Secretul lui Watteau - Camille Mauclair, Trad. Horia Vasilescu

CUVÎNT ÎNAINTE

Viețile multor artiști celebri ne rămîn mai mult sau mai puțin necunoscute. Critica modernă, asociind oamenii și operele, caută, folosind documentația și metoda de care dispune, să acopere lacunele, să rezolve tainele, să reînvie fantomele. Dar nu reușește totdeauna. S-ar părea că pentru Watteau, academician regal, trăind într-o societate despre care mărturiile sînt abundente și mort acum două sute douăzeci și unu de ani, o asemenea sarcină ar fi destul de ușoară. Cîtuși de puțin. Viața lui Watteau rămîne învăluită în taină. Din cei treizeci și șapte de ani pe cît se întinde, mulți nu ne dau nici un amănunt: iar în alții apar numeroase contradicții. De ce? Pentru că în timp ce unii pregătesc cu amabilitate sarcina biografilor lor, alții se apăra de ei cu sfială. Depinde de natura caracterelor și a sufletelor. Prin opera sa, Watteau ne face să întrevedem care îi era sufletul: pentru acest ftizic singuratic, restul era tăcere, iar viața o taină pe care și-o ținea ascunsă chiar față de puținii săi prieteni. Vom arăta pentru care motive. La urma urmei, această viață atît de scurtă a fost aproape cu totul lipsită de evenimente, iar Watteau însuși ar fi fost primul care s-ar fi simțit stînjenit dacă ar fi trebuit să o descrie și uimit că s-a putut gîndi cineva s-o facă. De aceea ne lasă impresia unui pictor genial și a unei ființe care a trecut pe pămînt visînd cu intensitate și avînd foarte puține legături adevărate cu epoca. Vom vedea cît de puțin l-au înțeles contemporanii, chiar atunci cînd îl lăudau.

Informațiile asupra vieții lui Watteau transmise de aceștia sînt rare și discutabile. Eruditul Pierre Champion a avut fericita idee să le strîngă înlr-o culegere. Se găsește acolo discursul academic al contelui de Caylus (descoperit de frații Goncourt), care după douăzeci și șapte de ani de la moartea marelui pictor îmbina prețioase amănunte biografice cu un comentariu artistic într-un ansamblu elogios și defăimător totodată. Se mai găsește acolo nota seacă a lui Mariette din Abecedario si notița lui Dezallier d’Argenville din lucrarea Abrege de la vie des plus fameux peintres. Mai găsim prefața lui Jean de Julienne la culegerea „Figures de differentes caracteres”, pe care le-a tipărit după desenele prietenului său. În „Mercure de France” se găsește scurtul necro­log al lui Antoine de La Roque. Mai este și o notiță importantă a lui Gersaint în catalogul sistematic al vînzării obiectelor lui Quentin de Lorangère. Aceasta este tot și este foarte puțin.

Vom analiza în amănunțime aceste mărturii, vom menționa lucrările criticilor moderni. Am îndepărtat orice veleitate de „viață romanțată”, gen care a făcut multe ravagii. Ne-am permis să explorăm, cu prudență, un domeniu în care nimeni nu s-a aventurat pînă acum: legătura dintre tuberculoză și imaginația lui Watteau. Asupra acestui punct, nu pretindem nici să inovăm, nici să ascundem împrumuturile pe care le-am făcut, ci doar să coordonăm ceea ce putem cunoaște, cu scopul de a încerca o explicație, dacă nu categorică, cel puțin logică privind trei puncte: esența geniului lui Watteau, neobișnuit pentru secolul său; cauzele neînțelegerii, apoi ale discreditării și amenințării cu uitarea definitivă; renașterea interesului pe la mijlocul sec. al XIX-lea și, în sfîrșit, gloria universala.

VIAȚA PICTORULUI

I. FAMILIA SI NAȘTEREA ARTISTULUI: ÎNCEPUTURI Șl PLECAREA LA PARIS

Jean-Antoine Watteau s-a născut la Valenciennes și a fost botezat la biserica Saint-Jacques din aceeași localitate, la 10 decembrie 1684. Era al doilea băiat, după Jean-Franțois, botezat la 4 iunie 1682, al lui Jean-Philippe Watteau și al soției sale legitime, Michelle Lardenois. JeanPhilippe, primul din cei zece copii ai lui Bartholome Watteau, se căsătorise la 20 de ani, în 1680, cu Michelle Lardenois, care era cu șapte ani mai în vîrstă decît el: căsătorie altminteri destul de grăbită pentru a lăsa să se presupună că, la o lună de la logodnă, consfințirea civilă și religioasă n-a făcut decît să confirme un fapt gata împlinit.

Trebuie reținut însă de la început că numele Watteau, acceptat prin tradiție, comportă numeroase variante, datorite dialectului regional și totalei neorînduieli ortografice care domnea în acea vreme. Chiar pictorul semna „Wateu“ procesul verbal de recepție la Academia Regală și scrisorile personale.

Adăugarea unui al doilea „t“, chiar dacă s-a impus, este de dată foarte recentă. Cunoscătorii au semnalat succesiv, încă din 1586, numele unui strămoș, negustor de mărunțișuri, de fel din Enghien, lîngă Mons, pe nume Denis Wasteau și al altuia, Watier Blancpain, zis Watiau. Această poreclă implică un joc de cuvinte, „Wateau“ însemnînd prăjitură – „gâteau“ – în dialectul respectiv. Ea s-a alăturat numelui lui Blancpain, deși acesta era de meserie țesător și nu cofetar. Unul din cei mai buni biografi ai pictorului, Virgile Josz, a descoperit chiar un brutar pe nume „Vas-tdt”, răsplătit încă în 1475 de Charles le Temeraire pentru că dusese cu nemaipomenită repeziciune un mesaj la curtea regală a Ungariei. Dar aici e și multă fantezie.

*

   — Secretul Iul Watteau greoaie, abuzînd de tonuri „închise” "; în schimb desenul era viu; era un maestru al crochiului, un gravor excelent și, în plus, un desenator înnăscut, de o spirituală inventivitate, desenînd decoruri, costume și chiar mașinăria pentru Operă. Albumele sale cu Costume pentru balet dovedesc cît de bine se simțea în această lume de actori și actrițe, după care se dădea în vînt și pe care le înveselea cu umorul său. Regretase, ca nimeni altul, acea urzeală de bigoți care obținuse de la rege expulzarea brutală a trupei italiene „Commedia dell’Arte „”, provocînd un mare scandal în Paris; și s-a bucurat din toată inima atunci cînd una din primele măsuri ale regentului Philippe d’Orleans a fost rechemarea acestei trupe de improvizatori burlești și licențioși care i-au făcut populari în Franța pe Arlechin, Scapin, Scaramouche, Mezzetino, Polichinelle, Pantalone, doctorul bo’ lonez, îndrăgostitul Lelio, melancolicul Pierrot, Colombina, Flaminia, Violeta, interpretînd în mod liber și cu mult antren farse romane sau venețiene. Toate acestea constituiau pentru Gillot un adevărat repertoriu de gravuri, într-o tehnică remarcabilă. El s-a priceput să ilustreze și Fabulele lui La Fontaine și ale lui Houdard de la Motte și să se joace spiritual cu subiecte mitologice, amestecînd fauni, driade, bacante și toate micile divinități agreste ale păgînismului cu corpul de balet al operei contemporane. Scriitori de valoarea fraților Goncourt, Antony Valabregue, Louis de Fourcaud i-au făcut dreptate lui Claude Gillot care, deși și-a devansat epoca, a avut norocul să fie agreat, să aibă succese, să ducă o viață galantă și îmbelșugată și chiar să facă avere.

Asociindu-1 pe Watteau la munca sa, Gillot l-a făcut să se descopere pe el însuși, făcîndu-i astfel un imens serviciu, ca să nu mai vorbim că l-a smuls din mizerie. Pînă atunci, pentru acest tînăr provincial debil și trist era de neconceput ca fantezia să fie considerată ca element de artă; acum însă, dintr-odată, se vede cufundat într-un mediu în care bufoneria și galanteria cea mai îndrăzneață par să fie singurele reguli de viață; colaborează cu un om de viață care îi stimulează neîncetat spiritul trezind în el un sens al ironiei pe care nu și-1 bănuise vreodată. Indiscutabil, sufletește cei doi oameni se deosebesc fundamental, însă „caracterele și dispozițiile lor se aseamănă*^ cumva arăta mai tîrziu Gersaint, adăugînd: „dar, pentru că aveau aceleași defecte, nu se potriveau**. Gillot este cumsecade, însă se supără repede; Watteau este blînd, recunoscător, însă susceptibil, pentru că adolescența i-a fost bolnăvicioasă și umilită. Veselia vulgară îl dezgustă, la Paris, ca și la Valenciennes, deși este flamand și prin origina sa mic-burgheză apropiat de popor. Sînt aci nuanțe care curînd se vor accentua. Dar, pînă atunci, instalat în imobilul numit „La Botte Royale**, pe strada Echelle, la Gillot, tînărul este plin de dorința de a-și mulțumi maestrul, de a lucra, de a învăța de la un om în stare să-1 învețe cum să se „descurce**, căci acesta este cuvîntul potrivit. Watteau nu știa încă mare lucru, căci unde să fi învățat? Poartă în suflet visuri, planuri, presimțiri care se amestecă între ele; vrea să picteze, dar ezită. Ce să picteze și cum? A înțeles de mult că subiectele „nobile** ale Academiei nu-1 vor atrage niciodată; ce a văzut în genul acesta l-a lăsat rece iar Italia și arta italiană sînt pentru el inaccesibile. Mulți ani mai tîrziu, Boucher îi va spune lui Fragonard, înainte de plecarea la Roma: „Ai să-1 vezi pe Rafael și pe toți ceilalți; dacă-i vei lua în serios, te-ai ars! **. Gillot nu poate să-i spună lui Watteau ceva asemănător; în schimb îi este exemplu prin felul de a fi. El își duce colaboratorul în societatea agitată a actorilor comici, îl instruiește în arta crochiu lui, îl inițiază în micile secrete ale costumierilor, îl învață mitologia amoroasă și feerică. îl învață, chiar, să decoreze clavecine, panouri de călești, și să compună motive „chinezești**, acum foarte la modă, în cinstea acelui Orient îndepărtat care începea să fie descoperit. Era un efort permanent, o viață activă și plină de neprevăzut.

În loc să fie frămîntat, zăpăcit, descurajat, Watteau se adaptează acestei situații cu o asemenea bucurie și ușurință încît Gillot e mai întîi uimit, apoi îngrijorat de progresele elevului său care curînd încetează să mai lucreze ca un Gillot și ajunge un Watteau cu o personalitate bine conturată. El pune în lucrările sale o distincție, o suplețe, o grație pe care însuși maestrul mărturisește că nu o are; căci este un judecător fin și corect. Devine oare gelos în fața fluturelui ieșit din crisalidă? Poate, dar nu în mod josnic. Totuși, cu timpul, între Watteau și el se produc fricțiuni a căror cauză nu o putem decît presupune. înlăturăm ipoteza unei rivalități sentimentale, emisă de unii. Gillot nu s-ar fi supărat pentru atît de puțin lucru iar, în ce-1 privește pe Watteau, dacă n-a murit virgin, ceea ce este posibil, n-ar fi riscat să strice o prietenie pentru o aventură. Nu, este ceva mult mai grav. Este mîhnirea lui Gillot cînd s-a simțit depășit. Artistul din el o va recunoaște cinstit, căci tot mai mult va părăsi pictura și paleta pentru creion și acul de gravat, deși șovăind. Omul însă nu-și va ascunde ciuda. Nu știm cum s-a petrecut ruptura. „Se despărțiră în condiții proaste – spune Caylus. Toată recunoștința pe care Watteau ar fi putut să i-o mărturisească maestrului său, cît a mai trăit, s-a limitat la o adîncă tăcere; nu-i plăcea nici măcar să i se ceară amănunte asupra legăturii sau rupturii, însă în ceea ce privește lucrările sale, le lăuda și nu uita nici un moment cît îi datorează66. Aceasta nu este de mirare din partea unui om atît de delicat prin naștere. Dar nici Gillot nu a dat dovadă de mai puțină delicatețe. Trecură cîțiva ani. Cei doi se pomeniră față în față, în 1711, la Academia Regală. Claude Gillot fusese admis în 1710 cu o pînză umoristică: „Veghea de arme a lui Don Quijote“. Watteau fu primit în anul următor iar fostul său maestru a ținut să vină în 1711 să semneze procesul verbal de admitere definitivă, deși rămăseseră certați. Gestul îi face cinste lui Gillot, care îi recunoaște astfel lui Watteau talentul în necontenită creștere, în timp ce al său era în declin. Și cu averea se întîmplă la fel. Gillot știuse să o agonisească, dar vrînd s-o înzecească o pierdu în întregime în uluitorul „sistem“ al lui Law, această uriașă prăbușire financiară din timpul Regenței. Și totuși, Gillot își păstra buna dispoziție și veselia – dacă ar fi să-1 credem pe biograful și prietenul său, cavalerul de la Touche – întocmai cum avea să se întîmple mai tîrziu cu Fragonard, ruinat de Revoluție. El compuse tablouri în care Specula, ajutată de Fortuna, era pedepsită de Justiție, ironizîndu-se pe sine însuși. Muri înainte de a fi împlinit cincizeci de ani, un an după moartea pictorului genial căruia îi stimulase talentul creator.

Să ne înclinăm deci în fața memoriei cinstite și pitorești a lui Claude Gillot. El 11-a fost „maestrul lui Watteau: i-a fost patron. Titlul este destul de frumos. Omul acesta ajuns a întins mîna adolescentului necunoscut și sărac și poate că l-a salvat: aceasta ne obligă să-i fim recunoscători.

*

Comedia italiană a trezit în Watteau o fantezie refulată pînă atunci din cauza greutăților vieții sale aspre: ea a fost elegantă, glumeață, cîteodată poetică, de cele mai multe ori grosolană. Moliere se inspirase din ea. Watteau a transfigurat-o. Dacă farsele l-au amuzat, din punct de vedere pictural l-au sedus numai costumele. Din ceea ce a văzut la acești măscărici, el a creat ceva superior și în același timp adevărat, deși stilizat. Lumea pe care ne-o prezintă sub aceste aparențe este o lume creată din nou, inventată și totuși viabilă. Gillot o descrisese: Watteau a mers mult mai departe.

în momentul cel mai întunecat al sfîrșitului secolului al XVII-lea Watteau a apărut cu visul său tineresc. Înfrîngerile dureroase, foametea, decăderea lentă a Regelui-Soare, domnia bisericoasei Doamne de Maintenon, totul umplea de tristețe, de ură și de plictiseală o curte sătulă de propria ei pompă, dedată desfrîului. Din artă dispăruse parcă orice sentiment proaspăt și viu. Lumea tînjea, fără să aibă curajul să o mărturisească, după o artă surîzătoare, eliberată de simbolismul acela pompos. Școala lui Le Brun încărca pictura cu eroi cu căști și muze pseudo-antice cu tot felul de atribute, torțe, balanțe, săbii, cornuri ale abundenței, puse în slujba enigmelor alegorice. Pictarea subiectelor istorice și mitologice era unicul domeniu a ceea ce Academia numea artă adevărată. Formulele lui Primatice, ale lui Rosso, ale bolonezilor aveau încă deplină autoritate. Și pentru că, totuși, lumea începuse să se sature de ele, nu mai erau aplicate cu convingerea și disciplina care făcuse din stilul Ludovic al XlV-lea un tot omogen și impunător. Desigur, sculptorii Versailles-ului protestaseră împotriva pătrunderii italienismului degenerat, forțîndu-1 pe Berini, chemat de rege, să se întoarcă la Roma. Acest gen de artiști valoroși, Regnaudin, Tubi, Legros, Le Hongre, Van Cleve, Raon, Houzeau. Ballin, pe care critica noastră de artă îi prețuiește prea puțin, au știut să dea statuilor executate de ei atîta viață, expresie și grație franceză, încît, cu tot amestecul acela alegoric pe care erau obligați să-1 înfățișeze, operea lor, în ansamblu, dovedea o renaștere autohtonă. însă exemplul lor nu ajunsese încă să fie urmat și de pictori.

Era deci o adevărată îndrăzneală să se introducă în pictură personajele de farsă. Gillot o făcuse fără pretenție, dar numai pentru vignete sau mici tablouri. Watteau nu se născuse „pictor istoric” și nici nu putea spera să ajungă la această demnitate. Din lipsă de subiecte „nobile”, trebuia să recurgă la subiecte „de jos” în care un începător ca el putea să pună alături halatul lui Gilles, bluza vărgată a lui Mezzetin, haina pestriță a lui Arlechin și zorzoanele Colombinei preluate de scamatorii din bîlciurile de la Sa int-Germ a în și Saint-Laurent, după expulzarea artiștilor italieni. A fost nevoie de darul înnăscut de transfigurare poetică al lui Watteau pentru ca reprezentarea acestor amărîți atît de îndrăgiți de plebe, a acestor histrioni desconsiderați de ~ actorii Majestății Sale să poată fi acceptată. îndrăzneala era atît de mare încît Watteau n-ar fi avut-o dacă s-ar fi gîndit mai mult. Picta însă asemenea subiecte pentru că îi plăceau încă de pe vremea întunecatei treceri pe la Gillot și Audran. N-a voit nici să creeze o școală, nici să protesteze împotriva dogmelor academice; s-a mulțumit să fie un artist singuratic, liber, lipsit de orice ambiție. Timpul i-a mers în întîmpinare, pentru că întîmplător această operă spontană corespundea dorințelor neformulate ale celor din jur.

XV. WATTEAU Șl MODERNII

Am fi putut crede opera lui Watteau profanată sau anulată pentru totdeauna în furtuna în care se înecase arta secolului al XVIII-lea și în care ultimii săi reprezentanți, alungați chiar din casa lor de la Luvru, sfîrșiseră în mod jalnic, decăzuți și desconsiderați, după ce cunoscuseră îndestularea și renumele. Insă amintirea și opera marelui visător al Serbărilor galante au fost salvate de străini.

De germani mai întîi. Am văzut cu cîtă pasiune Friederich al ll-lea, care avea pentru Franța „o ușoară tandrețe”, deși o combătea, însărcinase agenții lui să achiziționeze, adesea cu prețuri ridicate, cele mai frumoase capodopere ale lui Watteau. Din cauza regelui Prusiei Potsdam-ul, Sans-Souci și, acum, muzeul din Berlin, posedă o colecție incomparabilă, cuprinzînd cele mai reușite opere ale geniului pictorului nostru. De altfel, în această epocă, în toate domeniile, în arhitectură, în arte plastice sau în modă, gustul francez constituia o lecție pentru Europa continentală. Avea căutare. Nu putem spune că opera lui Watteau i-ar fi influențat cu adevărat pe pictorii germani, care se mulțumiră atunci cu imitații destul de stîngace, pînă a nu se împotmoli într-un pseudo-clasicism antic, cum spune Winckelmann, cu Cornelius, nazarienii, Overbeck, Schnoor, sau școala lipsită de căldură de la Dusseldorf. în schimb, Watteau era ținut la loc de cinste în galeriile regale și ale cîtorva colecționari și și-a păstrat acest loc, în timp ce în Franța arta lui scădea lamentabil, așa cum am arătat.

Așa s-a făcut că schimbarea de opinie de la noi, de pe la 1860, nu a produs uimire în Germania: lumea a fost destul de mîndră că n-a subestimat niciodată un asemenea reprezentant al geniului francez, pe cînd noi l-am nesocotit aproape un secol. în Anglia, urma lăsată de Watteau a fost și mai profundă. Englezii îi iubeau pictura, o căutau, dar admirabilele lucrări ale sale păstrate la Hertford House, unde este expusă colecția Wallace, nu reprezintă decît o parte foarte redusă din ceea ce se păstrează în locuințele senioriale engleze. La Londra, Watteau a fost nu numai cinstit dar amintirea lui s-a păstrat, iar exemplul său în pictură a făcut din el un sfătuitor și un inițiator. Pînă atunci, Anglia nu avusese o școală de pictură. Regii englezi îi chemaseră la ei pe Holbein cel Tînăr, apoi pe Van Dyck și-i încărcaseră de onoruri, dar arta acestor mari artiști nu provoacă vreun avînt național. Acesta va începe abia cu Hogarth, născut cu un an înaintea morții pictorului îmbarcării spre Citera. El a ajutat acest avînt, în mod discret, aproape clandestin. înaintea lui se imitau destul de mediocru micii olandezi iar miniaturiști ca Hilliard, Oliver sau Cooper erau mai bine apreciați decît pictorii. Reforma impusese austeritatea sa discretă, fățărnicia, neîncrederea față de imagini. Operele lui Watteau aduceau zîmbetul francez și o lecție de tehnică liberă. Ele contribuiră la moda picturii de gen și influențară și stilul, și sentimentul naturii. Fără îndoială că Reynolds a stimat mult arta lui Watteau, deși aceasta nu se regăsește în opera lui. Insă Gainsborough trădează în opera sa o înrudire evidentă. Acest pictor nobil, mort la vîrsta de patruzeci și doi de ani, s-a făcut celebru mai ales prin fermecătoarele sale portrete: uităm că a vrut să fie mai ales peisagist și că a lăsat admirabile lucrări de acest gen, în care figurile au puțină importanță și în care sentimentul poetic al frunzișului și al cerului, unite cu observarea naturii, îl apropie de Watteau. Ca și el, a fost mai întîi izbit de exemplul lui Rubens și al coloriștilor flamanzi; ca și el, i-a plăcut muzica. Apropierea este încă și mai accentuată prin tablouri ca Diligența și Plimbare de dimineață în care micile personaje elegante au toată grația personajelor lui Watteau într-un decor demn de lucrările acestuia. Poate că la Gainsborough a fost și o influență a bolii. Dimpotrivă, un pictor atît de înzestrat și de strălucitor ca Lawrence a putut să se gîndească la Watteau, însă a fost prea supercifial, prea dornic de succese oficiale și mondene, prea indiferent la pishologia modelelor, ca să caute să pătrundă rostul adînc al maestrului francez. Poate că mai curînd acesta a fost mai bine înțeles de marele miniaturist Cosway care ne-a lăsat în special o imagine atît de sugetivă a domnei Du Barry.

Séverin Faust (29 decembrie 1872, Paris – 23 aprilie 1945), mai cunoscut sub pseudonimul său Camille Mauclair , a fost un poet, romancier, biograf, scriitor de călătorii și critic de artă francez .

Mauclair a fost un mare admirator al lui Stéphane Mallarmé , căruia i-a dedicat mai multe lucrări, și al lui Maurice Maeterlinck . Iniţial a fost poet şi romancier . Poezia sa a atras o oarecare atenție și a fost pusă pe muzică de Ernest Bloch , Gustave Charpentier și Ernest Chausson și Nadia Boulanger . A scris mai multe cărți non-ficțiune despre muzică, inclusiv Schumann (1906), Religia muzicii (1909), Istoria muzicii europene din 1850-1914 (1914) și Eroii orchestrei (1921), care au contribuit. mult la conștientizarea franceză a tendințelor muzicale din Parisul de la începutul secolului.

În critica sa de artă, el a susținut impresionismul și simbolismul , dar a disprețuit fauvismul , scriind stilul că „un vas de vopsea a fost aruncat în fața publicului”. El a furnizat și libretul pentru „conte lyrique” în 3 acte a lui Antoine Mariotte , Nele Dooryn , care a avut premiera la Opéra-Comique în 1940.

Traducere - Horia Vasilescu

Prozator, traducător.

Născut la 6 iulie 1940, Caransebeş, jud. Caraş-Severin.