcă să epuizeze numeroasele semne de întrebare puse de-a lungul timpului de către antropologi, istorici ş.a. în dorinţa de a preciza cât mai bine un concept sau, mai degrabă, un spaţiu cultural extrem de disputat. Bizantin sau otoman, oriental sau marginal - european, oricare ar fi eticheta generalizatoare care i se pune, ea nu poate acoperi întreaga complexitate a Balcanilor. Însă fiecare, şi cei din exterior, şi cei din afară, îi poate descrie, venind cu o contribuţie care se adaugă portretului lor încă neclar. În acelaşi timp, avansând ideea unei mentalităţi comune, într-o oarecare măsură, întâlnită în această regiune compozită, trebuie subliniat că aceasta este una convenţională, neputând fi vorba de o identitate spirituală totală a populaţiilor ce locuiesc aici, ci de anumite trăsături culturale preluate în urma îndelungatei convieţuiri şi a permisivităţii de care au dat dovadă culturile locale în faţa „asediului” neoficial al elementelor turceşti. Dar nu este vorba însă de o turcizare a culturilor

respective, ci de un pigment, de o culoare – „orientală”, „balcanică” ş.a. – prin care acestea pot fi recunoscute ca aparţinând unui spaţiu de contact mai amplu. Dacă avem în vedere straturi mai vechi de gândire, aşa cum ne sunt oferite de mitologiile locale, sau chiar forme de expresie mai noi, oferite de literaturile respective, ne dăm seama că aceste „preluări” reciproce sunt mult mai vechi şi mai îndelungate decât pot estima istoricii. În fond, discutăm de oameni, de viaţă, şi nu de forme concrete, rigide, planificate, ce pot fi aplicate sau înlăturate după modă.

Încă în secolul al XIX-lea, Richard Kunisch constata, din perspectivă vestimentară, amalgamul de influenţe de care era marcat Bucureştiul: „Cărei naţiune aparţine această mulţime? Greu de spus. Acolo trece un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă largă, din pânză albă de in, cu o jachetă albastră şi căciulă de blană, în ciuda arşiţei; dincolo, o femeie cu o fustă pestriţă, în partea de sus doar cămaşa largă, părul legat cu măiestrie într-o basma colorată. Alţii poartă haine franţuzeşti. Acum trece un armean în pantalon bufant, strâns deasupra gleznei, cu jachetă brodată şi fes; alături foşneşte crinolina, ocolind cu grijă atingerea ţiganului tuciuriu, cu ochii vii, care se tocmeşte cu băiatul grec, vânzătorul de prăjiturele. Acolo, în faţa palatului a cărui curte e plină de echipaje şi care e luminat ca ziua de focuri bengale, soldaţi în uniforme prusace stau cu arma la umăr; dinspre ferestre răsună acordurile unei muzici ademenitoare. Unde ne aflăm?”Acest amalgam etnic şi cromatic, vestimentar, nu mai este chiar atât de actual pentru nici una dintre ţările balcanice. Perioada cosmopolitismului a trecut, ceea ce era cândva familiar putând fi observat acum sporadic în spaţiile nespecifice. Odinioară, mai ales în marile centre comerciale, petele de culoare aduse de vestimentaţia specifică unei profesii sau etnii constituiau tocmai acest specific al zonei, târgul fiind nu numai locul achiziţiilor unor mărfuri concrete, palpabile, ci şi cel al împrumuturilor culturale, al maximei apropieri, al maximei deschideri dintre oameni de etnii, religii şi convingeri diferite: „Rasele călugăreşti şi surtucurile franţuzeşti au dispărut, peste tot se văd surtucul de pânză şi fesul turcilor reformaţi sau portul naţional care îmbracă bine. Aici un persan în veşmânt lung, albastru, pe cap căciulă înaltă din blană de astrahan; dincolo, un grec în fustanelă albă, cu falduri, haină brodată ale cărei mâneci atârnă în colţuri lungi; mai departe, un georgian în tunica lui scurtă, închisă de o cingătoare metalică, pe cap, bucata de piele lăcuită, de forma unei farfurii. Printre ei se văd licărind iaşmacurile albe ale turcoaicelor şi feregelele unduitoare, galbene, albastre şi roşii, maronii şi trandafirii. Poate că uneori se aprinde câte o privire, poate că uneori iese câte o mână din văluri şi-şi arată unghiile vopsite cu henne – de jur împrejur ameninţă turbane cu greutate, de jur împrejur se plimbă musulmani tăcuţi cărora nu le scapă nimic”.

...

Marele Bazar şi marile bazare

„Pentru cine nu i-a vizitat, Balcanii sunt un tărâm plin de mister; pentru cine-i cunoaşte, ei devin încă şi mai misterioşi (...). Devii, într-un fel, o parte a vrăjii, a misterului şi a strălucirii întregului”. Fiind un fel de oglindă magică deschisă spre un Orient şi el la fel de imaginar, călătorii străini descoperă aici o lume plină de arome necunoscute, de culoare, de sunete a căror înlănţuire îţi înşeală de fiecare dată aşteptările, deasupra cărora tronează sentimentul inefabil al unei anumite libertăţi nemăsurate, al apropierii maxime de natură. Acest Orient imaginar era văzut astfel, de-a lungul istoriei, nu numai ca o alternativă la alienarea unui Occident ce se industrializează rapid, dar şi ca metaforă a ceea ce este interzis . În secolul al XIX-lea, când se înmulţesc descrierile de călătorie ale ţărilor balcanice, se conturează ca un leitmotiv imaginile unui comerţ primitiv, gălăgios şi agresiv, dar plin de culoare şi extrem de diversificat, care se opune, fără îndoială, rigorii şi standardizării occidentale: „Târgurile şi iarmaroacele, cu larma lor, cu dughenele întunecoase pline de podoabe, de obiecte de uz casnic, de ţesături în culori vii, de seminţe, boabe şi mirodenii necunoscute atrăgeau în mod magic privirile” . În fapt, acest comerţ variat se desfăşura pe întreg teritoriul Imperiului Otoman, într-o reţea pusă la punct, în care fiecare îşi apăra locul ocupat cu greu, răzbătând cu dificultate printre numeroşii negustori turci. S-ar putea face însă chiar un fel de diferenţiere, după specific naţional, a tipului de comerţ practicat: negustorii bulgari erau şi sunt cunoscuţi prin vânzările de zarzavat, brânză şi iaurt, turcii – de halva şi dulciuri, ţiganii – de obiecte din lemn şi cupru. Negustorii ambulanţi, cunoscuţi sub numele bocceagii, îşi cărau mărfurile peste tot în spinare, învelite într-o boccea, fiind întâmpinaţi cu bucurie de femei şi de copii în orăşele şi târguri. Unii aduceau, în două coşuri atârnate pe cobiliţă, numai legume şi fructe, alţii cărau în vase de lemn iaurt produs de ei, peşte, miere, halva, dulciuri sau limonadă. Dar adevăratele centre comerciale erau bazarele. Marele Bazar din Istanbul (Kapali Çarşi), situat în Cartierul bazarelor, este odovadă grăitoare a instituţiei bazarului, văzut ca o piaţă uriaşă, centrucomercial specializat în desfacerea, en gros sau en detail, a unorproduse dintre cele mai variate, ordonate riguros. Peste tot pestrăduţele dintre magazine există curţi sau hanuri ascunse, cu atelierenumeroase. Marele Bazar constituie un adevărat labirint ce pune la dispoziţie o varietate mare de mărfuri. El a fost întemeiat de Mahomed al II-lea la scurt timp după ce a cucerit oraşul, în 1453.

Vorbind despre oraşe, Joseph Roth recunoştea sarcina dificilă pe care o presupune descrierea acestora: „E o mare cutezanţă să descrii oraşele. Oraşele au feţe, capricii, mii de direcţii, puncte terminus dintre cele mai diverse, secrete întunecate. Oraşele ascund multe, dar şi dezvăluie pe măsură. Fiecare oraş e o unitate, fiecare oraş e o multiplicitate; are mai mult timp decât un reporter, decât o fiinţă omenească, decât o comunitate, decât o naţiune. Oraşele supravieţuiesc popoarelor cărora le datorează existenţa, precum şi limbilor în care şi-au vorbit întemeietorii lor. Naşterea, viaţa şi moartea unui oraş cad sub incidenţa a nenumărate legi, legi ce nu constituie însă o schemă. Sunt legi ale excepţiei”20 . În acest caz, e şi o mai mare cutezanţă să descrii nu numai oraşe, ci o regiune întreagă, mult mai complexă şi mai variată, cu foarte multe influenţe şi interdependenţe, aşa cum este cea a Balcanilor. Vom încerca să vedem în continuare cum îi văd străinii pe balcanici, cum se văd balcanicii unii pe alţii şi, nu în ultimul rând, cine sunt balcanicii şi prin ce se deosebesc ei de europenii get-beget. Vom încerca să facem acest lucru nu de pe poziţia unui turist grăbit, aşa cum au fost cei care au oferit numeroase informaţii şi au instituit clişee de receptare pentru această regiune. „Turistul este un vizitator grăbit care preferă monumentele şi nu fiinţele omeneşti (…). El este grăbit nu numai pentru că omul modern este aşa în general, ci pentru că şi vizita face parte din vacanţa sa şi nu din viaţa sa profesională; deplasările sale în străinătate sunt incluse în concediul său plătit. Rapiditatea călătoriei este deja un motiv al preferinţei sale pentru inanimat în raport cu animatul: cunoaşterea obiceiurilor omeneşti, spunea Chateaubriand, cere timp. Dar există un alt motiv pentru această opţiune: absenţa întâlnirilor cu subiecţi diferiţi este mult mai odihnitoare, pentru că nu pune niciodată în discuţie identitatea noastră; este mai puţin periculos să vezi cămile decât oameni” .

La sfârşit poate vom exclama, ca şi Kunisch: „Credeam mai înainte că am habar de Orient fiindcă citisem câteva sute de cărţi despre el. A fost o greşeală. Acum, după ce am stat multă vreme aici, îmi dau seama că pe atunci doar îl intuisem. Splendoarea naturii lui se desfăşoară la vedere, dar viaţa lăuntrică îi este acoperită de voaluri ca frumuseţea femeilor sale, iar turiştii care au scris despre Orient n-au văzut de cele mai multe ori decât vălul. Unii au ridicat dispreţuitor din umeri, alţii au plăsmuit un Orient după felul în care şi-l reprezintă europenii, deoarece nu l-au găsit nicăieri” .

 ...

Cea mai veche atestare a numelui Balcan, preferat de localnici (din tc. Balkan ‘lanţ muntos împădurit’), îi este atribuită scriitorului şi diplomatului italian Filippo Buonacorsi Callimaco (1490), dar pătrunderea lui în literatura europeană i se datorează călătorului englez John Morritt, care, în 1794, a folosit acest nume pentru a-l înlocui pe clasicul Haemus .

Germanului August Zeune i se datorează inventarea numelui Peninsulei după numele munţilor, Balkanhalbeiland – Goea. Versuch einer Wissenschaftlichen Erdbeschreibung (Berlin, 1808).

„Munţii Balcani”, denumiţi astfel printr-o tautologie (în locul mai vechilor denumiri Turcia Europeană, Peninsula Orientală, Levantul European, Peninsula greacă ş.a.), se întind de-a lungul

drumului care leagă Imperiul Habsburgic de Levant, drum care, pentru că oferea o relativă siguranţă şi era uşor de străbătut, a devenit şi cel mai cunoscut care traversa Peninsula.

Geografic, Balcanii sunt legaţi de Europa, dar cultural au devenit cu timpul obiectul a numeroase frustrări culturale, politice şi ideologice, un summum de trăsături negative şi reperul ce a servit construcţiei, prin contrast, a imaginii pozitive şi automăgulitoare a „europeanului” şi „occidentului”.

Antoaneta Olteanu este profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, Departamentul de Filologie rusă și slavă, autor a numeroase cărți din domeniul culturii și civilizației ruse (Miturile Rusiei clasice, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea), al etnologiei comparate (Ipostazele maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, Școala de Solomonie. Divinație și vrăjitorie în context comparat, Calendarele poporului român, Reprezentări ale spațiului în credințele românești, Dicționar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite; Zile și demoni. Calendar și mitologie populară rusă etc.). A realizat, de asemenea, numeroase traduceri din limba rusă.

Antoaneta Olteanu este membru al Asociației Profesorilor de Limba și Literatura Rusă din România din 1991 (în perioada 1995-1997 a fost secretar-general al acesteia), membru al Asociației Slaviștilor din România (membru din 2004, vicepreședinte din 2006, iar din 2016 - președinte al asociației), membru-reprezentant al României în Comitetul Internațional al Slaviștilor, din 2009, precum și membru al altor organizații profesionale: membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala de Traduceri Literare, din 2009, iar, peste trei ani, membru în Consiliul de coordonare a Filialei de traduceri literare a USR; membru al ASER (Asociația de Științe Etnologice din România), al SEEFA (Slavic and East European Folklore Association), ISFNR (International Society for Folk Narrative Research), membru al EASA (European Association of Social Anthropologists) din 2008.

Etnologia este unul dintre domeniile de referință, în care au fost aduse contribuții importante la studierea mitologiei populare. Teza de dioctorat, Personaje malefice în mitologia romanică și slavă, de factură comparatistă, a fost publicată sub numele Mitologie comparată la Editura Universității din București în anul 1998. Aici sînt cuprinse conceptele fundamentale pe care le va adapta la realitățile românești și slave din domeniul etnologiei - spațiu sacru, timp sacru, sistemul opozițiilor binare, de influență eliadescă, dar și sistematizarea personajelor demonice, a principiilor magiei ș.a.m.d. Ca exemplificare a teoriilor din acest volum au apărut, în același an, volumele Ipostaze ale maleficului în medicina magică (Editura Paideia, București, 1998), consacrat fenomenului descîntatului, prezentat ca text și ritual, apoi Metamorfozele sacrului. Dicționar de mitologie populară (Editura Paideia, București, 1998), care descompune universul magic țărănesc în ființe, obiecte, plante, spații și acțiuni magice. descrise ca aflîndu-se într-un complex mai amplu de reprezentări religios-filosofice ale țăranului român. Un alt dicționar de mitologie, Dicționar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite (Ed. Paideia, București, 2004) cuprinde personaje demonice din diferite mitologii, dar care păstrează totuși, în pofida distanței dintre arealele culturale, numeroase trăsături comune.

Un alt studiu important, cu o largă răspîndire, cunoscînd mai multe tiraje, este Școala de solomonie. Divinație și vrăjitorie în context comparat (Editura Paideia, București, 1998). Cele două perspective de cercetare, comparatistă, teoretic, respectiv practic, se regăsesc aici. Universul magiei și vrăjitoriei populare este descris aproape exhaustiv, cititorul și specialistul putînd avea o imagine aproape completă a actelor magice practicate în trecut sau chiar în prezent. Perspectiva diacronică și cea amplu comparatistă nu fac decît să confirme universalitatea modului de gîndire arhaic al țăranului român.

Elementele magice pe care le presupune timpul sacru au fost sistematizate în mai multe lucrări (Calendarele poporului român, Editura Paideia, Bucureșți, 2001, Zile și demoni. Calendar și mitologie bulgară, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, Zile și demoni. Calendar și mitologie populară bulgară, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008). De o mare popularitate s-a bucurat Calendarele poporului român, care a primit numeroase aprecieri de la specialiști, dar și premii, fiind un instrument de lucru extrem de util. Această mare sinteză, dezvoltată masiv în 2009, cuprinde materiale de arhivă, credințe populare din toate regiunile locuite de români, culegeri de folclor ale clasicilor etnologiei române, calendar bisericesc fix și mobil, precum credințe variate despre unități mai mici ale timpului (zile, ceasuri etc.).

Pentru a încheia abordarea mitică a universului țărănesc. Antoaneta Olteanu a realizat și volumul Reprezentări ale spațiului în credințele românești (Editura Paideia, București, 2009). Lucrarea are trei planuri majore - universul cel mai apropiat, casa, credințe despre lumea acesata și spațiile sacre ale ei, credințe despre lumea cealaltă, cu o topografie detaliată.

Cărțile consacrate civilizației ruse reprezintă celălalt mare domeniu de cercetare. Destinate a fi, în primul rînd, materiale de studiu pentru studenți, sînt adresate în egală măsură și cititorilor iubitori de cultură. Perspectiva aleasă e una mixtă - studiile sînt bogat documentate din punct de vedere istoric, dar, în aceeași măsură, reunesc și fondul literar, extrem de bogat, al fiecărei perioade. Pînă în acest moment au fost acoperite două perioade mari - perioada vede și începutul perioadei moderne (Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Editura Paideia, București, 1998; Miturile Rusiei clasice, Editura Paideia, București, 2014) - și perioada imperială, Rusia secolului al XIX-lea (Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea, Ed. All, București, 2011. Este în curs de pregătite și o civilizație a lumii sovietice, mai bine zis, viața de zi cu zi din Rusia sovietică.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.