Povestea lumii de demult. Pământul. Sfârșitul lumii după credințele poporului român - Tudor Pamfile

Textele incluse în această ediție sunt cele ale edițiilor princeps – Povestea lumii de demult. După credințele poporului român, de Tudor Pamfile, Academia Română, Colecția „Din viața poporului român. Culegeri și studii”, vol. XIII, București-Lepizig-Viena, 1913, 187 p., Pământul. După credințele poporului român, Academia Română, Colecția „Din viața poporului român. Culegeri și studii”, vol. XXXII, Cultura Națională, 1924, 61, p. și Sfârșitul lumii. După credințele poporului român, Bârlad, Colecția revistei „Ion Creangă”, nr. 1, 1911, 80 p. Ediția noastră reproduce integral textele edițiilor princeps.

Prezenta ediție păstrează particularitățile ling­vistice (fonetice și morfologice) ale textelor. În transcriere am aplicat principiul interpretativ, respectând ceea ce considerăm a reprezenta pronunție, modificând ceea ce ține de grafie:

– e a fost transcris ie în grafii ca: trebue, voesc, pue ea a fost transcris a în grafii ca: vieața, iea;

– ea a fost transcris ca ia în grafii ca: cheltueală, orânduească;

– i a fost transcris e în grafii ca: marția;

– ia a fost transcris ea în grafii ca: plutiea, chiamă, ghiață;

– s a fost transcris z în grafii ca: desbatere, svârle;

– ș a fost transcris și în grafii ca: aceeaș, iarăș, totuș ș a fost transcris j în grafii ca: bâșbâim;

– z a fost transcris s în grafii ca: repauz;

– m a fost transcris n în grafii ca: îmmulțit, îmmormântare;

– s-a eliminat u final în grafii ca: obiceiu, paiu, ariciu, oiu aduce;

– am eliminat accentele inutile: puteà, zăbovì, așà, cinevà;

– unele cuvinte compuse au fost scrise conform ortografiei în vigoare: dela > de la, pentrucă > pentru că, ceeace > ceea ce, decum > de cum; la olaltă > laolaltă, câte odată > câteodată, de sigur > desigur, numai decât > numaidecât; ci-că > cică; deapururi > de-a pururia m folosit minuscule pentru redarea denumirilor unor popoare: români, greci.

Am completat și unificat sistemul de notare, indicând, la prima apariție, datele complete ale cărții citate.

A.O.

Tudor Pamfile, prin importantele sale culegeri de mitologie populară, a reprezentat un moment esențial în cercetarea vechilor credințe populare, ca parte integrantă a unui sistem de reprezentări mitologice bine conturat. Studiile sale, numeroase și bogate în informație, acope­rind o bună parte a mitologiei populare, au început să apară în 1911: Sfârșitul lumii. După credințele poporului român (Bârlad, 1911), Povestea lumii de demult. După credințele poporului român (1913), Diavolul învrăjbitor al lumii. După credințele poporului român (1914), Cerul și podoabele lui. După credințele poporului român (1915), Văzduhul. După credințele poporului român (1916), Mitologie românească, I, Dușmani și prieteni ai omului (1916), Mitologie românească, II, Comorile (1916), Mitologie românească, III, Pământul. După credințele poporului român (1924).

Volumele conțin un bogat material prezentat in extenso, descriptiv, fără comentarii critice comparatiste. Cum aprecia Ovidiu Papadima, Tudor Pamfile „a făcut o admirabilă operă de folclorist culegător și sistematizator, lăsând viitorimii sarcina da a interpreta întreaga viață atât de diversă a mitologiei noastre”.

Informație cu caracter mitologic se găsește și în alte studii ale lui T. Pamfile, dedicate obiceiurilor, calendarului popular, subliniindu-se un anumit model al gândirii populare, o viziune specifică asupra lumii, „cu privire la caracterul religiunii ce stăpânește poporul român”: Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic (1910), Sărbătorile la români. Crăciunul. Studiu etnografic (1914), Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului. Studiu etnografic (1914).

...

În afară de celebrul cuplu de creatori Fârtatul/Nefârtatul, numeroase legende aduc în prim-plan o serie de animale care par a fi mai degrabă mai vechi divinități zoomorfe și nu crea­turi ale Fârtatului, dovadă prezența lor la actul creației, mult înaintea apariției celorlalte viețuitoare („Când a urzit Dumnezeu pământul cu broasca și cu ariciul”... – p. 84). Motivul „greșeala ariciului” care urzește prea mult ne trimite cu gândul la faptul că ariciul trebuie văzut ca un dublu al creatorului, care are puteri depline: „Dumnezeu a chemat pe arici și i-a zis: – Pe tine, arice, am să te pun să urzești pământul.

– Cum? Pentru ce, Doamne? Cum să urzesc eu, așa de mic, un pământ așa de mare, cu văi, cu dealuri, cu munți, cu ape? – Ce-ți pasă? ți-ajut eu” (p. 64). Nu întâmplător Dumnezeu apelează la confratele său supărat – retras în locuința lui, departe de cea divină, și purtându-i pică divinității care i-a uzurpat locul. În felul acesta trebuie înțeleasă șiretenia ariciului, probabil ofensat (asemeni Nefârtatelui): „Ariciul, șiret, vrând să facă pe Dumnezeu să greșească, când vedea că Dumnezeu se apropie de el cu zidirea pământului, desfășura câte puțin ață de pe ghem, așa că tocmai la urmă, când Dumnezeu a văzut că ariciul este mai mare decât cerul, a priceput că ariciul i-a stricat țancul” (p. 64). Aceeași inteligență și putere superioară pe care o are ariciul poate fi văzută în altă legendă: „Pământul era neted ca o masă, fără nici un pic de ridicătură pe el (...). Văzând aceasta Dumnezeu și neștiind cum să facă spre a îndrepta răul, se duse la arici și-i zise: – Ei, îți place cum am făcut cu pământul? – Îmi place, răspunse ariciul; numai un lucru nu l-ai nimerit. Cum vor trăi pe el ierburile, dobitoacele și oamenii fără o picătură de apă?// Iar Dumnezeu, după ce se gândi puțin, zise: – Atunci fă și tu cum te pricepi; eu atât am știut, atâta am făcut.// Ariciul, cum căpătă această învoire, îndată se vârî sub pământ și cu spinarea începu a ridica munți și dealuri, în alte părți îi prăbuși, așa că apa care se află în pământ începu să iasă prin văi și locurile mai joase, sub chip de gârle, lacuri, mări și fântâni” (p. 82). În felul acesta se justifică nemulțumirea ariciului, uitat de lume, de care Dumnezeu își aduce aminte numai la nevoie. Este de amintit legenda în care este trimis un mesager (albina, musca), cu rugămintea de a afla soluția pentru surplusul de pământ rezultat în urma creației. Uneori din monologul ariciului reiese această rivalitate a celor doi creatori; alteori este vorba de o simplă lipsă de respect, pe care ariciul i-o impută lui Dumnezeu: „Și, la urma urmei, dacă Dumnezeu nu știe cum să facă pământul mai mic și s-a gândit să încerce priceperea unui ghemuț ca mine, să mă fi chemat el, să fi venit el la mine și cel puțin să fi trimis pe cineva mai ca oamenii ca să mă ispitească, și nu o muscă uricioasă!” (p. 76).

Oricum, trebuie remarcată în mod deosebit structura volumului Povestea lumii de demult, deosebit de interesantă – creatori, actul concret al creației, ziua creației, elementele componente ale pământului, apariția omului, momentele importante din evoluția pământului (potopul) –, care, pornind de la momentul creației propriu-zise a pământului (cosmos, oameni), se dove­dește a fi, așa cum își propusese Pamfile, o icoană a lumii trecute, căreia îi prezintă principalele evenimente. În completarea acestui volum vine cel intitulat Pământul după credințele poporului român, care intră și mai mult în amănunt în ceea ce privește actul creației lumii, sau, mai bine zis, al lumilor succesive. Pe lângă pământul cunoscut, populat de oameni, mai există numeroase universuri: „Sub pământul rohmanilor este un alt pământ, pe care îl locuiește un soi de oameni numit Dușmanii, și sub lumea Dușmanilor un alt neam de oameni, ce au capul de porc, pântecele mare și sunt îmbră­cați ca domnii...” (p. 255). Demnă de remarcat, pentru acest volum, este o anumită împletire a planurilor mitologice. Astfel, timpul mitic era a) cel de  la facerea lumii, b) de dinainte de potop, c) pe vremea Mântuitorului. În postură de creator apare și Hristos, personaj al mitologiei de sorginte creștin-populară: „Demult, pământul era neted; nu erau ca amu dealuri și văi, munți, dar când fugea Domnul Hristos de jidani, după ce a scăpat de e cruce, ca să nu-l prindă, gândea să se facă între el și jidani munți, văi, să-l aciuiască, și de atunci au rămas până astăzi” (p. 231).

Așa cum era firesc, orice creație își are sfârșitul ei. După ce am aflat povestea pământului și a lumii de demult, Pamfile ne oferă Sfârșitul lumii după credințele poporului român, o apocalipsă sumară, care pare a fi, mai degrabă, un episod din lungul șir al creațiilor succesive, ai căror martori am fost în volumele precedente: „După ardere, pământul se va înturna cu partea cea de dedesubt în sus, adică cu partea cea curată, iar Domnul Hristos se va pogorî pe el și va face doi oameni, care vor porni lumea cea nouă, cum a fost odată cu Adam și Eva.// Alții cred că, întorcându-se pământul cu fața cea curată în sus, vor veni pe lume rohmanii” (p. 331).

Dincolo de tabloul coerent al Creației, pe care îl surprinde amănunțit în cele mai reprezentative legende cosmogonice ale mitologiei române, Tudor Pamfile a reușit să reconstituie un vast sistem de gândire, un univers perfect închegat, în care nici unul din amănuntele surprinse în legende nu este întâmplător.

Antoaneta Olteanu

Tudor Pamfile (n. 11 iunie 1883, comuna Țepu, județul Tecuci, în prezent județul Galați – d. 21 octombrie 1921, Chișinău) a fost un scriitor, etnolog și folclorist român, laureat al premiul„Neuschotz” al Academiei Române în anul 1909.

A urmat la Tecuci cursurile ultimelor două clase primare, precum și studiile gimnaziale. Studiile liceale le-a realizat la Școala fiilor de militari (Liceul Militar) din Iași (1899-1904) după care a urmat Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie din București (1904-1906).

După terminarea Școlii de Ofițeri, a fost repartizat la Regimentul 3 Roșiori din Bârlad. Aici a scos revistele Ion Creangă și Miron Costin. A sprijinit îndeaproape apariția revistei Freamătul, care a apărut la Tecuci în anul 1911, după care, din lipsă de colaboratori, i-a mutat redacția la Bârlad. Numai culegerile și studiile apărute sub egida Academiei Române însumează peste 4.200 pagini.

În 1915, un grup de trei intelectuali bârlădeni format din Tudor Pamfile, poetul George Tutoveanu și preotul Toma Chiricuță a decis înființarea unei societăți culturale pe care au numit-o „Academia Bârlădeană”.

Începând cu anul 1918 Tudor Pamfile se stabilește la Chișinău și conduce, până în anul 1920, publicația Cuvântul Moldovei.

Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Antoaneta Olteanu.

Antoaneta Liliana Olteanu (n. 22 ianuarie 1968, București) este profesor de limbă și literatură rusă, etnolog și traducător român.

Antoaneta Olteanu este membru al Asociației Profesorilor de Limba și Literatura Rusă din România din 1991 (în perioada 1995-1997 a fost secretar-general al acesteia), membru al Asociației Slaviștilor din România (membru din 2004, vicepreședinte din 2006, iar din 2016 - președinte al asociației), membru-reprezentant al României în Comitetul Internațional al Slaviștilor, din 2009, precum și membru al altor organizații profesionale: membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala de Traduceri Literare, din 2009, iar, peste trei ani, membru în Consiliul de coordonare a Filialei de traduceri literare a USR; membru al ASER (Asociația de Științe Etnologice din România), al SEEFA (Slavic and East European Folklore Association), ISFNR (International Society for Folk Narrative Research), membru al EASA (European Association of Social Anthropologists) din 2008.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.