Aeneis - Publius Vergilius Maro

În Eneida, impasibilul (neutru) fatum (cu dubletul poetic, pl., fata), ‘destinul implacabil’, domină totul: Iuppiter are mai degrabă rolul de a-i îndeplini neclintita desfăşurare, domolind impulsurile ‘destabilizatoare’ ale zeiţelor, nestăpînite în părtinirile, în ura şi în iubirea lor – aşa cum sunt Iunona şi Venus. Rarefierea substanţei vii a nivelului ceresc – Olympul fiind un cadru convenţional destul de vag conturat – se vădeşte şi prin relegarea celorlalte divinităţi majore ale Pantheonului grecesc în roluri marginale, convenabile episodic: Neptun pe mare, Minerva şi Marte în luptă, Apollo ca protector, Vulcan, ca faur al armelor lui Eneas – Pluton abia fiind pomenit de-a dreptul. Scăderea relativă a puterii motivatoare a personajelor divine, prin transferul necontenit al justificărilor către fatum, destinul imuabil, va fi avut drept subtext (adesea destul de explicit) agnosticismul în privinţa Divinului - mentalitate la modă pe vremea lui Virgiliu, sub influenţa filosofilor: casusue deusue este un clişeu care le răpeşte zeilor, în fapt, o mare parte din numen - din puterea de decizie şi de influenţă efectivă. (Dan Slușanschi)