Viața pasionată a lui Bruegel - Felix Timmermans, Trad. Florin Chirițescu

Arta lui Bruegel este atemporală și în același timp inseparabil legată de epoca sa, perioadă de înflorire a culturii umaniste și de mari transformări religioase, politice și intelectuale, în care se răspândesc cu repeziciune ideile Reformei protestante. Călătoria în Italia a avut o importanță decisivă pentru dezvoltarea lui Bruegel ca pictor. Influențele artei italiene erau, de altfel, evidente în pictura flamandă din acea vreme. El realizează însă o cotitură fundamentală: arta, care pentru creatorii renascentiști reprezinta o reflectare a celor mai de preț calități omenești, se transformă – în cazul lui – într-un instrument de descriere a vieții de fiecare zi, de creare a unor imagini care oglindesc obiceiurile epocii, satirice, sarcastice și în același timp frumoase. Pieter Bruegel cel Bătrân a fost inițiatorul unei adevărate dinastii de pictori. Pieter Bruegel cel Tânăr (1564-1638), fiul său cel mai mare, lucrează la Antwerpen începând din anul 1585; este un copiator talentat al tatălui său. Fratele lui, Jan Bruegel (1568-1625), pictează la început flori, dar după o călătorie întreprinsă în Italia devine un peisagist original, cu o sugestivă paletă cromatică. Și fiul lui Jan, Jan Bruegel cel Tânăr (1601-1678), va deveni la rândul lui pictor, la fel ca și cei doi fii ai acestuia, Abraham și Jan Baptista.

Pieter Bruegel cel Bătrân (n. 1525, Breda, Țările de Jos – d. 9 septembrie 1569, Stad Brussel, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia), numit și Bruegel al Țăranilor, este cel mai de seamă pictor flamand al secolului al XVI-lea. Grație originalității și unicității operei sale, ocupă un loc excepțional în istoria picturii. Artistul renunță la tradițiile și tiparele Renașterii, dar profită la maximum de experiențele predecesorilor săi flamanzi și italieni pentru a-și dezvolta propriul stil.

A plecat de tânăr la Antwerpen, pe atunci cel mai important port din această parte a Europei. Își face ucenicia la Pieter Coecke van Aalst, pictorul curții lui Carol Quintul. Tânărul Bruegel acumulează totodată solide cunoștințe umaniste, îi citește pe autorii antici, dar și pe Erasmus din Rotterdam și pe François Rabelais. În anul 1551 este acceptat ca maestru în "Breasla Sfântului Luca". Lucrează împreună cu pictorii Hieronymus Cock și Peeter Balten și participă la activitatea celebrei „Camera retoricienilor” din Antwerpen, un fel de club al scriitorilor care avea relații cu breasla locală a pictorilor.

Lumea țăranilor, cel mai puțin atinsă de convențiile impuse de comportament și etichetă, devine pentru Bruegel sursa principală de inspirație. Adesea, îmbrăcat în straie țărănești, dându-se drept o rudă sau sătean, ia parte la petrecerile lumii satului, unde observă atent și face nenumărate schițe.În anul 1557 execută pentru atelierul lui Hieronymus Cock o serie de desene consacrate celor șapte păcate capitale, care obțin un mare succes. Editorul comandă imediat o nouă serie dedicată celor șapte virtuți. Dar artistul dorește să facă și dovada talentului său de pictor. Începe realizarea unor proiecte mai mari, precum Proverbele (1559) și Jocuri de copii (1560).Din cauza tulburărilor politice care cutremură Olanda acelor vremuri, Bruegel se mută în anul 1563 la Bruxelles, unde are loc căsătoria cu Marieke Coecke. Primul fiu, Pieter, cel care va deveni pictorul Pieter Bruegel cel Tânăr, vede lumina zilei în anul 1564. Din acel moment, Bruegel începe să creeze cea mai mare parte a operei sale, cele mai importante tablouri fiind realizate în mai puțin de șase ani.

*

„Pieter își mai privi o dată atelierul. Văzu din nou lupta dintre Grași și Slabi, un proiect pentru „Drumul Calvarului”, o schiță pentru „Uciderea Pruncilor” și într-un ungher un portret în peniță al lui Jan Nagel. Îl luă de pe perete, îl puse în buzunar și ieși pe neașteptate.

Odată urcat în diligența care avea să-l lase la Bruxelles, desfăcu portretul lui Jan Nagel. Se însera și Pieter nu mai putea distinge trăsăturile desenului, dar știa ce vie era figura marelui său prieten.

Era o seară dulce de vară. Smocuri de fân, strânse căpițe, parfumau cîmpia adormită.”

(Marieke)

*

XVI. MAREA CĂLĂTORIE

Furtuna vuia înfundat deasupra orașului. Căldura se lipea de acoperișurile caselor și-i copleșea pe cetățeni care lăsau străzile pustii. Colina cu greieri și dealurile înverzite se înăbușeau sub un cer de plumb.

Toate micile ferestre ale atelierului sînt deschise. Pieter cu mînecile suflecate, lucra la un peisaj cu zăpadă: o întindere albă, cîteva sălcii pipernicite și, în prim plan, o bisericuță la malul rîului înghețat, pe care patinează cîțiva băieți. Un șevalet, lîngă pictor, susține faimosul său peisaj de iarnă, terminat în urmă cu trei ani. Cîțiva vînători, urmați de cîini înfometați, coboară niște pante acoperite de zăpadă. În stînga, în fața unui han a cărui firmă este îndoită, se face un foc, unde urma să se frigă porcul căruia abia i se tăiase gîtul. Apoi se vede o mare întindere de zăpadă, brăzdată de satele Brabantului. în fund, la dreapta, artistul a plasat o îngrămădire de stînci alpestre acoperite de zăpadă. Pe cîmpie se lasă seara; cerul jos potolește izbucnirea culorilor; sc simte că are să ningă în curînd. Vînătorii, sieiți, se îndreaptă spre valea unde cîțiva patinatori se mai avîntă pe gheața verde. Un car intră în sat: niște țărani încearcă să stingă lin foc de horn. Cîțiva oameni sărmani, cocoșați sub greutatea unor poveri de vreascuri, se întorc la culcușul lor, și corbii, cocoțați pe un copac desfrunzit, așteaptă seara, încercînd să-și uite foamea.

Totul e mic și trist pe această mare întindere albă și pretutindeni se simte neputința ființelor umane în fața iernii de neînlăturat.

Toată tristețea dinFlandra se găsea exprimată aici! Și cu toate astea ce amuzant este să privești pînza! Cu cîtă plăcere e pictată! în timp ce ghicești în ea bucuria copilului la vederea zăpezii, se simte și tristețea care plutește peste tablou. Pictura aceasta este ca și Pieter: veselă și tristă, mistică și senzuală. Este ceva care se află în toate tablourile lui și se va afla de asemenea și în noua lucrare, la care pictează acum.

Pieter lucrează cu limba puțin scoasă printre buze. Mari picături de sudoare îi cad pe barbă, iar artistul nu simte căldura. Trăiește cu personajul pe care-1 pictează. Se găsește aici ceva din tinerețea și din copilăria lui ca și în toate tablourile și desenele sale care-i împodobesc atelierul, locuințele domnilor în oraș și, spre marele său regret, colecția lui Filip al II-lea, al Spanjei. în ciuda faimei crescînde a noii școli, pînzele lui Bruegel au mereu tot mai mult succes, pentru că srnt profund umane. Se cunoaște în ele urma lăsată de timpurile tragice în care a trăit artistul și de care ar fi voit să scape.

Aproape că nu mai desena acum și toată pasiunea lui se îndrepta spre pictură. Era fericit să vadă cum se nasc culorile pe pânză, lucru asemănător cu deschiderea florilor, sau să urmărească cu penelul legăturile strânse care existau între omuleții săi caraghioși și case, peisaj și atmosferă. Fiecare personaj, fiecare detaliu aveau o importanță capitală în povestirile sale în culori pe^ care le trata acum cu mai multă îndrăzneală. În „Calvarul“ său, poporul adunat în jurul unei spânzurători așteaptă aici sacrificarea lui Isus, care se zărește cu greu, tîrându-și crucea, pierdut într-o mulțime viermuitoare de oameni și de soldați spanioli. Se pot vedea tâlharii într-o căruță în tovărășia unui judecător și a unui călugăr – ereticii pe care-i văzuse cândva trecînd prin ceață. 0 moară de vînt se învîrtește pe un dinte de stâncă golașă.

în primul plan al tabloului, Maria, cu inima și sufletul sfâșiate, plînge, înconjurată de Sfintele femei pe care artistul, din respect, le-a reprezentat lunguiețe și subțiratice. Bărbații se bat, cerșesc, vînd „prăjituri și piei de iepuri. De departe, din orașul îndepărtat, oamenii vin mereu.

Un desen care atîrnă de perete reprezintă o nuntă țărănească. Este ceea ce a rămas de la numeroasele sărbători țărănești la care luase adesea parte. Se întîlnesc aici foamea și lăcomia, amintirea Berthei și a lui Tintoretto, precum și aceea a „, Salomeei“ lui Quinten Matsys. Se vede aici fericirea și întreaga nostalgie pe care le încerca artistul gîndindu-se la satul său. Aici apare chiar și Pieter, discutînd cu un preot.

Un alt tablou, de formă rotundă, împodobește căminul. Un bărbat, îmbrăcat ca un eremit, se retrage din lume, r în timp ce aceasta, avînd înfățișarea unui băiat tînăr, îi smulge punga. Scena are drept cadru un peisaj de Bruegel în care un păstor își păzește oile. Mai departe o schiță a turnului Babei este expresia însăși a forței și a vanității. Pentru Hans Franckert pictase o „Țară a trîndăviei“. Se regăsea aici dorul de satul său, și amintirea trecerii sale pe la cei „Grași“ și cei „Slabi“.

Tabloul său cu „Uciderea pruncilor“ reflecta groaza pe care o pricinuiseră cândva poveștile fioroase care se spuneau în legătură cu cometa din 1528, frica pe care i-o inspirau soldații, cînd era copil, amărăciunea pe care i-o pricinuise distrugerea satului său – și ura lui față de Spania. Toți ucigașii din tablou sînt reprezentați sub înfățișarea soldaților spanioli. „Numărătoarea din Betleem“ este animată de același suflu, dar se întrevede pe undeva acea căldură de care erau pline vechile cântece pe care le cântă în zilele cînd se țineau kermese.

„Convertirea sfântului Paul“ pe care o situase în sânul imensității divine a Alpilor, vădește o urmă a nostalgiei munților și a piscurilor, care-i impresionaseră atît de mult tinerețea. Dumnezeu nu poate să apară decît pe munte, cum s-a arătat lui Moise. Marea albastră se întindea în spatele piscurilor. De atunci nu mai picta un peisaj, fără să adauge stînci, chiar și cînd reprezenta o așezare din Brabant. „Ispitirea lui Isus“ a plasat-o pe. înălțimile alpestre, deasupra norilor care se destrămau și lăsau să se întrezărească un orizont cu orașe și cu marea. Și astfel, fără ca el să-și dea seama, fiecare din operele sale se leagă cu mii de fire invizibile de ceea ce este mai adânc din inima sa. Fiecare culoare, fiecare curbă își are secretul și justificarea ei. Cînd se. întrevede amintirea Veronicăi, cînd cea a mamei sale, a Berthei, a lui Anneke, a lui Marieke sau a vreunei păsări pe care a văzut-o, a unei siluete pe care a zărit-o în spatele unei ferestre; apoi se simte amintirea unui cuvânt care l-a impresionat, a unui sunet sau chiar a unui parfum. Tabloul său „Dulie Griet“ („Margareta nebuna“) sau cel cu „Triumful morții“, kermesele sale și peisajele sale mărturisesc cu precădere toate acestea. De fapt se descrie pe sine însuși pictând poporul din care se trăgea. Aspirând amândoi la. libertate dar fiind prea timizi, vădind amândoi o credință naivă, dar. iubind plăcerile. Pictorul personifică Flandra…

Leopold Maximiliaan Felix Timmermans (n. 5 iulie 1886, Lier, Flandra, Belgia – d. 24 ianuarie 1947, Lier, Flandra, Belgia) a fost un scriitor flamand. 

Felix Timmermans (1886-1947) a fost unul dintre cei mai populari scriitori belgieni, puternic înrâurit de folclorul flamand. Cartea de fașă s-a impus ca cea mai valoroasă lucrare literar-artistică dedicată lui Pieter Breugel cel Bătrân, fiind tradusă în zeci de limbi.

Traducere de Florin Chirițescu.

Florin Chirițescu (n. 1930) este un prozator și traducător român.