Viața lui Michelangelo - Romain Rolland, Traducere de C. D. Zeletin

CUVÎNT ÎNAINTE

Există la Muzeul Național din Florența o statuie de marmură pe care Michelangelo o numea Învingătorul. E un tînăr gol, cu trup frumos, cu părul căzut în bucle deasupra frunții scunde. Înalt și drept, el ține genunchiul pe spatele încovoiat al unui prizonier bărbos care întinde capul ca o vită. Dar învingătorul nu se uită la el. În clipa în care trebuie să-l lovească se oprește, își întoarce în altă parte gura tristă și privirea nehotărîtă. Brațul i se îndoaie spre umăr, în timp ce trupul îi zvîcnește înapoi. Nu mai dorește victoria. Îl dezgustă. A învins. Și este învins.

Această imagine a îndoielii eroice, această Victorie cu aripile frînte, singura dintre operele lui Michelangelo care a rămas pînă la moartea sa în atelierul din Florența și pe care Danielo da Volterra, confidentul gîndurilor sale, a vrut s-o folosească drept podoabă la catafalcul artistului, această imagine este Michelangelo însuși și simbolul întregii lui vieți.

***

Suferința este fără margini și în toate înfățișările. Uneori e pricinuită de tirania oarbă a lucrurilor: mizeria, bolile, nedreptatea soartei, răutatea oamenilor. Alteori își are izvorul în însăși ființa omenească. Atunci ea nu e mai puțin vrednică de milă și nici mai puțin fatală, căci ființa nu și-a ales-o nimeni, nimeni n-a cerut nici să trăiască, nici să fie ceea ce este.

Această din urmă suferință a fost suferința lui Michelangelo. înzestrat cu putere, el a avut fericirea rară de a fi croit pentru a lupta și a învinge și a învins. – Ei și dacă? El nu dorea victorie. Nu victoria era ceea ce rîvnea. Tragedie a lui Hamlet! Contradicție cumplită între un geniu eroic și o voință care nu era eroică, între pasiuni imperioase și o voință care nu voia!

Să nu se aștepte de la noi ca după atîția alții să vedem în asta o măreție mai mult! Nu vom spune niciodată că lumea nu-i ajunge unui om fiindcă el e prea mare. Neliniștea nu este un semn de măreție.

Orice lipsă de armonie între ființă și lucruri, între viață și legile ei, chiar la oamenii mari, nu este un semn al măreției ci al slăbiciunii lor. – De ce am căuta să ascundem această slăbiciune? Cel mai slab este oare mai puțin vrednic de dragoste? – Dimpotrivă, o merită cu atît mai mult cu cît are mai multă nevoie de ea! Nu înalț statui eroilor inaccesibili. Urăsc idealismul laș care-și întoarce privirile de la mizeriile vieții și de la slăbiciunile sufletului. Trebuie s-o spun unui popor prea sensibil la iluziile amăgitoare ale cuvintelor sonore: minciuna eroică este o lașitate. Nu există pe lume decît un singur eroism: acela de a vedea lumea așa cum este ea și de a o iubi.

***

Tragedia destinului ce-l prezint aici oferă imaginea unei suferințe înnăscute, venind din adîncimile ființei, pe care o mistuie fără răgaz și pe care nu o va mai părăsi înainte de a o fi distrus. Este vorba de o figură dintre cele mai puternice ale marii rase omenești care umple de nouăsprezece veacuri Occidentul nostru cu strigăte de durere și de credință: creștinul. într-o zi a viitorului, în afundul de secole – dacă amintirea Terrei se va mai fi păstrat – într-o zi, cei către vor mai exista se vor apleca asupra abisului acestei rase dispărute, ca Dante pe malul Malebolgiei, cu un amestec de admirație, groază și milă.

Dar cine o va simți mai bine decît noi, noi care am fost amestecați de copii în vălmășagul acestor spaime, am văzut zbuciumîndu-se aici ființele cele mai dragi, am respirat mireasma aspră și îmbătătoare a pesimismului creștin, cărora ne-a trebuit să facem uneori sforțări pentru a nu ceda, ca alții, în clipele de îndoială, amețitorului neant dumnezeiesc!

Dumnezeu! Viață veșnică! Adăpost al celor ce nu izbutesc în nici un chip să trăiască pe pămînt! Credință, care nu ești adesea decît o lipsă de credință în viață, o lipsă de credință în viitor, o lipsă de credință în tine însuți, o lipsă de îndrăzneală și de bucurie!... Noi știm pe cîte înfrîngeri este clădită dureroasa voastră victorie!...

Și tocmai pentru aceasta eu vă iubesc, creștini, pentru că vă deplâng. Vă deplîmg și vă admir melancolia. Voi întristați lumea dar o faceți mai frumoasă.

Cînd durerea voastră nu va mai exista, lumea va fi mai săracă. În fața acestor vremuri de lași ce tremură în fața durerii și își revendică zgomotos dreptul la fericire, care nu este cel mai adesea decît dreptul de a nenoroci pe alții, să îndrăznim a privi durerea în față și a o venera! Lăudată fie bucuria, durerea fie lăudată! Sînt surori și amîndouă sfinte. Ele făuresc lumea și dau aripi sufletelor mari. Ele simt puterea, ele sînt viața, ele sînt Dumnezeu. Cine nu le iubește pe amîndouă, nu iubește nici pe una, nici pe alta. Iar cine le-a gustat cunoaște prețul vieții și plăcerea de a o părăsi.

ROMAIN ROLLAND

POSTFAȚĂ

Ajuns la capătul acestei povestiri tragice, un scrupul mă tulbură. Mă întreb dacă nu cumva dorind să dau celor care suferă tovarăși de durere ca să-și afle în ei un sprijin, n-am făcut atceva decît să adaug durerea acestora durerii lor. Ar fi trebuit oare să fac și eu ca atîția alții, să nu arăt decît eroismul vieții eroilor și să aștern un văl peste abisul de tristețe al lăuntrului lor?

Nu! Adevărul! N-am promis prietenilor mei fericirea cu prețul minciunii, fericirea oricum, cu orice preț. Le-am făgăduit adevărul, fie el și cu prețul fericirii, adevărul bărbătesc – daltă care sculptează sufletele eterne. Suflarea lui e aspră, însă curată: să ne scăldăm a el sufletele firave!

Marile spirite sînt asemeni piscurilor înalte. Vîntul le bate, norii le învăluie, dar acolo se respiră mai adînc și mai cu putere. Aerul lor are o puritate care spală inimile de orice prihănire; iar cînd norii se împrăștie, ele domină neamul omenesc.

Așa a fost acest munte uriaș care s-a înălțat deasupra Italiei Renașterii și căruia îi zărim în depărtare profilul zbuciumat pierzîndu-se a cer.

Nu susțin că toți oamenii pot trăi pe aceste culmi. O zi pe an însă ei să urce în pelerinaj pînă la ele. Acolo își vor înnoi aerul din plămâni și sîngele din vine. Acolo sus se vor simți mai aproape de Dumnezeu. După aceea vor coborî din nou spre cîmpia vieții, cu inima oțelită în vederea luptei de zi cu zi.

ROMAIN ROLLAND

MICHELANGELO

Era un burghez florentin, din acea Florență cu palate sumbre, cu turnuri țîșnind ca lăncile, cu dealuri mlădioase și uscate, dăltuite fin sub cerul vioriu, pline de fusele negre ale micilor chiparoși și de voalurile argintate ale măslinilor tremurători ca valurile, din acea Florență de o eleganță atît de vie, unde figura palidă și ironică a lui Lorenzo de’ Medici sau a lui Machiavelli, cu o gură mare, șireată, întîlneau Primavera și venerele clorotice cu păr de aur stins ale lui Botticelli, din acea Florență înfrigurată, orgolioasă, nervoasă, pradă tuturor fanatismelor, scuturată de toate isteriile religioase sau sociale, unde fiecare era liber și unde fiecare era tiran, unde era așa de bine să trăiești și unde viața era un iad, din acel oraș cu cetățeni inteligenți, intoleranți, entuziaști, dușmănoși, cu limba ascuțită, bănuitori, spionîndu-se, invidiindu-se, sfîșiindu-se unii pe alții, din acel oraș în care nu se afla loc pentru spiritul liber al unui Leonardo, unde Botticelli ajungea pînă la misticismul halucinat al unui puritan din Scoția, unde Savonarola, cu profilul său de țap, cu ochii aprinși, își punea călugării să danseze în jurul rugului pe care ardeau operele de artă și unde, trei ani mai tîrziu, rugul se înălța ca să ardă profetul.

 ***

A aparținut acestui oraș și acestor vremuri, cu toate prejudecățile lor, cu patimile și cu toată nebunia lor.

Firește, nu-și iubea compatrioții. Geniul său făcut să respire liber, cu pieptul larg, le disprețuia arta de cenacluri, spiritul manierat, realismul plat, sentimentalismul și subtilitatea morbidă. Se purta aspru cu ei, dar îi iubea. Pentru patrie nu avea de loc indiferența surîzătoare a lui Leonardo. Departe de Florența era ros de nostalgie. Toată viața s-a istovit în eforturi zadarnice ca să poată trăi între zidurile ei. A rămas, în orele tragice ale războiului, alături de Florența și a dorit „să revină în ea măcar mort, dacă viu nu putuse”. Florentin de viță veche, el avea mîndria sîngelui și a neamului său. Era mai mîndru de aceasta decît de însuși geniul lui. Nu îngăduiasă fie privit ca artist: „Eu nu sînt sculptorul Michelagniolo... Eu sînt Michelagniolo Bounarroti...”

Era aristocrat în spirit și avea toate prejudecățile castei. Mergea pînă într-acolo încît spunea că „arta ar trebui să fie îndeletnicirea nobililor, nu a plebeilor”.

Despre familie avea o concepție religioasă, antică, aproape barbară. îi jertfea totul și voia ca și alții să facă la fel.

După cum spunea el însuși, „s-ar fi vîndut sclav pentru ea”. Nu dragostea domnea în această atitudine. Își disprețuia frații, care o meritau din plin. Își disprețuia nepotul – moștenitorul său. Respecta însă în el și în ei pe reprezentații neamului. Cuvîntul acesta revine tot timpul în scrisorile sale.

„...Neamul nostru... la nostra gente... sprijinirea neamului nostru... neamul nostru să nu se stingă...”

A avut toate superstițiile, toate fanatismele acestui neam aspru și puternic, Din lutul lui i-a fost zidită făptura. Dar din acest lut a țîșnit focul atotpurificator: geniul.

Romain Rolland (n. 29 ianuarie 1866, Clamecy, Bourgogne, Franța – d. 30 decembrie 1944, Vézelay, Bourgogne, Franța) a fost un scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1915.

În 1884 devine elevul lui Paul Claudel, la Liceul Louis-le-Grand din Paris, iar în 1889 este absolvent al "Școlii Normale Superioare". Își continuă studiile la "Școala franceză" din Roma, unde o cunoaște pe muziciana Malwida von Meysenbug, mare admiratoare a lui Wagner. Se căsătorește cu Clotilde Bréal (1892), de care se va despărți în 1901. Doctor în litere în 1895, devine profesor de istoria artelor la Sorbona (1904 - 1912).

Încă din 1901 începe să ducă o corespondență cu Tolstoi. Debutează ca dramaturg în 1895, cu piesa Saint-Louis, urmată de alte piese reunite sub titlul Théâtre de la Révolution (Teatrul Revoluției), din care cea mai cunoscută este Danton (1900), ultima în ordine cronologică fiind Robespierre (1939). Cu Vie de Beethoven (Viața lui Beethoven, 1903), inițiează un ciclu de "vieți de oameni iluștri": Michelangelo, Haendel, Tolstoi, Mahatma Gandhi.

Între 1904 - 1914 publică romanul-fluviu în 10 volume Jean-Christophe (distins cu Grand Prix de l'Académie française în 1913), cea mai importantă operă a lui Romain Rolland. Situându-se pe poziții pacifiste, condamnă războiul (izbucnit în 1914) în culegerea de articole Au-dessus de la mêlée (Deasupra învălmășelii) (1915).

I se acordă în 1915 Premiul Nobel. Donează Crucii Roșii internaționale suma de bani ce-i revine. Apar romanele Colas Breugnon (1919), Pierre et Luce (1920), Clérambault (1920) precum și cel de-al doilea roman-fluviu al său L'Âme enchantée (Inimă vrăjită, 1922-1933).

În perioada dintre cele două războaie se afirmă ca militant antifascist.

Este vizitat de Gandhi la Villeneuve, în Elveția (1931). În 1932 prezidează, alături Barbusse, Congresul internațional de la Amsterdam împotriva războiului. Refuză "Medalia Goethe", decernată de Hitler (1933). În 1934 se căsătorește cu o tânără rusoaică, iar în anul următor îl vizitează pe Gorki în URSS. Fondator al revistei Europe (1923), l-a descoperit și l-a susținut pe Panait Istrati.

C.D. Zeletin (13 aprilie 1935 – 18 februarie 2020)

Poet, prozator, istoriograf, traducător din poezia italiană şi franceză, dar şi un strălucit om de ştiinţă, medic şi profesor universitar de biofizică la Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti; membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1967, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi preşedinte fondator al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, „Doctor Honoris Causa“ al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ din Iaşi (2012). Dincolo de opera sa ştiinţifică, a publicat peste 40 de volume de literatură. Ca poet, este autorul florilegiilor Călătorie spre transparență (1977) și Andaluzia (1986). C. D. Zeletin este primul traducător în românește al uneia dintre cele mai dificile opere lirice ale literaturii universale, poate cea mai dificilă, Poezii de Michelangelo Buonarroti. Pentru traducerea integrală a Florilor Răului de Charles Baudelaire, C. D. Zeletin a primit, în 1991, premiul Uniunii Scriitorilor din România. Anvergura intelectuală și talentul artistic i-au fost prețuite superlativ de spirite elevate ale culturii românești, ca Tudor Vianu, Perpessicius, Al. Philippide, A. E. Baconsky ori Ștefan Aug. Doinaș. Președinția României i-a conferit, la 1 Decembrie 2000, Ordinul Național „Serviciul Credincios“ în grad de Ofițer, iar la 23 martie 2011, Ordinul „Meritul Cultural“ în grad de Cavaler, Literatură, „în semn de înaltă apreciere pentru meritele remarcabile avute la promovarea culturii în țară și în lume.“