Proză senzuală: (scriitori români) Antologie întocmită de Petre D. Anghel

Categoria: emblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Lucrarea prezintă modul de manifestare al imaginarului erotic în textele unor scriitori precum: Constantin Negruzzi, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu, Victor Papilian, Marin Preda și Radu Rosetti.

Această antologie reunește texte ce tratează erotismul, din perspectiva unor mari scriitori români.

Forma culturală a erosului cu cel mai mare impact în imaginarul erotic european se dovedește a fi, după mulțimea literaturii care a perpetuat-o  – iubirea-pasiune. Hermeneuții erosului, Julius Evola, Ortega y Gasset, Denise de Rougemont o consideră în unison fața autentică a iubirii.

Iubirii-pasiune i s-au dedicat numeroase studii, cea mai importantă este considerată și l aora actuală celebra carte a lui Denise de Rougemont, Iubirea și occidentul. Contestat mai cu seamă în ceea ce privește originea erosului curtenesc atribuită ereziei catharilor sau a confuziilor pe care le trezesc raportările autorului la dialectica pasiunii cu agapé , Rougemont oferă, fără îndoială, cea mai amplă panoramare a evoluției imaginarului erotic în Europa, pornind de la lirica trubadurilor și a romanului curtenesc, în speță a lui Tristan și Isolda, sec. XII. El precizează că „Iubirea - pasiune a apărut în Occident ca o represiune a creştinismului (şi în special a doctrineisale referitoare la căsătorie) asupra sufletelor în care subzistă un păgânism firesc sau moştenit”.

Așadar, de la bun început iubirea-pasiune își confirmă caracterul păgân și eretic, „o erezie creştină, istoric determinată”.

 (sursa: Nina CORCINSCHI, Imaginarul erotic în romanul românesc postbelic)

AMALIA

Mihai Eminescu

1850-1889

Umorul lui cel dentăi fusese foarte sensual. Pierdut păn-atunci într-un platonism deșert și cufundat cu capul în curiozități romantice și subtilități filosofice, se-ntâmplă să ia o odăiță la o femeie măritată, care avea o fetiță de 12 ani și un bărbat ce toată ziua nu era acasă. Amalia o chema pe femeie. Era naltă, plină la făptură, cu părul blond și ochii mari, verzi. Cuminte nu era tocma, dar nasul avea ceva moqueuse și era nespus de grațios, asemenea gura. El, având bani, făcea cu dânsa escursiuni în păduri și pe la birturi de vară împrejurul orașului universitar, împreună cu fata, care era mare piedecă încât nu putea vorbi decât cu ochii. Într-o sară, pe când rătăceau în pădure, el îi spuse c-ar fi având o taină a-i spune, pe care ea o știa altfel de mult. Apoi se suiră în trăsură – ei în fund, fata pe banca dinainte. Înnoptase bine. El puse brațul împrejurul taliei ei și o strânse tare, ea nu zise nimic. Venind acasă, fata plânse puțin în altă odaie și ea căuta chibrituri să aprindă lumânarea. În întuneric el o cuprinse și o sărută pe gură. Când s-aprinse lumina amândoi aveau un aer foarte fericit.

Dar ea urma iară să plece la țară, și el se topea din picioare, căci bogățiile ei trupești erau într-adevăr admirabile. Având cunoștința acestor bogății, ea purta o rochie neagră de tul subțire, care lăsa să se-ntrevadă niște sâni de albeața marmurei, plini și rotunzi, și brațele rotunzi și pline se vedeau păn subsuori. În sfârșit, într-o zi înainte de-a pleca, el o zăvorî într-o odăiță, o ridică în brațe, o așeză pe o mesuţă naltă de noapte, îi desfăcu cu putere picioarele unul de altul și se-ntâmplă păcatul de două ori.

Ea plecă a doua zi la țară cu fetiță cu tot și el îi scrise.

Peste patrusprezece zile veni-napoi și începu o viață vinovată. Noaptea fetița dormea la pământ; atunci ea intra numa-n cămașă în odaia lui și sau pe jos, sau de-a-n picioarele el se-mbăta de frumusețile ei. A-i cuprinde șalele, a ține mâna la acele rotunzimi perfecte și pline era deja o fericire nemaipomenită, nouă încă, apoi ea mai era și rușinoasă, încât actul amorului o făcea să tremure, să țipe, să leșine, ceea ce-i adăuga și mai mult fericirea.

FÂNTÂNA DINTRE PLOPI

Mihail Sadoveanu 1880-1961

Soarele bătea pieziș în hanul Ancuţei, scânteind în geamurile zăbrelite. Lăutarii se sculaseră din cotloanele lor și-și sticleau dinții; Ancuţa cea sprâncenată ațâța iar focul în covrul vechi de spuză; noi, gospodarii și cărăușii din Ţara de Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înșirate pe lângă proțapuri. Dar scripcile și cobzele încă n-aveau cătare. și nici comisul Ioniţă de la Drăgănești nu-și începu povestea pe care o așteptam. Căci pe șleahul Romanului se vedea venind un călăreț, învăluit în lumină și-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat și cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca spre noi.

Înspre munți erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate și-ntr-o liniște ca din veacuri; și câmpurile erau goale și drumurile pustii în patru zări; iar călărețul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. Şi cum ajunse drept la han coti, căci aici îi erau sorții să se oprească, își scoase pălăria de pâslă neagră și ne pofti la toți bună ziua și noroc bun.

Era om ajuns la cărunteţă, dar se ținea drept și sprinten pe cai. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ș-un ilic de postav civit, cu nasturi rotunzi, de argint. Pe umeri, ținută numa-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbănă la șold și pistoale la coburi. Obrazu-i smad, cu mustăcioară tunsă și barbă rotunjită, cu nas vulturesc și sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă și bărbăție, deși ochiul drept stâns și închis îi dădea ceva trist și straniu.

Cum coborî de pe cal, zâmbind cu prietinie și privindu-ne cu ochiu-i limpede și albastru, comisul Ioniţă îl cunoscu și se și repezi din locul lui, înălțând brațele și strigând cu mare glas:

– Oare mă-nșel? Nu ești Domnia ta prietinul meu, Neculai Isac, căpitan de mazâli?

Zâmbetul călărețului pieri și ochiu-i crescu, rotund și ațintit.

– Da, răspunse el cu glas moale și blând; eu sunt Isac. Acuma te cunosc și eu. Dumneata ești comisul Ioniță de la Drăgănești. Cu mare plăcere văzui pe cei doi oameni îmbrățișându-se. Şi tovarășii ceilalți erau mulțămiți de asta. Şi ochii Ancuţei se înduioșară.

Iapa cea bătrână și slabă a comisului rânji și râncheză în dosul hanului.

– Aista-i cal din calul meu din tinereţă, zise comisul, semețind capul și desfăcând brațele.

Străinul își întoarse ochiul spre dihania cea bătrână și zâmbi ușor, fără să pară prea mirat.

– Cu asta am umblat eu o ţară, urmă comisul. Amândoi, îţi aduci aminte? am bătut drumurile și ne-am părăduit tinerețele!

– De când ne-am despărțit însă, văd că ai pierdut o lumină.

– Da, răspunse călătorul cu glasu-i blând. Am pierdut. Am avut o întâmplare năprasnică... și Dumnezeu m-a întors iarăși prin locurile acelei dureri...

– Cum se poate? Aici ai avut această întâmplare?

– Da, prietine. Îngăduie-mi numai să-mi duc calul la adăpost, să-l grijesc și să-i dau grăunțe. Pe urma om bea un pahar de vin și ţi-oi povesti ce nu știi...

Pășind sprinten, mazâlul trecu spre grajd, ducându-și calul de căpăstru. Ancuţa, răsărind ca dintr-o amintire, privi după el și grăi în șoaptă spre comis:

 – Aista-i omul cel din Țara de Jos de care vorbea maică-mea când eram copilă?

 – Da, răspunse comisul, Neculai Isac de la Bălăbănești din ținutul Tutovei. Am fost prietini buni în tinereţele noastre.

– Spunea maică-mea, urmă Ancuţa, că a avut mare val și erau să-l omoare niște țigani aici, la vad la Tupilaţi. Era o poveste înfricoșată, de care nu-mi mai aduc aminte.

 – Atuncea are să ne-o spuie singur căpitanul Neculai, cuvântă cu mare mulțămire răzășul. Să știi dumneata, dragă Ancuţă, că acest mazâl de la Bălăbănești, care se uita acum liniștit la noi și grăiește așezat, a fost un om cum nu erau mulți în Ţara Moldovei. Voinic și frumos, și rău. Bătea drumurile, căutându-și dragostele; se suia la mănăstiri și cobora la podgorii. Şi pentru o muiere care-i era dragă, își punea totdeauna viața. Așa om a fost. ș-a avut ibovnice cătră toate zările. Ş‑adulmeca pe drumuri fără hodină și fără astâmpăr...

Cuprins

AU MAI PĂŢIT-O ŞI ALŢII

de Constantin Negruzzi

AMALIA

de Mihai Eminescu

POVESTEA LUI IONICĂ CEL PROST

de Ion Creangă

CALUL DRACULUI

de Ion Luca Caragiale

FÂNTÂNA DINTRE PLOPI

de Mihail Sadoveanu

MANOLE, MANOLE, MEŞTERE MANOLE

de Victor Papilian

UN POPĂ ROMÂN LA CURTEA

PAPEI BORGIA

de Victor Papilian

LA CÂMP

de Marin Preda

PĂŢANIA CUCOANEI ILENUŢA

de Radu Rosetti

Antologie întocmită de Petre D. Anghel 

Petre D. Anghel (27 iulie 1940, Ciorogârla, judeţul Ilfov) – editor şi critic literar, este fiul lui Dumitru şi al Anghelinei Anghel, ţărani. Absolvent al Liceului „Spiru Haret” din Bucureşti (1958), a urmat cursurile Facultăţii de Filologie ale Universităţii din Bucureşti (1958-1963). A devenit, în 1963, cadru didactic la Catedra de limbi moderne a Universităţii Politehnica din Bucureşti. Şi-a luat doctoratul în ştiinţe filologice în 1984, cu o teză despre publicaţiile conduse de George Călinescu.

A colaborat cu studii, articole, cronici şi recenzii la „Revista de istorie şi teorie literară”, „Forum”, „Limbă şi literatură”, „Orizont”, „Caiete critice” şi „Luceafărul”, fiind preocupat îndeosebi să comunice informaţii noi şi texte  mai puţin cunoscute despre George Călinescu, Tudor Arghezi şi Constantin Noica şi să recenzeze cărţile unor critici şi istorici literari de prestigiu.

Volumul „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de G. Călinescu. Dosarul critic (1993), prefaţat de un amănunţit itinerar al receptării, antologhează documentele referitoare la etapele elaborării monumentalei opere călinesciene – desprinse din corespondenţa autor-editor – şi reface traseul spiritual al acesteia, de la explozia apariţiei, perplexitatea comilitonilor şi scandalul pro şi contra la interzicerea ei în perioada comunistă, bătălia reeditării şi triumful final. Preluând o ipoteză lansată de Alexandru Piru cu privire la intenţiile lui Eminescu de a scrie un roman cu tema bogăţie-putere-amor, Anghel a concretizat-o în ediţia Aur, mărire şi amor (1992), fragmentele eminesciene alcătuitoare, selectate din manuscrise, sugerând ideea unui fir epic romanesc.

A mai restituit textul integral al primei ediţii din Hronicul măscăriciului Vălătuc, de Al. O. Teodoreanu (1992), însoţit de un glosar şi o amplă postfaţă, în care sunt evidenţiate valoarea şi unicitatea scrierii în contextul literar interbelic.

O antologie de texte din literatura română, de la Costache Negruzzi la Marin Preda, având ca dominantă erotismul, este volumul Au mai păţit-o şi alţii (2001), conceput ca un „decameron românesc”. Preocupările de cercetător ale lui Anghel sunt evidenţiate şi de editarea, în colaborare, a lucrării Basme române (1996) de G. Dem. Teodorescu, într-o lecţiune nouă a manuscrisului, însoţită de un glosar şi o amănunţită notă filologică.

Opera literară:

„Istoria literaturii române de la origini vână în prezent” de G. Călinescu. Dosarul critic (în colaborare cu Rodica Pandele), Bucureşti, 1993; Şi Domnul a zis, Bucureşti, 2003.

Ediţii:

Al. O. Teodoreanu, Hronicul măscăriciului Vălătuc, postfaţa editorului, Bucureşti, 1992; Un porc de câne, Bucureşti, 1992; Mihai Eminescu, Aur, mărire şi amor, Craiova, 1992; G. Dem. Teodorescu, Basme române, Bucureşti, 1996 (în colaborare).

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.