Credinţele ţăranului român despre cer şi stele - Ion Otescu

Categoria: emblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Cartea prezintă sistemul de credinţe care a stat la baza astronomiei populare românești.

Ion Otescu a cules diferite legende şi credinţe, preluate din folclorul românesc, privind astronomia populară.

Astronomia (greacă ἀστρονομία / ástronomía) este o știință naturală care studiază obiecte și fenomene cerești. Folosește matematica, fizica și chimia pentru a explica originea și evoluția lor. Printre obiectele de interes se numără: planete, sateliți naturali, stele, nebuloase, galaxii și comete. Fenomenele relevante includ explozii de supernove, explozii de raze gamma, quasari, blazari, pulsari, și radiații cosmice de fond. Mai general, astronomia studiază tot ceea ce își are originea în afara atmosferei Pământului. Cosmologia este o ramură a astronomiei și studiază Universul în ansamblu.

Astronomia este una dintre cele mai vechi științe naturale. Civilizațiile timpurii din istoria înregistrată au făcut observații metodice despre cerul nopții. Acestea includ babilonienii, grecii, indienii, egiptenii, chinezii, Maya și multe popoare indigene antice din America. În trecut, astronomia includea discipline la fel de diverse precum astrometria, navigația cerească, astronomia observațională și întocmirea calendarelor. În zilele noastre, astronomia profesionistă este sinonimă cu astrofizica.

Astronomia profesionistă este împărțită în două ramuri: observațională și teoretică. Astronomia observațională este concentrată pe achiziționarea de date din observațiile obiectelor astronomice. Aceste date sunt apoi analizate folosind principii de bază ale fizicii. Astronomia teoretică este orientată spre dezvoltarea de modele computerizate sau analitice pentru a descrie obiecte și fenomene astronomice. Aceste două câmpuri se completează reciproc. Astronomia teoretică încearcă să explice rezultatele observaționale, iar observațiile sunt folosite pentru a confirma rezultatele teoretice.

În timpurile istorice timpurii, astronomia a constat doar în observarea și predicțiile mișcărilor obiectelor vizibile cu ochiul liber. În unele locuri, culturile timpurii au asamblat artefacte masive care, probabil, au avut un scop astronomic. În plus față de utilizările lor ceremoniale, aceste observatoare ar fi putut fi folosite pentru a determina anotimpurile, un factor important în cunoașterea momentului în care să cultivi culturile și în înțelegerea duratei anului.

Înainte de a fi inventate instrumente precum telescopul, studiul timpuriu al stelelor a fost realizat cu ochiul liber. Pe măsură ce civilizațiile s-au dezvoltat, în special în Mesopotamia, Grecia, Persia, India, China, Egipt și America Centrală, s-au asamblat observatoare astronomice și au început să se dezvolte idei despre natura Universului. Cea mai mare parte a astronomiei timpurii a constat în cartografierea pozițiilor stelelor și a planetelor, știință denumită acum astrometrie. Din aceste observații, s-au format idei timpurii despre mișcările planetelor, iar natura Soarelui, a Lunii și a Pământului în Univers a fost explorată filosofic. Se credea că Pământul este centrul Universului, iar Soarele, Luna și stelele se rotesc în jurul său. Acesta este cunoscut sub numele de modelul geocentric al Universului, sau sistemul ptolemeic, numit după Ptolemeu.

O dezvoltare timpurie deosebit de importantă a fost începutul astronomiei matematice și științifice, care a început printre babilonieni. Ei au pus bazele tradițiilor astronomice ulterioare care s-au dezvoltat în multe alte civilizații. Babilonienii au descoperit că eclipsele lunare reapar într-un ciclu care se repetă cunoscut ca saros.

După babilonieni, în Grecia Antică și în lumea elenistică s-au înregistrat progrese semnificative în astronomie. Astronomia greacă se caracterizează din start prin căutarea unei explicații raționale, fizice, pentru fenomenele cerești. În secolul al III-lea î.Hr., Aristarh din Samos a estimat dimensiunea Soarelui și Lunii precum și distanța de la Lună la Pământ și de la Soare la Pământ, și a propus un model al Sistemului Solar în care Pământul și planetele se roteau în jurul Soarelui, numit acum model heliocentric. În secolul al II-lea î.Hr., Hiparh a descoperit precesia, a calculat dimensiunea și distanța Lunii și a inventat cele mai vechi dispozitive astronomice cunoscute, cum ar fi astrolabul. Hiparh a creat de asemenea un catalog cuprinzător de 1020 de stele, iar majoritatea constelațiilor emisferei nordice provin din astronomia greacă. Mecanismul de la Antikythera (c. 150-80 î.Hr.) a fost un calculator analogic timpuriu conceput pentru a calcula poziția Soarelui, Lunii și planetelor pentru la o anumită dată. Artefacte tehnologice de complexitate similară nu au reaparut până în secolul al XIV-lea, când în Europa au apărut ceasuri astronomice mecanice.

Credinţe populare ale românilor legate de aştri

În credinţele vechi ale poporului român cerul apărea ca fiind sprijinit pe patru stele. După unele credinţe, întâiul cer ridicat deasupra pământului era mult mai jos, însă din anumite pricini Dumnezeu l-ar fi ridicat mai sus, pentru a-l îndepărta de oameni. „După ce a făcut Dumnezeu şi pe oameni, cerul era aproape de pămant. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, luna lumina întocmai ca şi soarele. Un cioban de la munte, însă, n-a avut de lucru. A luat o baligă şi a zvârlit-o în lună de a chiorât-o. Când a văzut asta, foc s-a făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, a mărit cerul şi l-a ridicat sus, sus, unde e azi cu lună cu tot”, relata Tudor Pamfile, citând o povestire populară. Legenda are mai multe variante: în alte locuri, oamenii credeau că Dumnezeu ar fi îndepărtat cerul de oameni, supărat pe o femeie care ar fi aruncat cu noroi în el sau cu bălegar de capră.

De Paşte, cerul se deschide, potrivit tradiţiei populare, iar în trecut oamenii de la sat se strângeau în jurul focurilor în aşteptarea minunii. Şi în alte zile de sărbătoare se petrecea acelaşi fenomen, credeau românii. „Cerul se deschide în noaptea de Sfântul Gheorghe, când dă putere tuturor pomilor ca să înflorească şi mai ales nucului, agudului şi salciei. Cea mai minunată deschidere a cerurilor, însă, se întâmplă în noaptea spre Sf. Vasile. Atunci, cerul se deschide de trei ori, una dupa alta, repede, abia lăsând vreme puţină unei lumini foarte mari ca să se vadă. În mijlocul luminii, Dumnezeu, stând la masă cu Sfinţii, priveşte la noi. Unii spun că atunci se văd mesele înconjurate de sfinţi. Credinţa că cerul se deschide la Sfântul Vasile, când vorbesc vitele şi ard comorile, o au şi rutenii”.

Soarele şi luna au fost, potrivit unor credinţie populare vechi ale poporului român, sfinţi care luminau lumea, însă pentru că o femeie ar fi aruncat cu noroi în ei, s-au îndepărtat de oameni, urcând în cer. Potrivit altor superstiţii, soarele ar fi ochiul lui Dumnezeu, de zi, în timp ce luna ar fi ochiul de noapte, afirma Tudor Pamfile. Alte relatări îi dau soarelui un caracter omenesc. „Se crede că soarele răsare întotdeauna vesel, căci atunci stă în gura raiului. Soarele răsare din apă; dovada despre aceasta sunt stropii de apă cari picură de pe faţa lui când se vede puţin ridicat pe zare şi pe cari noi, neştiutorii, îi numim raze. Fiind ieşit din apă, soarele este curat; de aceea este păcat ca cineva să-l privească înainte de a se spăla. Unul ca acesta va căpăta o boală de cap numită soare în cap, care îndeobşte se dobândeşte şi de oricine ar privi răsăritul, căci cine-i pune să se uite, tocmai ei, nişte pământeni, la un soare, care, în clipa răsăritului, e o împărăteasă strălucitoare. Când răsăritul soarelui e mândru, se crede că peste zi vremea va fi frumoasă: ziua bună, de dimineaţă se cunoaşte”.

COMETELE

În popor cometele se numesc stele cu coadă; și pentru el, ele nu sunt decât niște semne dumnezeiești puse pe cer, prin cari lumea este vestită că o așteaptă mari nenorociri, ca: războaie sângeroase „între Crai și Împă­rați”, epidemii mari în oameni și vite, foamete ș.a., și acestea au să aibă loc în partea încotro se vede steaua cu coadă. Și sfârșitul lumii va fi vestit de o stea cu coadă: de aceea mulți, văzând o astfel de stea, o iau și ca semn că poate s-a apropiat sfârșitul lumii, și se pregătesc de moarte, trecându-și timpul, cât se vede steaua pe cer, în post și rugăciuni.
De altfel, credințele în prevestirile reale ale cometelor sunt comune la toate popoarele și au fost în toate timpurile, poate numai cu mici excepțiuni. Ce să mai zicem de bietele credințe populare, când se găsesc chiar și în timpurile noastre Falbi atotștiutori, cari prevestesc cometa care are să distrugă Pământul, precum și timpul când se va întâmpla aceasta. Dar ea, șireata, nu vrea să le facă pe plac. Războiul din 1877-78 a întărit și mai mult credința poporului nostru în prevestirile de cari am spus, ale cometelor. În una din comunicările ce am primit, iată ce spune un țăran: „Se văd câteodată stele cu coadă, cari prevestesc rele, ca războaie, ciumă ș.a. Așa, în anul 1877, în
timpul războiului românilor cu turcii, se văzu pe cer o stea cu coadă, care la început fu mică; după aceea a început să se lungească și să se apropie tot mai bine de noi; și tocmai aproape desfârșitul războiului această stea cu coadă pieri”.

...

După cum se vede, poporul, deoarece nu‑și poate da seama ce sunt acele stele căzătoare, cari lui îi par stele ca toate celelalte, numai că le vede alergând pe cer ca cum ar vrea să cază și stingându‑se deodată și pierzându‑se în văzduh, și închipuindu‑și că ele stingându‑se astfel, e ca și cum ar muri, viața lor fiind licărirea lor, care acum încetează; asociind această idee cu aceea că și omul e muritor și cu credința că tot așa se pierde în văzduh și sufletul omului când omul moare, precum și cu legătura ce după credința țăranului trebuie să fie în mod necesar om și cer, deoarece tot ce a făcut Dumnezeu pe lume e numai în hatârul omului, copilul răsfățat al lui Dumnezeu: din complexul acestor idei a ajuns la credința că fiecare om trebuie să aibă candela lui în cer, adică o stea, care licărește cât licărește și sufletul în el, și că acea stea se stinge pierzându‑se în văzduh, când omul moare, după cum iese și se pierde în văzduh și sufletul lui. Și de altfel această legătură și asemuire între sufletul omului și lumină se intrevede în multe alte credințe ale țăranului. Dar dacă fiecare om are o stea, și dacă steaua lui e legată de viața lui, de ce stelele cari populează cerul sunt mereu aceleași? Adică de ce constelațiunile rămân neschimate? Cum remâne cu credințele poporului asupra acestor constelațiuni? Sunt și oameni nemuritori? El nu‑și pune aceste chestiuni. E curios cum nu‑și controlează poporul credințele lui una printr‑alta: cât de profund pătrunde cu unele și cât de copilăros e cu altele. Dar dacă ar face acest control, nu ar mai fi fantazie, ci s‑ar transforma în știință: și desigur, începându‑se acest control, s‑a dat naștere primelor începuturi ale științei.

De altfel, asemenea neconsecințe logice, această lipsă de coordonare între diversele lui credințe nu sunt numai în credințele poporului nostru. Din contră, ele sunt și au fost la toate popoarele și în toate timpurile. Și mai ales, în special această credință, cu toată lipsa ei de cel mai elementar simț de control, e la toate popoarele, și e veche de când lumea. Povestea cu magii de la răsărit, cari, văzând steaua lui Hristos pe cer, stea nouă și foarte luminoasă, așa că i‑a făcut pe ei să creadă că s‑a născut un mare împărat, și au găsit cu cale că trebuie să se ducă să se închine Lui, ce este alt decât o constatare și o confirmare că și în lumea veche era credința aceasta, sau cel puțin una analoagă: p. e. că ar fi vorba de o cometă în loc de o stea.

Aceste stele căzătoare, candele cari se sting, sunt însă numai acele ce lăsând o oarecare dungă de lumină, mai lungă ori mai scurtă, după cum a fost și steaua de mare, se sting sus, după cum am spus, fără să ajungă la pământ: cum am zice noi stelele filante.

Însă tot poporul și, desigur, cu gândul la bolizi, adaugă că mai sunt și alte stele cari cad, mai mari, rotunde și câteodată lungărețe, și intră adesea prin casele oamenilor, sau cad pe pământ sau chiar pe oameni. Acestea sunt zmeii sau balaurii sau zburătorii, cari umblă noaptea ca să pocească sau să omoare pe oamenii ce i‑ar întâlni în calea lor: căci zmeii sunt niște ființe rele, cari sunt hărăziți de Dumnezeu să umble numai prin locuri pustii, sau case pustii; dar câteodată ajung și la oamenii „ursiți de soartă să nu rămâie ca [sic!] ceilalți oameni”. De aceea aceste stele căzătoare mai sunt numite și stele rătăcitoare sau călătoare.

Când intră prin casele oamenilor, zmeii se lasă la fetele și flăcăii îndrăgostiți ca să‑i chinuiască, credință așa de sublim descrisă în Zburătorul nemuritorului Heliade.

Acești zmei desigur au conflicte și între ei, și atunci se bat în capete de se omoară, iar sângele lor cade pe pământ, închegat și negru. Cu acest sânge, când îl găsesc țăranii, afumă prin case, căci e bun că ferește pe copii de spărietură. Și nu e de mirat că‑l găsesc ei, pentru că‑l cunosc și‑l întâlnesc adesea pe suprafața pământului. Să fie cărbunele de pământ, care se găsește la suprafața pământului câteodată, cum ni se afirmă de patru învățători din Neamț, și ale căror comunicări încolo sunt foarte serioase și importante? N‑o fi însă mai degrabă ozocherita? Eu pe ce țăran am întrebat, nu a știut să‑mi arate sângele de zmeu.

Stelele călătoare pot fi și vrăjite, și cu această vrajă își află fetele încotro e ursitul lor; căci sunt unii cari știu să zică niște vorbe din gură și opresc steaua călătoare în loc; după aceea, iar prin niște vorbe pe cari le tot zic mereu, rânduiește acea stea să plece din nou, și încotro o pornește atunci steaua, într‑acolo e ursitul fetei.

Terminând cu credințele poporului despre cer și stele în general, menționez două credințe pe cari mi le spunea mama asupra stelelor, dar despre cari credințe nu am primit, nici nu am auzit de la altcineva nimic.

Cerul, îmi spunea mama, e sprijinit pe patru stâlpi, cari sunt patru stele și unul din acei stâlpi, pe cât îmi aduc aminte, era în constelațiunea Scorpia, steaua Antares, desigur. Să nu fie oare vorba de cele patru stele regale, Aldebaran, Antares, Regulus și Fomalhaut, de cari s‑a vorbit în citarea ce am făcut din Flammarion, la finele constelațiunilor zodiacale? La lumea veche, ele erau paznicii cerului, iar la noi ar fi susțiitorii cerului; și aceste două idei se pot concilia de minune una cu alta.

Ion Otescu a fost un renumit etnolog român de la începutul secolului al XX-lea care a
scris despre credințele tăranului român despre cer și stele, precum și despre alte
tradiții și legende românești.

Despre elaborarea cărţii

Înainte de a intra în materie, țin să declar un lucru. Nu m-am influențat deloc de cele ce s-au mai scris asupra unora din legendele ce voi da. Eu prezent totul așa cum l-am știut eu, sau cum mi-a fost comunicat. Am ținut să fiu consecvent cu mine însumi și cu bravii mei colaboratori învățători, cari au corăspuns așteptărilor mele.

În cursul lucrării, la orice numire sau credință dată, care este coprinsă și în vreuna din comunicările primite, voi indica prin note în josul textului numirea comunei sau cătunului și județul din care e comunicată acea numire sau credință, afară, bineînțeles, când o numire sau credință e îndeobște cunoscută. Iar la finele lucrării voi da și numele tuturor învățătorilor ale căror comunicări le-am întrebuințat, arătând și din ce localitate sunt și în scurt și părțile ce am crezut mai importante. Acolo unde sunt date și numele și etatea țăranilor cari au spus cele coprinse în comunicări, voi da și numele și etatea acelor țărani.

De altfel, că la unele din legendele ce voi da, deși la foarte puține, mai sunt și variante scrise de alții și din alte localități, aceea-i altă chesti  une; vor intra și cele date de mine ca o altă versiune, fiind luată tot din gura poporului, dar voi arăta de unde cunosc și alte versiuni scrise, cari să prezente vreun interes din punctul de vedere al scopului urmărit de mine.

Și zic toate acestea numai de legende în general, căci asupra constelațiunilor țărănești și a legendelor speciale asupra lor nu s-a scris nimic: eu cel puțin nu am găsit nimic scris. În fine, pe cât voi crede necesar, voi da și ideile și credințele celor vechi, mai ales ale grecilor vechi și ale romanilor, asupra constelațiunilor, corpurilor cerești și fenomenelor cerești și meteorologice despre care voi vorbi. Și, acolo unde va fi cazul, voi încerca și să arăt de unde și cum au ajuns până la noi unele din vechile credințe: încercare poate temerară pentru mine, dar care mi s-a părut utilă.

Ion Otescu [1907]

Înainte de a intra în materie, țin să declar un lucru. Nu m-am influențat deloc de cele ce s-au mai scris asupra unora din legendele ce voi da. Eu prezent totul așa cum l-am știut eu, sau cum mi-a fost comunicat. Am ținut să fiu consecvent cu mine însumi și cu bravii mei colaboratori învățători, cari au corăspuns așteptărilor mele.

În cursul lucrării, la orice numire sau credință dată, care este coprinsă și în vreuna din comunicările primite, voi indica prin note în josul textului numirea comunei sau cătunului și județul din care e comunicată acea numire sau credință, afară, bineînțeles, când o numire sau credință e îndeobște cunoscută. Iar la finele lucrării voi da și numele tuturor învățătorilor ale căror comunicări le-am întrebuințat, arătând și din ce localitate sunt și în scurt și părțile ce am crezut mai importante. Acolo unde sunt date și numele și etatea țăranilor cari au spus cele coprinse în comunicări, voi da și numele și etatea acelor țărani.

De altfel, că la unele din legendele ce voi da, deși la foarte puține, mai sunt și variante scrise de alții și din alte localități, aceea-i altă chesti  une; vor intra și cele date de mine ca o altă versiune, fiind luată tot din gura poporului, dar voi arăta de unde cunosc și alte versiuni scrise, cari să prezente vreun interes din punctul de vedere al scopului urmărit de mine.

Și zic toate acestea numai de legende în general, căci asupra constelațiunilor țărănești și a legendelor speciale asupra lor nu s-a scris nimic: eu cel puțin nu am găsit nimic scris. În fine, pe cât voi crede necesar, voi da și ideile și credințele celor vechi, mai ales ale grecilor vechi și ale romanilor, asupra constelațiunilor, corpurilor cerești și fenomenelor cerești și meteorologice despre care voi vorbi. Și, acolo unde va fi cazul, voi încerca și să arăt de unde și cum au ajuns până la noi unele din vechile credințe: încercare poate temerară pentru mine, dar care mi s-a părut utilă.

[1907]