Paideia Sacrul monstruos. Mitologie, mitistorie, folclor românesc - Luiza Maria Dumitru Studii culturale 27,74 lei Mărește

Sacrul monstruos. Mitologie, mitistorie, folclor românesc - Luiza Maria Dumitru

Luiza Maria Dumitru

„Obiectul esențial al cercetării întreprinse de Maria-Luiza Dumitru îl constituie folclorul, chiar dacă pregnant literaturizat, cum este cazul literaturii latine, dat fiind că românii, cum reliefează și autoarea, nu au avut o adevărată mitologie, ci numai mitistorie (termen vehiculat încă din antichitate de Historia Augusta).” (Eugen Cizek)

Mai multe detalii

1014P

Nou

27,74 lei cu TVA

-40%

46,24 lei cu TVA

Cartea Mariei-Luiza Dumitru oferă interpretări inedite ale unor texte literare aparţinând spaţiilor culturale roman, grec şi românesc, pentru a identifica arhetipurile prezente în aceste culturi şi pentru a face o clasificare a lor în funcţie de relaţiile funcţionale pe care le presupun între planul uman şi cel sacru. Arhetipurile studiate aparţin domeniului sacru, fiind arhetipuri ale monstruosului (reprezentări ale Morţii şi ale monştrilor antropofagi), fenomen sacru prin excelenţă.

 Lucrarea se structurează astfel: după prezentarea conceptelor teoretice de bază pentru cercetare, precum şi a paradigmelor culturale reprezentative ale Bazinului Mediteraneean şi ale regiunii culturale tradiţionale româneşti, autoarea dezbate, în „Secţiunea a II-a“, paradigma culturală elină, aşa cum apare ea conturată în epica greacă arhaică şi în tragedia greacă. Discuţia urmărește arhetipurile prezentate în secţiunea teoretică şi include arhetipul răufăcătorului, arhetipul justiţiarului pedepsitor sau răsplătitor şi arhetipul maestrului de iniţiere. „Capitolul VI“ include analiza unor texte care cuprind arhetipuri multiple deopotrivă de relevante în context. „Secţiunea a III-a“ este dedicată paradigmei culturale romane aşa cum apare ea în literatura latină din perioada clasică. Capitolele incluse în această secţiune tratează, fiecare, despre unul din cele trei arhetipuri principale, menţionate mai sus. Un capitol suplimentar, „Capitolul X“, tratează cazuri care reunesc mai multe arhetipuri relevante în aceeaşi măsură în contextul discutat. „Secţiunea a IV-a“ tratează, pentru folclorul românesc, în cele trei capitole ale sale, fiecare din cele trei arhetipuri principale pe care le-am regăsit şi în celelalte două literaturi, greacă şi latină. De asemenea, găsim şi în folclorul românesc texte literare care includ arhetipuri multiple („Capitolul XIV“). Discuţia arhetipurilor şi a felului în care ele se manifestă în cele trei spaţii culturale (grec, roman şi românesc) va fi sintetizată, la sfârşitul fiecărui subcapitol, printr-o schemă arhetipală şi printr-o schemă relaţională. Lucrarea se încheie cu un capitol de sinteză („Concluzii“), în care sunt puse în evidenţă diferenţele existente între cele trei paradigme, aşa cum rezultă ele din textele literare analizate.

AutorLuiza Maria Dumitru
Specificații autorlingvist și conferențiar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București
Anul publicării2007
Format140 x 200 mm
Nr. pagini320
ColecțiaStudii si eseuri - Antropologie
ISBN978-973-596-363-7

Scrieţi un comentariu

Sacrul monstruos. Mitologie, mitistorie, folclor românesc - Luiza Maria Dumitru

Sacrul monstruos. Mitologie, mitistorie, folclor românesc - Luiza Maria Dumitru

„Obiectul esențial al cercetării întreprinse de Maria-Luiza Dumitru îl constituie folclorul, chiar dacă pregnant literaturizat, cum este cazul literaturii latine, dat fiind că românii, cum reliefează și autoarea, nu au avut o adevărată mitologie, ci numai mitistorie (termen vehiculat încă din antichitate de Historia Augusta).” (Eugen Cizek)

Scrieţi un comentariu

Lucrarea Mariei-Luiza Dumitru oferă interpretări inedite ale unor texte literare aparţinând spaţiilor culturale roman, grec şi românesc, pentru a identifica arhetipuri ale monstruosului prezente în aceste culturi şi pentru a face o clasificare a lor în funcţie de relaţiile funcţionale pe care le presupun între planul uman şi cel sacru.

Ne propunem, în lucrarea de faţă, să interpretăm texte literare aparţinând spaţiilor culturale roman, grec şi românesc, pentru a identifica arhetipurile prezente în aceste culturi şi pentru a face o clasificare a lor în funcţie de relaţiile funcţionale pe care le presupun între planul uman şi cel sacru. Arhetipurile studiate aparţin, aşadar, domeniului sacru, mai exact, ele sunt arhetipuri ale monstruosului (reprezentări ale Morţii şi ale monştrilor antropofagi), fenomen sacru prin excelenţă. Lucrarea nu presupune o abordare exhaustivă a fenomenului monstruos în literaturile menţionate; am ales să discutăm despre manifestări ale Sacrului aşa cum apar ele descrise mai ales în literatura latină a perioadei augustane, în literatura epicii şi tragediei greceşti şi în folclorul românesc.

 

Textele literare eline au fost selectate din perioada arhaică, în principal din epopeile homerice (Iliada şi Odysseia) şi din poemele hesiodice (Munci şi zile, Theogonia), dar şi din unele opere ale unor tragediografi antici precum Euripide, Sofocle, Eschil, şi, în rare ocazii, din autOr mai târzii (Plutarh, Apollonios din Rhodos).

Textele literare latine au fost selectate din perioada clasică (Cicero, Titus Livius, Horatius, Ovidius, Vergilius), dar referinţe se vor face şi la autOr mai târzii (Florus, Sf. Augustin, Columella etc.). Traducerile textelor ne aparţin integral. Textele folclorice au fost selectate din antologii (T. Pamfile, L. Şăineanu, A. Gorovei etc.), după cum descriu, cât mai detaliat, monştrii antropofagi şi reprezentări ale Morţii.

 

Lucrarea se structurează în felul următor: după prezentarea, în „Secţiunea I: Cadrul Teoretic“, a conceptelor teoretice de bază pentru cercetarea noastră („Capitolul I: Contacte cu Sacrul“), precum şi a paradigmelor culturale reprezentative ale Bazinului Mediteraneean şi ale regiunii culturale tradiţionale româneşti („Capitolul II: Paradigme Culturale“), vom discuta, în „Secţiunea a II-a“, paradigma culturală elină, aşa cum apare ea conturată în epica greacă arhaică în special, dar şi în tragedia greacă. Cele trei capitole principale (III, IV şi V) incluse în această secţiune tratează, fiecare, despre unul din cele trei arhetipuri principale, menţionate mai sus. „Capitolul VI“ va include analiza unor texte care include arhetipuri multiple deopotrivă de relevante în context. „Secţiunea a III-a“ este dedicată paradigmei culturale romane aşa cum apare ea în literatura latină din perioada clasică, în principal. Discuţia va urmări arhetipurile prezentate în secţiunea teoretică şi va include arhetipul răufăcătorului („Capitolul VII“), arhetipul justiţiarului pedepsitor sau răsplătitor („Capitolul VIII“) şi arhetipul maestrului de iniţiere („Capitolul IX“). Un capitol suplimentar, „Capitolul X“, se va ocupa de cazuri care reunesc mai multe arhetipuri relevante în aceeaşi măsură în contextul discutat. „Secţiunea a IV-a“ tratează, pentru folclorul românesc, în cele trei capitole ale sale (XI, XII şi XIII), fiecare din cele trei arhetipuri principale pe care le-am regăsit şi în celelalte două literaturi, greacă şi latină. De asemenea, găsim şi în folclorul românesc texte literare care includ arhetipuri multiple („Capitolul XIV“). Discuţia arhetipurilor şi a felului în care ele se manifestă în cele trei spaţii culturale (grec, roman şi românesc) va fi sintetizată, la sfârşitul fiecărui subcapitol, printr-o schemă arhetipală şi printr-o schemă relaţională. Lucrarea se va încheia cu un capitol de sinteză („Concluzii“), în care vor fi puse în evidenţă diferenţele existente între cele trei paradigme, aşa cum rezultă ele din textele literare analizate. Lectura acestui capitol de sinteză va fi uşurată dacă vor fi examinate, simultan, tabelele sinoptice din Anexa 1, care rezumă structura arhetipală şi relaţională pentru fiecare text literar discutat: „Scheme Relaţionale cu Sacrul“ (în Literatura Greacă, în Literatura Latină şi în Foclorul Românesc) şi „Arhetipuri ale Sacrului“ (în Literatura Greacă, în Literatura Latină şi în Foclorul Românesc). „Anexa 2: Texte“ cuprinde texte literare care au servit drept punct de plecare în discuţii şi pe baza cărora am realizat tipologia arhetipală şi relaţională în literaturile din cele trei spaţii culturale.

...

Mit și mitologie

Comunitatea umană se află în contact neîntrerupt cu Sacrul, interpretat ca divinitate, fatalitate, sau forme de existenţă şi de expresie supraumane, peste fire, inclusiv fenomene naturale şi meteorologice inexplicabile. În general, o cultură încearcă să-şi explice într-un fel manifestările Sacrului, să-l socializeze (incluzându-l în paradigme culturale) în diferite moduri. Grecii au rămas în istorie pentru felul specific în care au făcut-o: inventând o lume a zeilor ca imagine a lumii pământeşti. Aşa s-au născut miturile, povestiri extraordinare în care zeii grecilor sunt personaje care acţionează în Olimp (zeii olimpieni) sau în lumea subpământeană (zeii chtonieni), precum şi în lumea pământeană: zeii şi zeiţele îşi impun voinţa în anumite împrejurări (aleg învingătorul în lupte, aleg anumiţi urmaşi la tronurile regeşti sau îşi aleg chiar soţi şi soţii pământene). Fiecare zeu îşi are propriile funcţii şi un anumit domeniu de suveranitate; această încercare a imaginarului colectiv grec de a circumscrie domeniul de manifestare al divinităţilor sau, dacă privim invers, această încercare a grecilor de a atribui fenomenelor inexplicabile divinităţi răspunzătoare (discreţionare) bine definite este o tentativă de socializare a Sacrului.

Mit şi magie

 Mitul este diferit de magie; el se conturează atunci când dispare comuniunea mistică. În poveştile primitive, cuvintele sunt ele însele realităţi supranaturale care determină un câmp de forţă. Cei care le ascultă îşi imaginează realităţi, fac conexiuni pe care le trăiesc pur şi simplu. Mitul ca gen clasic, în care ni se povestesc întâmplări în fraze care conturează un fir epic, apare odată cu reprezentările, ce se disociază astfel de trăirile de prim ordin. Un pas mai departe este încercarea de a elimina complet mitul, odată cu dezvoltarea unei societăţi avansate, care nu mai are nevoie de reprezentări fantastice şi monstruoase, ci de modele. În jurul anului 530, de pildă, Xenofon condamna poveştile despre titani, uriaşi, centauri, precum şi cele cuprinse la Homer şi Hesiod, ca fiind scandaloase, pure ficţiuni (plasmata – pl£smata) şi simple reproduceri, în plan divin, ale unor fapte abuzive în plan uman; Xenofon declară asemenea poveşti înfricoşătoare ca barbare, străine de mentalitatea greacă. Dacă iniţial termenul de 'mit' se referea la naraţiuni epice, el capătă mai apoi sensul de 'plăsmuire'; Anacreon din Samos (524 î.Chr.) îi denumeşte pe revoluţionarii samieni, ridicaţi împotriva tiraniei lui Polycrates, mythietai – muqihta… („căutătOr de pricină, arţăgoşi“). Este o dezvoltare semantică caracteristică secolului al V-lea, şi care apare în lexicul lui Pindar şi Herodot; cuvântul 'mit' desemnează acum discursul iluzoriu, fantasmagoric şi chiar prostesc.

...

Moartea şi Monştrii Antropofagi în Iran, Persia Ahemenidă, India

 Iran

Unul din principalele mituri iraniene de origine îl menţionează pe Yima ca fiind zeul Morţii, suveran peste ţinutul infernal. Se spune că mortul ducea o existenţă precară sub pământ, deşi trebuia să-şi cumpere, în prealabil, favoarea de a locui sub pământ cu un sacrificiu oferit lui Yima (Herodot, VII, 114). Deducem că pentru iranieni, care practicau înhumarea, moartea era o trecere către un alt tărâm presupunând, în acelaşi timp, un gest tranzacţional cu Moartea însăşi (în persoana zeului Yima).

 

Persia Ahemenidă şi India

Spre deosebire de zona iraniană, unde se practica înhumarea, în Persia Ahemenidă şi, mai apoi, în India moartea este asimilată existenţei pământeşti. Moartea fizică şi incinerarea duceau la o schimbare de statut a celui viu. Văzută astfel, moartea reprezintă tot o trecere, de la un plan fizic, la unul spiritual care, însă, presupune în prealabil o ruptură radicală. Există o legătură, spune Mary Boyce, între practicile funerare (expunerea cadavrelor, incinerarea) şi supravieţuirea celestă în soare, lună sau stele. Practicile funerare asigurau defunctului accesul la o existenţă adevărată; făcând să dispară învelişul trupesc (inclusiv oasele), credem că riturile funerare se asimilează unui gest oblativ prin care mortul este redat unui spaţiu nelimitat, asemeni fluviului care înghite cenuşa. În opinia noastră, acest spaţiu nelimitat şi haotic în care sufletul se pierde nu poate fi altceva decât intuiţia unui Sacru nediferenţiat, haotic şi confuz. De altfel, tocmai pentru a-şi arăta nepăsarea faţă de această lume, indienii nu construiesc morminte; morţii nu continuă să locuiască pământul şi lumea celor vii. Prin urmare, existenţa cei vii nu îşi află rădăcinile într-un cult al strămoşilor, în solul în care aceştia ar fi putut fi îngropaţi, ci în lumea de dincolo. Aşadar deducem că, pentru perşi ca şi pentru indieni, Moartea este un orizont, o poartă către existenţa însăşi, definită prin direcţie, sens şi valoare, adică prin atributele fiinţei pe care lumea pământească nu le posedă.

Persia Ahemenidă îl prezintă pe zeul morţii, Yama, drept o călăuză a sufletelor în infern şi totodată stăpân peste lăcaşul subpământean. Deşi la indieni Yama este aproape un zeu, având legătură doar cu lumea morţilor, Yima iranic nu împărtăşeşte această condiţie divină; el este un muritor înzestrat cu funcţia socială de rege. Întreaga poveste a lui Yima se leagă de viaţa terestră, nu de cea subpământeană. Ulterior însă, din cauză comiterii unei hybris (păcatul orgoliului), Yima ajunge să ducă o existenţă subpământeană: „Şi, copleşit de duşmani, rămase ascuns sub pământ“. În timpul vieţii sale pământeşti ca rege, Yima a întemeiat clasele sociale (preoţi, războinici, crescătOr de vite – agricultori, meşteşugari). Pe timpul domniei sale, bătrâneţea şi moartea au fost anulate, belşugul devine preponderent. Sub pământ, Yima ajunge stăpân peste vara, un domeniu în care sălăşluiesc germenii umanităţii. Aşadar, Yima nu pare a fi un stăpân al morţii, ci mai degrabă al vieţii în germene, aflată în lumea de dincolo, nu în plan terestru – care va ajunge să fie dominat de bătrâneţe şi moarte. El ia cu sine în această vara întreaga viaţă cosmică. Prin urmare, nu numai în religia hindusă, dar şi în cea iraniană, Moartea este adevărata viaţă, iar viaţa pământească este Moarte.

...

Balaurii 2, Crasnicii, Zmeii 2, Zgripţorii 2, Zburătorul

 

Vom numi Balaur 2, Zmeu 2, Zgripţor 2, acei monştri răufăcătOr prin excelenţă, cărora li se adaugă Crasnicul şi Zburătorul, în contrast cu Balaur 1, Zmeu 1, Zgripţor 1, care sunt reprezentanţi ai justiţiarului (pedepsitor sau răsplătitor) şi care vor fi discutaţi într-o secţiune ulterioară.

 Balaurii manifestă un comportament ambivalent; ei sunt asociaţi fertilităţii, bogăţiei, focului uranian, dar la fel de bine pot întruchipa răul absolut, Diavolul. Ca entitate negativă, balaurul se înfăţişează ca un monstru „cu şapte capete“ care îşi află sălaşul într-o fântână şi cere oamenilor, în schimbul apei de băut, „un suflet de fecior sau fecioară“. Balaurul este ucis fie de Făt-Frumos, fie de sfinţi ai creştinătăţii, precum arhanghelul Mihail sau Sfântul Gheorghe. Folclorul românesc aduce în prim plan şi balauri care făuresc pietre scumpe, sau chiar şerpi cu virtuţi asemănătoare. Distingem următoarele categorii de balauri: de apă (fac să cadă violent grindina); de foc (provoacă o sexualitate aberantă, manifestă o mânie exacerbată, varsă foc pe gură sau se înfăţişează sub forma falică a unui sul de foc); de aer (stârnesc furtuni); de pământ (iscă cutremure, stârnesc o fertilitate telurică violentă, simbolizată de buzdugan sau măciucă – arma lor predilectă).

Termenul de zmeu derivă de la o rădăcină slavă cu sensul de 'pământ'. Prin însuşirile lor uraniene şi pirice, zmeii se apropie de balauri: au aripi, varsă foc pe gură sau apar sub forma unui sul de foc, poartă o nestemată care „străluceşte ca soarele“.

 

Spre deosebire de Zburător şi de Crasnic, Zmeul este mai curând un demon chtonian. De cele mai multe ori, el se prezintă sub chipul unui monstru cu chip de om, coadă şi trup solzos. Umblă pe cai năzdrăvani şi întotdeauna se află în luptă cu eroii (Făt-Frumos etc.). De multe ori, zmeul îl înghite pe erou pentru ca, mai apoi, să-l scuipe. Arma predilectă a zmeului este buzduganul (măciuca), fapt ce denotă apartenenţa sa la categoria daimonilor fertilităţii. Sălaşul zmeilor este întotdeauna tărâmul celălalt, unde aceste fiinţe monstruoase îşi au palate somptuoase şi strălucitoare. Zmeii răpesc fete frumoase, prinţese, închizându-le ca pe nişte comOr în palate, de unde nu le poate elibera decât Făt-Frumos.

CONCLUZII

 

Scopul acestei lucrări a fost acela de a identifica principalele arhetipuri ale Sacrului şi, de asemenea, tipurile de comunicare dintre planul sacru şi planul uman, pe care le-am numit „scheme relaţionale“, care subsumează schemele tranzacţionale de tipul sacrificiului. Schemele arhetipale sunt independente de cele relaţionale (tranzacţionale), însă nu toate schemele arhetipale sunt compatibile cu orice schemă relaţională, după cum se poate observa din compararea tabelelor sinoptice („Scheme relaţionale ale Sacrului“ şi „Arhetipuri ale Sacrului“).

MARIA-LUIZA DUMITRU OANCEA este lingvist și conferențiar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, secția de Filologie Clasică. Domenii de competență: morfologie și sintaxă greacă veche, civilizație greacă, studii homerice, mitologie și folclor. Este autoare a unor volume precum Limba greacă veche. Sintaxa cazurilor. O nouă teoretizare, Mentalități și instituții mediteraneene și indo-europene în scrierile eline, Apollonius Rhodius, Mitologie greco-romană. Curs atelier, Sacrul monstruos. Mitologie, mitistorie, folclor românesc, a unui număr de peste 30 de studii pe teme  de mitologie și folclor, de literatură greacă și latină, precum și de limbă greacă veche. Este, de asemenea, autoare a unui număr de 7 manuale de limbă greacă veche, unice în România, apărute la Editura Humanitas. A coordonat un număr de 10 volume de studii și articole de specialitate, printre care și seria de volume dedicate conferințelor internaționale anuale de Mitologie și Folclor (Mythology and Folklore. Myth, Symbol, and Ritual : ElucidatoryPaths to Fantastic Unreality). A inițiat și organizat toate edițiile Școlii Anuale de limbă greacă veche, egiptologie și limbi orientale. A tradus din greaca veche după manuscrisul Frankfurt Cântarea Cântărilor (în Monumenta Linguae Daco-romanorum. Biblia 1688. Pars XII, coord. Eugen Munteanu; coord. volumului Mădălina Ungureanu; 2015) și 6 epistole ale Fericitului Ieronim (vol. I, ediție îngrijită de Ana-Cristina Halichias și Ierom. Policarp Pârvuloiu, Editura Basilica a Patriarhiei Române).

 

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

 

10 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: