Diavolul învrăjbitor al lumii după credințele poporului român - Tudor Pamfile

Destinul operei științifice a folcloristului și etnografului Tudor Pamfile (1883-1921), este, în bună măsură, identic cu acela al unora dintre marii săi înaintași (Sim. Fl. Marian, în primul rând) și contemporani (Elena Niculiță-Voronca ori Elena Sevastos, de exemplu). Lăsate, în deceniile de comunism, din motive ideologice și de politică culturală, într-un fel de „uitare respectuoasă”, scrierile folcloristului de la Țepu au intrat, totuși, viguros, în conștiința posterității, istoriile disciplinei¹ și dicționarele de profil² acordându-le locul ce li se cuvine. Între meritele cercetătorului au fost reținute completitudinea cercetărilor reflectate în rubricile revistei „Ion Creangă” (1908-1920), în care s-a adunat un material „extrem de bogat și valoros”³; caracterul monografic al cercetărilor despre satul natal, Țepu; „compartimentarea... bine gândită” a prozei populare; culegerea totală, tendința spre exhaustare a materialului unei zone (unui sat, în cazul de față); „viziunea foarte largă” relevată de planul de lucru din introducerea la Povestea lumii de demult, caracterul documentar al culegerilor sale.

Noutatea lucrării Industria casnică la români (1910), socotită a fi, ca și Agricultura la români (1913), „unică în literatura etnografică a popoarelor” nu poate fi pusă la îndoială. Toate acestea conferă scrierilor sale perenitate, ele câștigând interes „cu cât trece timpul”. I s-a recunoscut, nici nu se putea altfel, rolul de „animator”, în scurta sa viață Pamfile inițiind numeroase proiecte pe care, cu forțe proprii, le-a dus la bun sfârșit, după cum a fost scoasă în evidență calitatea sa de polemist, aflat în dispute cu G. Pascu, Ovid Densusianu, Th. Speranția și alții. Dar ceea ce prevalează asupra tuturor acestor calități și merite este condiția lui de culegător de materiale, „singurul sector și, trebuie să recunoaștem, deloc neînsemnat, unde Pamfile a putut să-l concureze pe Artur Gorovei”, revista sa (este vorba despre „Ion Creangă”) căpătând astfel „chip de corpus”⁴.

Ca etnograf i se recunosc pasiunea de esență romantică pentru cultura populară, interesul deosebit prezentat de lucrările sale despre ocupațiile poporului român, ca și cele despre obiceiuri și sărbători, susținute de „materialul etnografic bogat”, precum și prioritatea în tratarea câtorva probleme importante din cultura materială a românilor⁵.

Sigur, opera folcloristică și etnografică a lui Tudor Pamfile nu poate fi scoasă din contextul epocii în care a fost elaborată, ea purtând pecetea timpului său. „Albina harnică a poporului român” (V. Bogrea), „epigon târziu al romantismului științific” (R. Vulcănescu), „un clasic al etnografiei și folcloristicii românești” (Al. Dobre), „culegător și sistematizator” în domeniul mitologiei (O. Papadima) – sunt doar câteva formule care îl caracterizează succint pe autor. Dar exegeza critică a reținut și părțile mai puțin izbutite ale acestei opere, judecată cumva de la altitudinea atinsă de cercetarea folcloristică și etnografică din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

„Cărțile sale... s-au dovedit a fi, la examenul critic mai sever al folcloriștilor actuali (subl. mea – N.C.), minate de numeroase deficiențe, ca, de ex. – notează Iordan Datcu – nesistematizarea riguroasă a materialelor după specii și localități, reproducerea textelor după memorie și cu neinspirate îndreptări cărturărești, ine­xistența sau insuficiența referințelor despre informatori, caracterul factologic, descriptiv al culegerilor, al prefețelor și stu­diilor, mecanicismul interpretărilor, im­proprietatea terminologiei utilizate etc.”

Unde s-ar situa, din această perspectivă, fascicula Diavolul învrăjbitor al lumii. După credințele poporului român apărută în seria editată de Academia Română, „Din vieața poporului român”. Culegeri și Studii, XXV, 1914? Cronologic, volumul acesta vine imediat după Povestea lumii de demult (1913), conținând amintitul „plan de lucru”, a cărui semnificație a fost relevată ceva mai înainte, fiind urmat de Cerul și podoabele lui (1915), Văzduhul (1915)¹¹ și, postum, Pământul (1924). Ca mod de expunere, volumul de față stă mărturie pentru multe dintre calitățile, dar și slăbiciunile scrisului pamfilian. De notat ar fi, întâi, originalitatea temei alese, către care a fost condus mai mult de instinctul său de cercetător, decât de vreun model din afară, deși punctul de plecare, lasă să se înțeleagă Capitolul I al lucrării și chiar subtitlul adăugat inițial acesteia („cu prilejul unor cercetări streine despre „Femeia mai drac decât dracul”), îl constituie studiul francezului V. Bugiel, Une nouvelle populaire: La femme pire que le diable, apărut în mai multe numere din „Revue des traditions populaires”, la care se adaugă și alte cercetări pe aceeași temă (Kunst, Polivka). Cărturarul tecucean se avântă impetuos într-un soi de dispută cu autorii străini, observând, pe bună dreptate, că ignorarea (sau necunoașterea) materialului românesc văduvește încercările de identificare a originii și de trasare a eventualelor căi de difuziune a motivului în Europa de o verigă extrem de importantă. „Slabele-i mijloace” nu-i per­mit, totuși, să ducă investigația de tip comparatist mai departe; intervenise, în acest sens, și mentorul și sprijinitorul său la Academia Română, Ion Bianu, care îi scria pe șpalt: „Îți înapoiez Diavolul D-tale. Cred însă că deloc nu se potrivește acel adaos explicativ de titlu «cu prilejul etc.» Te rog să rămână suprimat”¹². Bianu avea, desigur, dreptate, cunoștea bine potențele colaboratorului Academiei, judeca limpede felul acestei scrieri care cumulează, în capitolele III-IX ale sale un număr de peste 30 de texte – povestiri în proză sau narațiuni versificate –, pe tema imixtiunii diavolului în viața oamenilor, dimensiunea comparatistă fiind cu totul estompată.

Și de data aceasta, materialul faptic și intuiția științifică îl conduc pe Tudor Pamfile la o ordonare logică a textelor, chiar la o tipologie tematică sau motivică, unele dintre «clasele» identificate de el având corespondent în tipologiile internaționale. Astfel, povestirile adunate în Cap. IX, de exemplu, ilustrând tema „femeia-i mai drac decât Dracul” cu încheierea că „Dracul este pus sub papucul femeii – dacă nu chiar mai mult” se regăsesc ca atare în catalogul internațional al poveștilor, The Types of the Folktale.

Apologuri, legende medievale, parabole biblice, povestiri moralizatoare sau hazlii, narațiunile adunate în acest volum ilustrează o dată în plus calitatea de căpătâi a autorului – aceea de culegător. Deși pornirea teoretică și polemică din primele pagini se stinge treptat, lăsând cititorului de atunci și de acum plăcerea lecturii literare a textelor – unele transcriind cu destulă fidelitate graiul și formulele locale, altele ușor „îndreptate” urmând modelul greu de atins al genialului humuleștean, altele prelucrări ale unor scriitori populari precum Anton Pann și Petre Dulfu – cartea de față nu se împotrivește unei lecturi etnologice/antropologice. Ba chiar o stimulează...

Mă gândesc, de pildă, la o temă de maximă generalitate, „diavolul între natură și cultură”, cum sună, de altfel, titlul unei teze de doctorat, elaborată de Ulrika Wolf-Knuts, de la Ăbo Academi (Finlanda), la relația uman – non-uman, la perechea ordine – dezordine, la raporturile dintre cultura scrisă și cultura orală, dintre tradiția scripturistică și cea populară, laică, sătească (v. de ex. povestirile despre Sf. Ilie și diavolul, sau legendele despre femeile cu cap de drac) și, nu mai puțin, la perspectiva dominant masculină din aceste texte, care ar putea atrage, pe bună dreptate, replica vehementă a feministelor de astăzi. Anticipând, parcă, o astfel de întâmpinare, Tudor Pamfile se disculpă oarecum scriind, la începutul Cap. VIII: „După mine, femeia, în povestirile de până aici, are un rol secundar și, dacă totuși i se dă un rost mai însemnat decât Dracului, aceasta se datorește aparenței și malițiozității bărbătești care, pe tărâmul anecdotei, vrea să facă din femeie un «Drac mai drac decât Dracul». Că este ceva adevărat în această socotință a bărbaților nu-i locul discuției aici; dar că aceasta este adevărată, după materialul literaturii noastre populare, ca și după a[l] altor națiuni – nu mai rămâne nici o îndoială”. Imagi­nea negativă a femeii, desprinsă din povestirile adunate în acest volum, n-ar fi una fundamentală, zice autorul, ci s-ar datora mai mult jocului aparențelor și „malițiozității bărbătești” reflectate în registrul satiric sau umoristic („pe tărâmul anecdotei”). Cu tot vagul acestor aprecieri, ceva tot se poate reține – anume că, fără să ni se spună expres, toate narațiunile strânse aici provin de la informatori bărbați, culegătorul însuși fiind bărbat, crescut și trăitor în mediul cazon, militar, prin excelență masculin, în care, se știe, primează anecdota, gluma de o anumită factură. Dar cum nu știm și nu vom ști niciodată exact când, în ce împrejurări, în ce context, către ce audiență, cu ce scop au fost spuse aceste narațiuni, oprim aici considerațiile în legătură cu tema masculinitate-feminitate în povestirile despre femeia care l-a albit pe dracul.

Vii încă, circulând pe cale orală sau în scris în diferite medii, în anii de la începutul secolului al XX-lea, narațiunile acestea ne spun multe despre cei care le-au creat și vehiculat în timp, despre structura și principiile morale ale societății românești, despre mentalitatea omului de la Carpați și Dunăre de acum o sută de ani și de mai de demult.

Nicolae CONSTANTINESCU

Povestirea întâi

Femeia dă dracului să-i facă drept un fir de păr. Căznindu-se în toate chipurile, dracul înălbește, dar părul tot strâmb rămâne.

„Cică era odată un om sărac-sărac și ăst om nu mai putea să dea-nainte, să fi făcut și aripi. Ce era să facă el, un suflet, – muierea muiere, copiii mărunți, pământ puțin. În grădină, lângă casă, era o baltă, pe care se încercase fel și chip s-o sece și nu putuse. Și-odată, cum sta el plouat lângă baltă, gândindu-se la sărăcia de e pe capul lui, numai că vede pe dracul țâști! din mătasa broaștei și potinteu¹ înaintea lui.

Bietului om nici nu-i mai dete mâna să fugă. Dracul, prietenos și iclean cum e, începu vorba și-l întrebă de ce este așa de topsăcat¹. Și după ce-i spune rumânul câte mai trage pe urma sărăciei, dracu-i zise:

– Hai să facem o învoială. Dă-mi mie balta, ca să mă prind slugă la tine fără nici o simbrie, și-am să te scap de sărăcie. Eu știu când se pun anii secetoși și când cad anii ploioși; am să te învăț când să pui bucatele pe coastă și când ai să le pui pe padină². Dar c-o îndatorire din partea ta: să-mi dai totdeauna de lucru, că altfel te-ai dus pe copcă; te curăț și pe tine, și pe ai tăi. Uite-ți spune, să n-am păcat!

Când auzi bietul om de una ca asta, mai-mai că-i venea să-i zică să se ducă „unde-a dus mutul, iapa”, dar se răzgândi:

– Să-ntreb și nevasta, – zice el, – să văd ce-mi  spune; să vii să-ți dau în bună în cutare zi, și tot aici unde vorbirăm.

Intră în casă și spuse zapciului, toată tărășenia cu dracul. Dar femeia, de după sobă:

– Adu-l, bărbate, și las-că-i dau eu de lucru!

Și pe vorba muierii se suci omul și la ziua hotărâtă – spre baltă. Dracu-l aștepta cu răspunsul ca pe un codru verde. Omu-i dete-n bună și din clipa aia își și începu serviciul întunecatul argat. Căpiii răsăreau în somn, – îl visau pesemne –, după ce l-au văzut dintr-ntâi brichisând³ prin curte și prin casă. Da-ncetul cu-ncetul se-nvățară cu el.

Treburile mergeau strună de când intrase-n curte dracul. Întorceau oamenii la miriști; înciocăla și omul nostru plugul și porni cu argatul la-ntors de miriști. Dracul, când se lăsă pe coarne, întorcea brazdele ca de jidovi, – da vezi, ce făcea, ce dregea el, că boii abia adiau din nări.

– Stăpâne, zise el, să pui bucate numai pe-aici, pe deal, că la vară au să fie înecuri pe rovine!

Omul ascultă de diavol și sfatul lui îi prinse bine, că unde începură, nene, pe primăvară, niște sfinte de ploi; turnà cu găleata, nu altceva. De sămănăturile de pe vale nu s-alese praful. Numai porumbii pe deal crescuseră nebuni, de nu te vedeai din ei, să fi fost călare pe cal de călăraș: braniște, nu altceva. Cum se năstimiau¹ puicele, se și încurcau, de multe și mari ce erau. Grânele erau zid, și pân-la brâu.

Tudor Pamfile (n. 11 iunie 1883, comuna Țepu, județul Tecuci, în prezent județul Galați – d. 21 octombrie 1921, Chișinău) a fost un scriitor, etnolog și folclorist român, laureat al premiul„Neuschotz” al Academiei Române în anul 1909.

A urmat la Tecuci cursurile ultimelor două clase primare, precum și studiile gimnaziale. Studiile liceale le-a realizat la Școala fiilor de militari (Liceul Militar) din Iași (1899-1904) după care a urmat Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie din București (1904-1906).

După terminarea Școlii de Ofițeri, a fost repartizat la Regimentul 3 Roșiori din Bârlad. Aici a scos revistele Ion Creangă și Miron Costin. A sprijinit îndeaproape apariția revistei Freamătul, care a apărut la Tecuci în anul 1911, după care, din lipsă de colaboratori, i-a mutat redacția la Bârlad. Numai culegerile și studiile apărute sub egida Academiei Române însumează peste 4.200 pagini.

În 1915, un grup de trei intelectuali bârlădeni format din Tudor Pamfile, poetul George Tutoveanu și preotul Toma Chiricuță a decis înființarea unei societăți culturale pe care au numit-o „Academia Bârlădeană”.

Începând cu anul 1918 Tudor Pamfile se stabilește la Chișinău și conduce, până în anul 1920, publicația Cuvântul Moldovei.

Numărându-se printre primii culegători de folclor ai secolului al XX-lea, Tudor Pamfile este una dintre personalităţile care au ştiut să exploateze şi să pună în valoare străvechile tradiţii ale poporului român. Autodidact, intelectual cu suflet de ţăran, înzestrat cu o putere de muncă neobişnuită, Tudor Pamfile a fost cel care a încercat constituirea unui ciclu de scrieri despre mitologia românească, adunând la un loc „credinţele poporului român” despre facerea lumii, cerul şi podoabele lui, văzduhul, duşmanii şi prietenii omului şi sfârşitul lumii. Călăuzit de entuziasmul descoperitorului de comori, Tudor Pamfile s-a aflat într-o permanentă căutare a „documentelor vii”, a acelor „firişoare de aur” (după cum îi plăcea să le numească) ce contribuie la cunoaşterea poporului român şi care formează „arhiva vie a sufletului românesc”. Culegerile lui Tudor Pamfile, bazate pe informaţie şi observaţie personală, sunt astăzi considerate documente de autenticitate incontestabilă în studierea folclorului şi etnografiei româneşti.

 Tudor Pamfile și Arthur Gorovei, au fost creditați ca fiind primii cărturari care au adunat povești populare românești autentice.

 Istoria literaturii române şi în special folcloristica i-au conferit lui Tudor Pamfile un loc binemeritat în evoluţia culturii române. Gălăţenii îi păstrează memoria vie, reînviind tradiţiile populare în fiecare an, cu prilejul Festivalului de Datini şi Obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou „Tudor Pamfile”, atunci când, în preajma sărbătorilor de iarnă, costumele şi obiceiurile tradiţionale devin subiectul unui spectacol autentic.

Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Antoaneta Olteanu.

Antoaneta Liliana Olteanu (n. 22 ianuarie 1968, București) este profesor de limbă și literatură rusă, etnolog și traducător român.

Antoaneta Olteanu este membru al Asociației Profesorilor de Limba și Literatura Rusă din România din 1991 (în perioada 1995-1997 a fost secretar-general al acesteia), membru al Asociației Slaviștilor din România (membru din 2004, vicepreședinte din 2006, iar din 2016 - președinte al asociației), membru-reprezentant al României în Comitetul Internațional al Slaviștilor, din 2009, precum și membru al altor organizații profesionale: membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala de Traduceri Literare, din 2009, iar, peste trei ani, membru în Consiliul de coordonare a Filialei de traduceri literare a USR; membru al ASER (Asociația de Științe Etnologice din România), al SEEFA (Slavic and East European Folklore Association), ISFNR (International Society for Folk Narrative Research), membru al EASA (European Association of Social Anthropologists) din 2008.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.