Din amintirile Elencutei Vacarescu, editia a II-a revazuta - Mariuca Vulcanescu, Ioana Falcoianu

Categoria: emblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

Elena Văcărescu, după despărțirea de Prințul Ferdinand se stabilește la Paris, perioadă în care își va dedica timpul scrisului și vieții culturale. Toate amănuntele importante, care i-au definit personalitatea și viața se vor regăsi în consemnările tipărite, postum, de revista „Revue des deux mondes” și traduse și publicate de Editura Paideia, sub titlul Din amintirile Elencuței Văcărescu.

Nota traducătorului

La 17 februarie 1997 se va fi împlinit o jumă tate de veac de când sufletul înaripat al poetei Elena Văcărescu s-a desprins de haina sa pămân tească. Cu acest prilej, pentru a o readuce în mintea şi inima celor care alcătuiesc azi neamul pe care l-a iubit mai presus de sine, ne-am încumetat să traducem şi să publicăm aceste câteva amintiri apărute postum în revista franceză Revue des deux mondes, prin grija Alexandrei Fălcoianu, verişoara şi legatara sa testamentară, cea care a însoţit-o până în ultima clipă cu afecţiune şi devotament. Publicarea unor amintiri intime, ca acestea, reînvie sentimentul unor răni nevindecate. Cu toate că s-ar putea spune că nu este niciodată momentul să destăinui ochiului crud al lumii tainele acestor răni, am îndrăznit totuşi azi să le redăm tiparului, în româneşte, cu toată dra gostea şi cinstirea pe care i le datorăm autoarei, nădăjduind că cele dezvăluite aci vor reaminti generaţiilor de azi puterea de sacrificiu a unui suflet mare, sufletul Elenei Văcărescu.

Mariuca Vulcănescu

Povestea unui Prinţ moştenitor

La Sinaia se răspândi vestea că Regina Elisabeta a României va face o vizită Reginei Victoria la Balmoral în Anglia, după ce va fi petrecut trei săptămâni în Germania, alături de mama sa. Invitaţia pe care bătrâna suverană a Angliei o trimisese Reginei Carmen Sylva îl măgulea pe Rege. Trecuse timpul în care ducele de Edinbourgh scrisese cu mâna sa pe plicul destinat domnitorului României, următoarea adresă: „Bucureşti – Bukhara”. Într-un târziu ne vorbi şi Regina despre această călătorie, la gândul căreia ne bucurarăm cu toţii. Urma să plecăm în acelaşi timp cu Prinţul moştenitor şi poate chiar şi cu Regele, ei trebuind să se oprească la München, iar noi, după o şedere la Neuwied, la mama Reginei, să luăm vaporul de la Flessing până la Newhaven, unde ne aştepta o primire oficială. La München, serate muzicale încântătoare, vizitarea muzeelor şi a câtorva ateliere de pictori – cel al lui Lenbach printre altele – ne luară tot timpul. În această capitală a artelor şi a berii, Prinţul îşi regăsise câţiva camarazi din regimentul său, aşa încât nu-l văzurăm aproape deloc în acest răstimp. De abia la gară Regina şi cu mine am fost izbite de surâsul lui silit şi de un fel de stânjenire în felul său de a se purta.

Regina îl tachină pentru asta, şi eu aşijderea, căci în cercul restrâns de la Curte se ştia că suverana noastră întreprinsese această călătorie având ca ţintă Scoţia sau Ţara Galilor, cu scopul de a vorbi Reginei Victoria despre un proiect de căsătorie între Prinţul moştenitor şi una din nepoatele Reginei Angliei...

Regina Victoria stă în picioare în clipa în care intră Regina României înaltă şi surâzătoare, îmbrăcată în rochia pe care i-o trimisese de la Paris Casa Felix, o rochie brună de catifea, pe corsajul căreia se leagănă trei rânduri de perle şi lănţişorul subţire cu diamante, de care sunt prinşi ochelarii cu mâner pe care îi foloseşte uneori. Cu un gest matern, Victoria o conduce pe Regină spre canapea. Se aşază amândouă şi încep să vorbească. Deodată, îşi dau seama că m-au uitat. Intimidată, rămăsesem în prag. Regina Victoria mă cheamă cu un gest,

şi-mi arătă un scăunaş. Eu tac şi ascult. – Da, my dear, începe maiestatea sa britanică, mi s-a spus că vii la mine nu doar pentru plăcerea de a mă vedea, dar şi cu un alt scop. – Avem un băiat de însurat, răspunde Carmen Sylva. – Şi eu, multe fete de măritat, răspunde pe dată Regina Victoria. – Am fi fericiţi şi onoraţi, atât noi, cât şi întreaga Românie, dacă ne-aţi da una din aceste nepoţele. – Cum de nu, my dearl Atâta doar ca tânărul să o accepte aşa cum i-o oferim: drăguţă, bine crescută, modestă, blândă şi cultivată. Fata mea Helen s-a ocupat mult de copiii săi. Regina Elisabeta schiţează o uşoară expresie de crispare, dar îşi revine numaidecât. Ea nu venise să vorbească despre fetele Prinţesei de SchleswiegHolstein; Regele dorea pentru Principele Ferdinand o altă căsătorie, tot în familia regală a Angliei, dar nu asta. Şi pentru a ieşi din încurcătură, Carmen Sylva începe să facă elogiul Prinţului, vorbind despre sensibilitatea, delicateţea şi bunăvoinţa sa, ca şi despre devotamentul său pentru ţara peste care va domni într-o bună zi; şi scoate din pungă fotografia candidatului ei, care-o impresionează foarte plăcut pe Regina Victoria.

Elena Văcărescu s-a născut în 1864, într-o casa din București, unde mai târziu s-a construit Bulevardul Regina Maria. Tatal ei provenea dintr-o veche familie de boieri munteni, ce-l dăduseră pe cultivatul Ienachiță Văcarescu. Mama sa provenea dintr-o alta veche familie de boieri, cea a Falcoienilor, boieri olteni cunoscuți din timpul lui Mihai Viteazul.Elencuța, asa cum i se spunea in familie, si-a petrecut copilaria la moșia bunicilor săi de la Falcoi și la conacul de la Vacareștii Damboviței. Aici descoperă placerea lecturii.

Elena Văcărescu a fost o  scriitoare de orgine română stabilită în Franța. A fost membră de onoare a Academiei Române și laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică și literară la Paris.

La 1 iulie 1933 s-a născut, la București Ioana Maria Vulcănescu, fiica lui Mircea și a Margaretei. Bunicii din partea tatălui – Mihail și Maria (născută Tonescu), originari din Oltenia − au cumpărat la un moment dat un teren în București și au construit succesiv două case pentru copii. Maria Vulcănescu era casnică, dar făcea parte din Comitetul Femeilor Ortodoxe Române, aflat sub conducerea Alexandrei (Didina) Cantacuzino, instituție care avea ca scop ajutorarea tinerelor care se aflau în situații mai grele, orfane sau foarte sărace. Bunicul era contabil la minele din Petroșani, „foarte apreciat pentru corectitudinea sa”.

După terminarea liceului, în vara anului 1951, s-a înscris la cursul de pregătire de la Arhitectură. După câteva luni a sosit și momentul examenului, înainte de care fusese chemată la rectorat și chesonată despre situația părintelui.

„Am întrebat atunci și eu dacă în situația dată aveam dreptul să candidez la admitere. Mi s-a răspuns că da. A doua zi, urcând scările spre sala unde se ținea examen scris, am fost întâmpinată de colega mea de liceu care, din capul scării, m-a anunțat că eram ștearsă de pe listă. La această lovitură de trăznet m-am refugiat la Biserica „Dintr-o Zi” aflată lângă facultate și acolo am reușit să-mi revin din șoc”.

Au urmat încercări de angajare ca desenator la diferite instituții, printre care și I.P.C., în atelierul arhitectului Octav Doicescu, cel care tocmai proiecta clădirea Operei. A petrecut cele 15 zile de probă într-un mediu foarte plăcut, alături de tineri ahitecți precum Valentin Iorga și alții. După o perioadă, a fost chemată la serviciul de cadre de către o persoană „care curând după aceea a plecat în Israel“ 8, punându-i-se în vedere că „nu este omul potrivit la locul potrivit“ și că trebuie să-și găsească un rost în altă parte. Beneficiind de intervenția unui prieten de familie, a fost primită la Institutul de Proiectări Miniere, cu sediul în pasajul care leagă Calea Victoriei de strada Academiei, unde a început un nou stagiu de probă, cu perspecva de a fi angajată datorită recomandării.