În amintirea profesorului Alexandru Boboc - coord.: Mihaela Pop

Un episod ne/dorit (depinde de situare)

Despre cei petrecuţi din viaţă, numai de bine, dar ca oameni, judecata lor nefiind în rostul nostru. Ca roluri însă, da; este în puterea, chiar datoria noastră, a celor vremelnic încă trăitori.

Alexandru Boboc a fost printre cei mai de seamă profesori ai Facultăţii de Filosofie şi, mai mult decât atât, într-o vreme neprielnică iubirii-de-înţelepciune, care şi gândea, cum ar fi zis poetul, singur. Aceasta, din 1957 până în 1990, când, o cabală urzită de unul, de altul, folosindu-se de „scandalul de la Academie”, cum spunea într-un interviu, decanul de atunci, l-a marginalizat, cu un blând eufemism.

Urmând să preia şi cursul de filosofie modernă, câţiva studenţi aleşi special pentru aceasta i-au blocat intrarea în amfiteatru ca apoi să se declare, vai! criza de la catedra de istorie a filosofiei…

Problemele de la Academie, un pretext, ca şi campania jurnalistă pornită, „efemeridă” a vremii. Alexandru Boboc fusese ales membru corespondent, ceea ce n-a fost pe placul unora, nici din facultate, nici (încă) din afara ei.

De ce, putând fi şi aceia? de ce, de ce şi el?

I s-a luat şi cursul de filosofie contemporană pe care îl predase ani în şir, cu multă ştiinţă, creându-l, de fapt, la noi. Nu era singurul aplicat acesteia, dar, poate, numai asemenea lui Andrei Marga, „acoperea” mai totul, neoprindu-se la una, două filosofii, fie şi mari, Filosofia „unică” a vremii, bănuiesc că a fost de ajuns pentru a lecui de ataşamente dogmatice singulare.

„Marginalizat” ani de-a rândul, predând doar cursuri opţionale, nu ştiu cine a câştigat; cu siguranţă au pierdut studenţii, chiar şi cei ce, vremelnic, îl vor fi urmat pe un lider care a cerut scoaterea logicii din planul de învăţământ, fiind… totalitaristă.

Cu multe veacuri în urmă, unul dintre primii scolastici, Ioan Scotus Eurigena, fusese ucis de un student de al său. Interogat, de ce?, acesta a răspuns stupefiant: „Pentru că ne silea să gândim”. Nimic nou sub soare.

De-ar fi fost lăsat, profesorul Boboc ar fi fost în măsură să dea identitate şi cursului de filosofie modernă, ani în şir întregit, făcut evenimenţialist, pe ţări şi „nominalist”, trecându-se de la un filosof la altul. Când filosofia modernă, atâta de polimorfă, la „prima scufundare” la „a doua” era una prin ideea de „modernitate”. Identificarea acesteia era sarcina cursului, posibilă prin alegerea câtorva teme care o structurau: metoda, geneza şi „noeticitatea” cunoaşterii – cunoştinţei, criticismul, ca şi altele asemenea – dar n-a fost să fie.

La război ca la război; nu însă şi la revoluţie. Deşi…

Gh. Vlăduţescu

Prefață

Mircea Dumitru

Academicianul Alexandru Boboc a fost vreme de mai multe decenii Profesorul câtorva zeci de generații de studente și studenți în filosofie ai Universității din București. În amintirea Profesorului lor, câțiva dintre aceștia scriu în paginile acestei cărți despre mentorul lor sau abordează teme care l-au interesat pe Profesorul Boboc. Cartea de față este, așadar, atât un omagiu adus aceluia care i-a ajutat să se formeze intelectual și profesional, cât și o mărturie a problemelor și temelor filosofice care l-au interesat și și-au găsit loc în cărțile și studiile celui pe care îl omagiem.

Astfel, un merit al Profesorului Boboc a fost acela de a introduce, în acea epocă în care marxismul dogmatic domina cercetarea și învățământul filosofic din România, teme și autori care nu aparțineau tematicii canonice standard a materialismului dialectic și istoric. Începând cu anii ’60 ai secolului trecut, prin cursurile Profesorului susținute la Universitate, neokantianismul, fenomenologia, dar și filosofia limbajului (și a lingvisticii), filosofia valorilor sau abordarea cuprinzătoare și paradigmatică a semioticii și-au făcut loc în cercetarea filosofică românească, în planurile de învățământ ale Facultății de Filosofie și – credeam și speram  noi – și în mințile studenților care absorbeau aceste idei care produceau un contrast luminos și motivant cu platitudinile materialismului dialectic dogmatic.

Pedagogia blândă a Profesorului și caracterul colocvial și relaxat al discuțiilor din seminar ne ajutau pe noi, studenții săi, să trecem uneori mai ușor peste bariera, câteodată de netrecut, a unor concepte filosofice abstruse și a unor idei de o dificultate maximă. Eseurile din acest volum sunt o mărturie a influenței modelatoare pe care Profesorul Alexandru Boboc a avut-o asupra studenților săi și, cu siguranță, asupra autorilor acestui volum.

Port cu mine și o amintire subiectivă caldă a unei experiențe care m-a legat și mai puternic de profesorul Boboc decât pasiunea împărtășită pentru filosofie. Profesorul Boboc era un om foarte muzical; în tinerețe s-a remarcat ca interpret vocal. Avea o întinsă cultură muzicală, dar era nu numai un meloman foarte avizat, care își hrănea pasiunea cu o colecție fabuloasă de înregistrări de muzică simfonică și de operă (mai ales pe clasicile discuri de vinil!). Dar îl interesa și confluența muzicii cu filosofia, iar filosofia muzicii, deși nu mă preocupa la acea vreme a studenției mele în mod deosebit, a devenit în anii din urmă un domeniu care mă atrage și care, fără îndoială, mă apropie peste ani de spiritul Profesorului meu.

Ei bine, amintirea vie este aceea a unui seminar în care am discutat legătura dintre muzica lui Wagner și filosofia lui Nietzsche și în care comentariile noastre filosofice erau ilustrate și susținute de fragmente ale muzicii lui Wagner. Acele două ore de seminar trebuie să fi fost pentru mulți un moment de stupefacție, când din sala 212 a Facultății de Filosofie (care la acea vreme funcționa la etajul întâi al actualului Palat al Facultății de Drept) se revărsau valurile mărețe ale cavalcadei walkiriilor din Tanhäuser-ul wagnerian, pentru a susține și ilustra distincția nietzsceană dintre apollinic și dionisiac. Anul era 1984. Acea amintire este încă vie și puternică în mine și mi-l aduce de fiecare dată aproape pe Profesorul meu și al nostru, Alexandru Boboc. Spiritul filosofic și cel muzical ne leagă încă și azi.