Paideia Povestea țuicii românești – ediție alcătuită de Radu Lungu și Alexandra Grigore Studii culturale 40,80 lei Mărește

Povestea țuicii românești – ediție alcătuită de Radu Lungu și Alexandra Grigore

Ţuica a însoţit ţăranul român, şi nu numai, în trecerea lui prin vremelnicia vieţii (botez, nuntă, pomana mortului), de Paşti și de Crăciun, în nădejdea adeverită a unui Nou An care va fi fost trecut cu bine (pe câmp, în bâlciuri, la hore) şi în tovărăşia celor apropiaţi. 

 

Mai multe detalii

2461P

Nou

40,80 lei cu TVA

-15%

48,00 lei cu TVA

„Țuica”, „pălinca”, „horinca”, „vinarsul”, „rachiul” sunt numite, pe bună dreptate, „udături” tradiționale și nu ar trebui să lipsească de la nici un ospăț românesc. Cartea de față prezintă o istorie accesibilă și savuroasă a acestor licori „naționale”, a căror faimă a ajuns dincolo de hotarele țării. Cititorul va descoperi povești de altă dată în care alcoolul a jucat un rol principal, cum ar fi „bătălia țuicii” din 17 septembrie 1788 și detalii neștiute despre prepararea băuturilor distilate și despre transmiterea acestui obicei din moși-strămoși. Nu lipsesc nici mărturiile pălincarilor din zilele noastre, cât și o prezentare succintă a celor mai gustoase varietăți de țuici disponibile azi.

 

O poveste de demult despre țuică:

 

În contextul crizei în care intrase Imperiul Otoman ca urmare a asediului ratat al Vienei (1683) şi al ofensivei armatei habsburgice, Principatele Române deveniseră teatrul operațiunilor militare. Se întâmpla în vremea războiului din 1787-1791, purtat de Rusia țaristă şi Imperiul Habsburgic contra Semilunei. Pe fondul acestui conflict militar european are loc un episod interesant petrecut în Banat, la Caransebeş. Iată ce se spune despre „bătălia ţuicii” din 17 septembrie 1788.

Armata austriacă de aproximativ 100.000 de soldați şi-a stabilit tabăra în preajma Caransebeşului. Avangarda, constituită dintr-un contingent de husari, a trecut Timişul pentru a verifica prezența armatei otomane. Neexistând nici un semn despre prezența turcilor, husarii au dat în schimb de un grup de ţigani, care s-au oferit să le vândă nişte schnapps (rachiu, palincă sau ţuică). Ostaşii călare au cumpărat schnapps-ul şi au încept să bea. Îndată după aceea a trecut râul şi un grup de infanterişti habsburgici.

Când au văzut ce petrecere s-a pus la cale, infanteriştii au vrut şi ei alcool. A urmat o discuţie încinsă, între cele două tabere încingându-se o bătaie soră cu moartea. În toiul „luptei”, câţiva infanterişti au început să strige „Turcii! Turcii!”, făcându-i pe husari să dea bir cu fugiţii, convinşi fiind că atacul armatei otomane este iminent. Cea mai mare parte dintre infanterişti a început de asemenea să se împrăştie. Explicaţia este că armata habsburgică era alcătuită din tot felul de „etnii” care nu stăpâneau neapărat germana. Situaţia s-a înrăutăţit atunci când ofiţerii, în încercarea lor de a restabili ordinea, au început să strige „Halt! Halt!”, ceea ce a fost „tradus” în „Allah! Allah!” Observând goana husarilor prin tabăra habsburgică, unul dintre comandanţi s-a gândit că este o şarjă de cavalerie a armatei otomane, drept care a ordonat deschiderea focului. Trupele de artilerie deschideau focul asupra oricărei umbre. Două zile mai târziu, turcii descopereau o „avangardă moartă”...

 

Traducator/editorediție alcătuită de Radu Lungu și Alexandra Grigore
Anul publicării2022
Format95 x 205 mm
Nr. pagini126
ColecțiaEmblematic România,Cărți de Referință. Etnologie
eBook2516-povestea-uicii-romaneti-ediie-alcatuita-de-radu-lungu-i-alexandra-grigore-9786067486100.html
ID Hard Cover2516-povestea-uicii-romaneti-ediie-alcatuita-de-radu-lungu-i-alexandra-grigore-9786067486100.html
GenLiteratura
SubgenPublicistica
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieBeletristica
Sub-CategoriePublicistica
ISBN978-606-748-611-7

Scrieţi un comentariu

Povestea țuicii românești – ediție alcătuită de Radu Lungu și Alexandra Grigore

Povestea țuicii românești – ediție alcătuită de Radu Lungu și Alexandra Grigore

Ţuica a însoţit ţăranul român, şi nu numai, în trecerea lui prin vremelnicia vieţii (botez, nuntă, pomana mortului), de Paşti și de Crăciun, în nădejdea adeverită a unui Nou An care va fi fost trecut cu bine (pe câmp, în bâlciuri, la hore) şi în tovărăşia celor apropiaţi. 

 

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

O descriere accesibilă și savuroasă a  „udăturilor” tradiționale românești care nu ar trebui să lipsească de la nici un ospăț românesc. Cartea cuprinde detalii despre fabricarea țuicii pe teritoriul României, povești interesante din trecut, cât și mărturii ale pălincarilor din zilele noastre, dimpreună cu o prezentare succintă a celor mai gustoase varietăți de țuici disponibile azi.

În vremurile de demult, distilarea (separarea produselor prin încălzire şi apoi prin răcire) era o îndeletnicire des întâlnită, folosită mai ales la pregătirea de uleiuri volatile şi a balsamurilor (parfumurilor). La începuturi, tehnica era relativ simplă. Iată ce ne „povesteşte” Dumitru Beceanu, un învăţat în ale poamelor de tot felul (horticultor): într-un vas care conţinea plante sau diferite produse volatile era pus un strat de lână, care conţinea lanolină; pe acest substrat aderau vaporii aromaţi; lâna se storcea apoi şi astfel curgea uleiul înmiresmat. În Alexandria, în Egiptul ptolemeic (323-30), mai ales în jurul vestitei Biblioteci, exista un nivel foarte ridicat de cunoştinţe şi convieţuiau renumiţi alchimişti ai Antichităţii care foloseau un vas numit ambix; arabii au preluat aceste cunoştinţe (al-anbīq, alambic) şi de aceea li se atribuie etapa imediat următoare a distilării.

În Ţările Române, alcoolul distilat a apărut, se pare, în secolul al XIV-lea, în farmaciile care existau în Sibiu (Hermannstadt), Cluj (Klausenburg) şi, mai ales, în Braşov (Kronstadt), adică în oraşele din Siebenbürgen-ul săsesc; aici se produceau medicamente care aveau la bază distilatele alcoolice.

O cronică din vremurile lui Ştefan cel Mare (Letopiseţul de la Bistriţa) povesteşte că zugravilor mănăstirilor ctitorite de domnul Moldovei (1457-1504) li se trimiteau, periodic, butoaie cu ţuică de prune. Se spune că era folosită la tencuiala pereţilor şi la amestecul culorilor... Oare numai la aceasta?...

Numele de „ţuică”

Numele de „țuică” apare în toate cele trei principate istorice: înpărţile de miazăzi ale României este rostit cu o duioşie ce creşte pe măsura deprinderii cu butelca, iar cu cât ne îndreptăm spre miazănoapte se preface în „tărie” şi capătă denumiri ce hotărnicesc deosebiri regionale şi scot la iveală o fărâmă din multiculturalitatea transilvană (palincă, horincă, turţ). Cât despre cuvântul „rachiu”, aproape se confundă cu toate aceste denumiri de „udături” neaoşe.

Luând aminte la spusele cărturarului lingvist, putem să „înfăţişăm” ţuica ca pe o udătură spirtoasă dobândită prin„dospirea” (fermentarea) prunelor (dar şi a altor poame) şi, apoi, prin distilarea lor (adică prin răcirea/condensarea aburilor ieşiţi din „fiertura” de prune „dospite” aflată pe foc). Însă, de-ar fi s-o spunem p-aia dreaptă, numele de „ţuică” ar trebui dat numai alcoolului distilat de prune (sau de corcoduşeînMuntenia, Oltenia,  zarzăre – în Transilvania); asta nu ne împiedică însă să mai bem din când în când câte o „ţuică de prune”.

În fapt, dicționarele explicative ale limbii române nu poartă etimologii vădite cu privire la numele acestei îndrăgite „udături” a românilor; astfel, suntem „trimişi” la numele sârbo-croat de cujka, care, după spusele unora, s-ar „trage” din neaoşul românesc „ţuică”. Așadar, se pare că „ţuicaeste un cuvânt neaoş românesc, care ar fi trecut de la noi la sârbi.

Nepăsători faţă de neliniştile etimologice, tovarăşii de drum ai ţuicii o „mângâie”, privind-o drăgăstos în cei „doi ochi albaştri”, cu alintături de tot felul: „ţuiculiţă”, ţuiculeană”, ţuicuşoară”... De atâtea dezmierdări pe vreme de „ţuică-reală” (ţuicuială”), ţuicarulîşi alege cu greu cuvintele: ţuicărescsauţuicuiesc”?

Ţuica este numele celei mai îndrăgite şi cinstite băuturi populare, fiind legată de mirosurile ogrăzilor săteşti şi ale cârciumilor de mahala, „luată” de vâltoarea vieţii şi „bănuită” de iscarea veseliei, dar şi a simţământului de dor, printre comeseni.

Învechirea ţuicii

În Transilvania, butoaiele de salcâm se folosesc numai de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Originar din America, salcâmul a fost plantat pentru prima dată în 1852, la Băileşti (jud. Dolj), pentru ca ulterior să fie plantat în Oltenia, pe nisipurile mişcătoare, în Bihor (Valea lui Mihai) şi în alte regiuni ale ţării. Înainte de sosirea salcâmului, doagele erau meşterite din lemn de stejar, de dud şi de castan.

Învechirea se poate face şi în butoaie de cireş şi chiar în damigene de sticlă...

Pivniţe şi butoiaşe

De la povarnă sau din beci la negustorii de spirtoase

Nu de multă vreme (între cele două războaie), în Dâmboviţa, într-un sat de la poalele Bucegilor, ţuica de prune era scursă în „butini” (sic) de stejar şi „cărată” cu căruţele până la Titu sau Bucureşti, la negustorii de spirtoase. „Butinile” trebuie să fi fost nişte „putini” sau „buţi” (butoaie) de transportat alcoolul la distanţă.

Butoiaşe şi butelci

Ţuica tânără sauînvechită, „stăpânită” sau târguită, trebuie să se „odihnească” în butelci (din ucr. butelka), nişte damigene mici cu gâtul strâmt, plămădite din pământ ars, dar mai cu seamă în butoiaşe (diminutiv al lui butoi, bute, lat.buttis, buttis, recipient pentru vin), nişte vase făcute din doage de lemn de salcâm, stejar, dud sau castan. Şi trebuie să rămână acolo ceva vreme (luni bune, chiar ani), nădăjduind să nu avem prin preajmă vreun „butoi fără fund”...

Ţuici

După spusele Ordinului 362/2008, ţuica tradiţională românească este un distilat de prune obţinut la cazane de cupru cu foc direct, prin simplă distilare, provenind dintro zonă situată în Subcarpaţii Munteniei.

În funcţie de regiunea în care au fost produse prunele şi de tehnologia folosită, fermentarea acestor poame (între 6 şi 8 săptămâni) se face în căzi de lemn, putine de fermentare şi vase inoxi-dabile; distilarea se face deci în cazane de cupru, la foc deschis (cu lemne) sau în echipamente de distilat, cu o concentrare de alcool de maximum 86%, astfel încât produsul distilat să păstreze gustul şi aroma de fruct. Pentru fabricarea ţuicii este autorizată folosirea produselor îndulcitoare, a substanţelor aromate, a coloranţilor; folosirea alcoolului etilic de origine agricolă nu este permisă; amestecarea este permisă.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

10 alte produse din aceeași categorie