Tăcerea narciselor. Farmecul de a fi trăit undeva, cândva - Mioara Cotoloi Marica

Copilăria am petrecut-o într-o comună care astăzi se numește Golești, sat Popești.

Locuința noastră – de fapt, în aceeași curte erau două case: una mică cu doar două cămăruțe și una, fiind mai mare și mai frumos mobilată, am numit-o noi „casa mare” – era așezată pe partea stângă a pârâului Sâmnic care ne despărțea de șoseaua națională.

Casele de această parte, ca de altfel și cele de la șosea, erau răzlețe, puse în dezordine – casa mai apropiată de noi fiind a lui mama-mare – mama lui tăticu – de care ne despărțea poteca întărită de soare și de călcatul nenumărat al pașilor noștri și care străbătea de obicei porumbii.

În fața curții noastre era o poieniță verde în care primăvara înflorea podvalul – bănuții de păpădie care ne-au încântat copilăria ani în șir.

Curtea, mai bine zis grădina cu flori, era împărțită în două de o alee mărginită de o iarbă înaltă, în dungi verzi-albe și lovidragi portocalii și galbeni, iar spre sfârșitul ei forma două brațe care duceau la ambele scări ale caselor.

Într-o parte a grădiniței înfloreau primăvara narcisele și zambilele care te îmbătau cu mireasma lor parfumată, mai târziu înfloreau doi bujori mari, roșii și un trandafir alb ale cărui ramuri ajungeau până-n fereastra casei mari, iar toamna crizantemele și tufănelele care rezistau până la prima brumă. Cealaltă parte a grădinii era încărcată mai mult cu crini, acele flori albe strălucitoare, cu parfum deosebit. În mijlocul lor se înălța un trandafir roșu înconjurat de mai mulți trandafiri pitici mov care reușeau totuși să-și scoată căpșoarele lor de catifea printre crini.

Totul era parcă luat din grădina Zânei florilor, din lumea basmelor, care nu era altcineva decât mama căreia îi plăcea frumosul – ea aranjase florile în felul acesta. În acest loc minunat mi-am petrecut copilăria până la nouă ani. Știu de existența mea cam de la 3-4 ani.

Îmi amintesc că mamei îi plăcea foarte mult să ne vadă curați și frumoși. Îi plăcea frumosul din mâinile ei și era pretențioasă cu sine însăși și poate de aceea, buchisea ore în șir, aplecată la mașina de cusut asupra lucrului care nu-i convenea. Iar când era gata, mulțumită, ea ne îmbrăca, mândră de lucrul său, dar și de noi și ne admira îndeajuns. Era o femeie tânără, frumoasă și harnică.

Câteodată, în lungile seri de iarnă, în așteptarea lui tăticu care avea serviciu la Comisariat Centrul militar (era plutonier-major în Râmnicu Vâlcea) și chiar așa când nu ne era somn – stăteam cu toții adică eu și frații mei Nell (Veronica și-a primit acest nume de la mine încă de când eram mici pentru că eu nu putem să zic Veronel cum o alintau) și Gigi, liniștiți în pătuț, ascultând cu luare-aminte la cartea pe care mămica ne-o citea. Era o carte de un scriitor rus foarte frumoasă – despre un aviator care s-a prăbușit într-un ținut necunoscut – cam atât îmi mai amintesc și din păcate această carte s-a pierdut.

Tăticu era un om bun, pe atunci, atrăgător, simpatic și sociabil, ba chiar și harnic. Spunea glume și cunoștea foarte multe proverbe. Mai târziu a devenit mai nervos – aici bun, aici rău – cicălitor. Cred că exagera cu disciplina și ordinele – defect profesional. Cu timpul, totuși, eu am avut o mare afectivitate și admirație pentru el.

Deși eram la țară, noi nu aveam vite și fiind noi mici, mămica s-a hotărât să ne facă o surpriză. Îmi amintesc de apariția ei, în zăvoi, cu o capră albă, capra noastră cu doi iezișori zburdalnici pe care o cumpărase și de care va trebui ca noi să avem grijă. De acest lucru nu a fost nevoie, ea fiind o capră foarte cuminte. Nu făceam altceva decât să-i dăm drumul și s-o însoțim câțiva pași prin câmpul de lucernă ce se întindea în spatele casei, zgornind-o spre pădure. Seara se auzeau tropotele ei venind în goană acasă (nu prea e de crezut, dar așa e: era foarte inteligentă).

Pentru că era așa de bună, o îndrăgiserăm cu toții și de aceea când, într-o iarnă geroasă, după ce ne-a repetat în nenumărate rânduri suferința ei, cu niște ochi mari negrii, pe care, privindu-i, te cuprindeau fiori, a murit. Am plâns-o…

În vara următoare au cumpărat alta cu o fire total opusă – era foarte îndrăzneață, dură, nicidecum blândă cum fusese cealaltă, de culoare roșcată și unde mai pui că avea și coarne. Dar a fost bună și ea, ne plăceau foarte mult iezișorii ei neastâmpărați, jucăuși și blânzi. Pe aceasta am ținut-o până am plecat.

La șase ani, mie și lui Gigi, trei ani, ne apare așa zisa „ciupercă?!” pe cap, care până la urmă se soldează cu trimiterea noastră la Sibiu, la raze, în urma cărora părul ne-a picat. Am fost și cu mămica și cu tăticu cu trenul împreună cu un coleg de-al lui tăticu, al cărui copil era și el atacat de o astfel de ciupercă. Îl chema Ernest. Am stat acolo o săptămână – nu știu cum se face – dar noi nu eram supravegheați de nimeni. Stăteam singuri într-o cameră și nu ieșeam decât pentru raze, noi singuri ne duceam într-o altă clădire și pentru masă care se servea pe coridor chiar în fața ușii noastre.

În urma razelor, așa cum am spus, părul ne-a picat, dar peste vreo șase luni a început din nou să apară. Dar, înainte să-mi crească părul, m-am dus la școală însoțită de mămica, amândouă pline de emoții, mergeam în clasa întâi, îmbrăcată în uniforma pepit cu șorțuleț negru și cu ghiozdanul gri în pătrățele, micuț, foarte drăguț. L-am avut ca învățător pe domnul Chiruță căruia îi datorez multe lucruri. Am făcut primii trei ani de școală primară, iar în clasa a patra ne-am mutat la Râmnicu Vâlcea. La sfârșitul acestor trei ani de școală am obținut premiul întâi și eram foarte îndrăgită de domnul învățător și lăudată mereu de rezultatele mele.

Desigur, plecarea de la locul copilăriei nu a fost o bucurie închegată. Mă simțeam legată de acele meleaguri și aș fi dorit să le iau cu mine. Nu eram singura care simțeam acest lucru. Citeam în ochii lui tăticu aceeași întristare. De Gigi nu știam nimic atunci.

Marele regret pe care l-am avut cu toții a fost părăsirea câinelui nostru Azorel, un câine alb­negru foarte înțelept și cuminte. Ultima noapte petrecută la fosta noastră căsuță a fost în compania lui tata-mare pentru că mămica și tăticu au rămas amândoi la casa cea nouă în oraș. Până la venirea lui tata-mare care a sosit noaptea, noi nu am putut să dormim, stăteam și discutam pe întuneric. Azorel parcă mirosise ceva. Nemaiauzind niciun zgomot, lumina stinsă, începuse să urle – un lătrat plin de durere care și acum îmi sfâșie inima. Noi, adică eu și frații mei, poate și de frică, nu am avut curajul să ieșim, să-i arătăm că mai suntem acolo.

Când a venit tata-mare totul s-a schimbat – nu mai putea de bucurie și nu știa cum să se gudurească. Îl puteam lua cu noi, dar s-a împotrivit mama-mare care l-a luat la ea. Câteva săptămâni câinele a dormit la el acasă și urla tot timpul. Apoi mama-mare l-a legat în curtea ei cu lanțul și el a trebuit să rămână cuminte, însă nu pentru mult timp deoarece a fost găsit spânzurat în lanț. A fost cel de-al doilea animal de-al nostru pe care l-am iubit foarte mult.

Apoi primăverile, verile, toamnele, iernile aveau un farmec deosebit acolo la noi.

Spre sfârșitul iernii, când zăpada nu mai putea ține piept soarelui și pârâiașele începeau să bolborosească, pământul se zbicea și se acoperea cu o mantie verde. Încă înainte de aceasta, în pădure, primii vestitori ai primăverii erau prezenți și eu cu Nell, de asemenea, pentru a-i culege. Colindam pădurea toată luând în picioare frunzele moarte, căzute de cu toamna. Nu peste mult timp soseau mult așteptatele păsări călătoare care, deși obosite, începeau să cânte de răsunau pădurea.

Apoi natura își îmbrăca rochia albă.

După ce treci Sâmnicul, apoi zăvoiul cu sălcii și arini, în fața ta se înalță bătrânii, dar încă semeții zarzări ale căror crengi stau gata să cadă sub greutatea florilor mici și albe. Pașii îți sunt apoi duși pe ulița năpădită de iarba pur verde, mărginită de o parte și de alta de meri aflați, de asemenea în plină floare. Mirosul florilor, aerul proaspăt și curat, mângâierea soarelui, zumzetul timid al albinelor făceau ca totul să fie minunat.

Cu cât ajungi mai aproape de casă, ochii ți se tulbură de frumusețea neasemuită a pădurii care, așa cum am spus la început, se întindea doar la câțiva pași de ea. Impunătoare, mândră de noua haină pe care a îmbrăcat-o, ea privește cu îngâmfare în jur. Fondul verde închis și proaspăt îi este luminat de cireșii, perii și merii sălbatici înfloriți și ei.

Apoi, vara, cu tumultul ei nepăsător cu molipsitoarea-i căldură ce te face să crezi că s-a așternut pentru o veșnicie, vei simți atunci nevoia de a te retrage într-un locșor umbros în mijlocul pădurii alături de cântecul minunat al mierlelor și al privighetorilor, de murmurul izvorului și atunci vei rămâne o clipă în visare purtat de mângâierea binevenită a vântului destul de leneș, de curând sculat din umbra frunzișului.

La fel toamna, târziu când totul rămânea golaș și puteai să vezi până-n depărtări și când, după ce absolut tot de pe câmp era cules, Mitică, verișorul nostru, făcea un foc mare, mare de tot pe lângă care stăteam până seara târziu, iar pe jar coceam cartofi.

Iarna, cât vedeai cu ochii – numai întinderi albe și tot Mitică era acela care ne dădea cu săniuța și ne trăgea cu ea pe Sâmnicul înghețat. Iarna ne jucam tot timpul – de dimineață până seara. De-abia ne convingeau să venim la masă. De când am plecat de la țară nu am mai cunoscut nicio iarnă asemănătoare.

Dar pentru că gândul mă duce tot la vară și oricum este anotimpul meu preferat, voi povesti despre vara în care eu și Nell am fost în tabără la Voinești­Argeș. Eu eram în clasa a III-a, iar Nell într-a II-a.

Am luat autobuzul din Râmnicu Vâlcea. Nu îmi amintesc prea bine totul, dar eram la prima mea excursie și-mi plăcea așa de mult. Ziua era minunată, copiii veseli. Cântam. Am ajuns cu bine la Voinești. Au fost în această tabără și verișorii mei Gigi și Oane Stoenescu și am petrecut două săptămâni, cu adevărat minunate. Am făcut în fiecare zi drumeții și chiar excursii mai lungi. Am vizitat câteva peșteri: Ursului, Dâmbovicioarei etc.

La noi, adică la mine și la Nell, se mai adăuga ceva: eram foarte îndrăgite de către instructoare care era din comuna noastră și de profesoara de muzică care era foarte frumoasă și bună.

Noi cântam cântecul nostru de succes Ia uitați-vă feciori. Am învățat fel de fel de jocuri. De aceea la focul de tabără – de despărțire, pe care l-am făcut pe malul unui râu – Râul Târgului. Am cântat cu mult regret La revedere – tabără dragă, la revedere noi plecăm, De-ai ști tu dragă ce rău ne pare și cât de mult noi regretăm...

În ziua următoare trebuia să ne despărțim. Mare a fost surpriza noastră când mai multe prietene făcute în această tabără, ne-au spus că suntem așteptate de mămica. Ne-am bucurat foarte mult când am văzut-o căci, orice s-ar spune ne era dor și de acasă. Mămica venise împreună cu nenea Costică, tatăl verișorilor mei Gigi și Oane.

Singura amintire din tabără este o poză în care eu și sora mea cântăm în fața careului.

*

Atunci am descoperit eu, deși nu știam încă – marea mea pasiune pentru drumeții, excursii, vacanțe – și din fericire pentru mine de-a lungul vieții am avut parte de câteva călătorii, excursii și vacanțe de neuitat.

Destinul avea să mă aducă peste zece ani din nou pe aceste meleaguri frumoase, mai exact la Institutul Pedagogic Câmpulung Muscel, astăzi Colegiul Național Pedagogic „Carol I”.

Aici îmi voi petrece cei doi ani de tinerețe și frumusețe destinați mie în această lume.

A fost ca o „evadare” din cursul firesc al vieții pe un „tărâm” de vis, de iubire și prietenie necondiționată, de împliniri și bucurii alături de persoane minunate, colege, prietene, oameni deosebiți, pe care nu i-am uitat nici acum.

Drept mărturie pentru confirmarea celor spuse de mine voi reda, la momentul potrivit, cele câteva rânduri pline de iubire și de emoții pe care mi le-a scris buna mea colegă de bancă și de dormitor – prietena mea – Minia. Ea încheie caietul meu de amintiri în continuarea celui de la liceu – ca o concluzie a tot ce a fost frumos și adevărat.

Minia, acestui frumos și deosebit nume, nu întâmplător, i s-a adăugat numele de Luminița (noi de fapt așa îi ziceam).

Ea era mereu prezentă printre noi ca o „luminiță” care ne ghida și ne ajuta în toate activitățile noastre. Veselă, inteligentă, plină de inițiativă, dar și de șotii – o consideram în mod tacit „șefa” noastră.

Tot datorită Miniei, amintirile mele au ceva concret – nenumăratele poze pe care ni le-a făcut.

Pe atunci aparatele foto nu prea existau. Noroc cu Luminița noastră că prin aceste poze ne-a făcut „nemuritoare”.

Ce pot să spun, în schimb, de Ina prietena, sora mea de aici care era din Pitești – singură la părinți – alături de care am petrecut cel mai mult. Ne-am vizitat reciproc, chiar și mai târziu și am avut o legătură specială.

Recitind ce mi-a scris Ina, mai târziu, noi am corespondat foarte mult, i-am dat dreptate: nu trebuia să le cer colegelor, prietenelor să-mi devină amintiri, dar eu, care trăiesc din amintiri și urăsc atât de mult despărțirile, ce era să fac?!

„… întâmplările acestea ... astăzi când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar și iar, că tot ce povestesc nu are importanță decât pentru mine, că nici nu are poate sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată (?!!) în desfășurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât șirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aștrii în necuprinsul Univers.”

Camil Petrescu

*

Copilăria și-a urmat cursul ei firesc și aici la oraș în cartierul C.P.L., strada Banu Mărăcine, numărul 44, unde ne mutaserăm noi.

Ne-am făcut repede o mulțime de prieteni de joacă. Cu Mariana, prietena mea în special și sora ei Lenuș ca și cu alți copii ne jucam „la iarbă” fel de fel de jocuri aproape toată ziua: jocuri de rol „De-a perechile”, „Flori, filme, actori”, șotronul, handbal, volei și chiar fotbal.

Mariana a rămas prietena mea toată viața și pentru că am fost vecine dar și pentru faptul că amândouă am terminat atât gimnaziul la Școala Nr. 5, cât și Liceul la „Vasile Roaită” și activitățile noastre s-au intersectat mai mult sau mai puțin. Mariana s-a căsătorit imediat după terminarea liceului cu un băiat foarte bun – Nelu Pițigoi. Ei și-au dorit foarte mult un copil, iar Dumnezeu le-a dăruit pe Mădălina, care mi-e foarte dragă și mie.

Iubitoare de Dumnezeu, frumoasă, sensibilă, inteligentă, Mădălina, are principii și standarde. Îi plac călătoriile și surprizele.  

La școala generală trebuia să o întâlnesc, probabil, pe Ana Gabriela Ene. Ea era o elevă foarte bună la învățătură, îi plăcea foarte mult matematica – de fapt a ajuns profesoară de matematică și inspector general școlar Rm. Vâlcea și în ceea ce mă privește a fost cea dintâi colegă care mi-a vorbit și m-a îndrăgit când am venit într-a IV-a D. Îmi este și vecină. Am vizitat-o de foarte multe ori, ea fiind singură la părinți, m-a ajutat la matematică, iar mama ei la franceză, fiind profesoară de limba franceză. Îmi plăcea mult mama ei – mă lăuda spunând că am accent foarte bun și sunt cuminte. Mult mai târziu limba franceză avea să-mi fie de ajutor la Paris, la Catedrala Notre­Dame când m-am rătăcit de grupul meu și când s-a blocat ușa de la camera hotelului.

Dar asta-i o altă poveste frumoasă pentru că în ea este implicat și fratele meu Gigi, când am început noi frumoasele excursii în afară.

Gabi avea, mai exact părinții ei – (tatăl avocat) – o bibliotecă foarte mare și uneori nu făceam doar matematică. Gabi îmi citea din cărți sau îmi împrumuta și mie unele dintre ele. Deși locuia cu noi în cartier, Gabi nu a ieșit niciodată cu noi la joacă. Mai târziu ea m-a ajutat pe mine în foarte multe ocazii.

În raiul meu, al zilelor copile,

Cântau cocoșii zi și noapte-n sat

Și cântul lor atâția ani de zile

Din cuget tot ce-i rău mi-a alungat.

În raiul meu, doi îngeri cu mari coarne

Trăiau plăvanii mei cu albi grumazi – Prian și Cerban

Trecuta vreme n-o să se întoarne

Da-n sufletu-mi ei mai trăiesc și azi.

În raiu-mi de copil, din vremi apuse,

Albit de ani, ședea un om mereu

Bunicu-n vântul vremii duse,

Rămâne pentru mine DUMNEZEU!

Toate vacanțele de la Gimnaziu și apoi de la Liceu le-am petrecut cu frații mei, Nell și Gigi, la Tata­mare, prelungind inocența, veselia și armonia copilăriei cât mai mult posibil împreună cu bunicii mei: Tata-mare, „Hănciulete” de fapt Ilie Gheorghe (născut Lazăr), Mama-mare, Gheorghița, părinții mamei mele, apoi Mama-mare Marița­Maria Cotoloi – mama tatălui, mătușile mele – Tanti Florica, Tanti Lenuța, Tanti Veta, Tanti Ioana și verișorii mei – colindând pădurile, locurile unde mergeam cu vitele și cu oile la păscut cu Tata-mare sau Tanti Florica și mai târziu chiar singuri cu Nelu. La „Dealul lui Man” ne plăcea cel mai mult – era cel mai departe și mergeam mult pe albia unui pârâu sau fost pârâu mai bine zis „Valea lui Man” sau de atâtea ori la cules de prune. Asta ni se părea cel mai greu. În fiecare an ne rugam, să nu se facă prunele (în zadar normal).

Astăzi aș dori așa de mult să pot să retrăiesc acele zile.

 ...

29 Aprilie 1973

Învierea Domnului – Paștele

De data aceasta nu am mai fost la biserică, la Înviere, ca anul trecut când am colindat toate bisericile din oraș cu lumânările aprinse: eu, Nell, Gigi, Mariana, Lenuș și Lucian, un vecin și prieten de-al nostru.

Ieri a fost pe la noi Maria, verișoara noastră, studentă la București, sora lui Mitică, Lenuța și Ioana (nepoții lui tăticu din partea surorii lui, Tanti Veta). Îmi place mult Maria pentru că e frumoasă și a știut să se descurce. Ea ne-a invitat pe la ei în timpul liber, pe care-l avem la dispoziție. Am răspuns invitației pentru că și noi doream să mergem la țară. Am trecut pe la Tata­mare. Boicea nu ne-a zis nimic. Așa de repede s-a împrietenit cu noi, apoi pe la Maria; i-am găsit pe toți trei verișorii, Mitică, Maria și Lenuța, dormind într-un pătuț din verandă. Am stat puțin de vorbă până a venit și Ioana și pe urmă am plecat la Mama­mare Marița, pe care o simpatizez foarte mult. E singură de foarte mulți ani și, deși e o mână de om, se descurcă și gospodăria ei e foarte frumoasă și curată.

Apoi, în sfârșit, am fost la noi la minunata grădină, năpădită acum mai mult de iarba verde – e adevărat plină de bucurie și ea, dar narcisele se pare că nu-și dau seama că le-am părăsit de atâția ani și continuă cu încăpățânare să înflorească, ridicându-și semețe petalele albe strălucitoare din fondul absolut verde. Nu ne fac niciun reproș. Ne privesc în ochi, tăcute, în speranța că vom reveni.

*

Astăzi, narcisele au transformat fosta grădină într-o superbă poiană pe care o vizitez, primăvara, cu Ștefan și Paul uneori și cu prietenii.

Rup două narcise și, cu grijă și dor le așez pe piatra sculptată de Gigi.

*

Frumusețea narciselor, aerul înmiresmat ce umplea întreaga curte, cântecul păsărelelor ascunse pe undeva prin apropiere, bucurându-se și ele pesemne, de frumoasa zi de 30 aprilie, făceau ca totul să fie fermecător. Am rămas o clipă visătoare, fericită și tristă în același timp.

Fără milă, însă, Nell le-a cules pe toate și le-am adus acasă. În continuarea itinerarului nostru, am trecut pe la Tanti Florica (sora cea mare a lui mămica) și apoi din nou la Tata­mare și Mama­mare, Colțul meu de rai al zilelor copile.

4 mai 1973

O zi adevărată de mai. E minunat – e cald, e frumos, e calm, e verde. Totul e verde atât de repede că mă întreb cum de nu am observat schimbarea asta radicală.

Nu știu. Mă bucur atât de mult că se apropie vara. Îmi făuresc numai visuri frumoase. M-am săturat de atâta învățat. Aș vrea să treacă repede și acest trimestru și să fiu, în sfârșit, liberă să mă bucur în voie, să citesc cât vreau, să mă duc la țară, să alerg, să mă plimb cu bicicleta, să stau, să privesc soarele și norii, florile, cărările, să cânt, să visez, să pictez, poate...

Mioara Cotoloi Marica a fost timp de 40 de ani educatoare (1977-2017).

„Prin această profesie am putut să fiu ceea ce-mi doream eu în copilărie: să fiu învăţătoare, actriţă, creator de modă şi de interior şi chiar scriitoare sau pictoriţă.”

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.