Şcoala de solomonie - Antoaneta Olteanu

Categoria: emblematic romania

În categoria Eblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Această lucrare detaliată consacrată vrăjitoriei adună încearcă sa dea câteva explicații proliferării credințelor în magie din lumea contemporană. Aceasta deoarece magia contemporană cunoaşte şi astăzi, ca şi odinioară, forme surprinzător de bine conservate, ancorate într-un sistem de credinţe care găseşte încă explicaţii pentru multe din neliniştile noastre.

Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

Cuvânt înainte

Necuratul nu se arată decât celor care ştiu de dânsul

Niculiţă‑Voronca, 491

De ce o lucrare de demonologie consacrată vrăjitoriei? Cred că la această întrebare este uşor de găsit un răspuns, chiar şi în vremurile noastre. De la prezenţa din ce în ce mai familiară a anunţurilor publicate în cotidiene centrale de către „vrăjitoare“ specializate în probleme spinoase ale omului contemporan, fie ele ghicitoare, descântătoare sau fermecătoare, pe care suntem tentaţi să le consultăm – deşi ne asigurăm noi înşine că nu credem în presupusele puteri supraumane cu care se împăunează – pentru a căpăta, totuşi, răspunsul dorit (de fapt aşteptat şi confirmat de multe alte informaţii), până la sondarea ştiinţifică, la fel de obstinantă, mai ales a viitorului, prin intermediul divinaţiei „clasice“ (astrologie, cartomanţie, tarot, chiromanţie ş.a.), sau până la aplicarea magiei simpatetice în aceleaşi scopuri oraculare (să nu uităm nici de aprinderea furişă a unei lumânări în situaţiile de criză, care‑i asigură omului un pic din liniştea mult‑visată), ocultată de forme mai mult sau mai puţin noi, aruncată într‑un con de umbră de triumful „iresponsabil“ al ştiinţei, magia contemporană cunoaşte şi astăzi, ca şi odinioară, forme surprinzător de bine conservate, ancorate într‑un sistem de credinţe care găseşte încă explicaţii pentru multe din neliniştile noastre.

Datorită pericolului pe care-l prezintă în general performerii magiei, a putut fi posibilă şi menţinerea, chiar dacă se poate vorbi de unele fluctuaţii, respectului acordat de membrii societăţii care nu îndrăzneau să intre în conflict deschis cu depozitarii unor cunoştinţe atât de temute. Chiar de la începuturi a apărut o distincţie clară între practicile şi reprezentanţii magiei: vorbim de divinaţie, înţeleasă ca o consultare mai mult sau mai puţin activă a viitorului, ce însă nu putea fi schimbat, în cazul în care datele nu erau măgulitoare; atunci când magicianul nu putea să rămână pasiv, în expectativă la porţile cunoaşterii, din ale cărei fructe gustase, el se hotăra să încerce să depăşească graniţele comune şi să silească divinităţile implicate să-şi revizuiască atitudinea sau, mai mult, să le pedepsească prin încheierea de pacte sau de simple contacte cu adversarele acestora, cu zeităţile infernale, oricare ar fi fost ele.

Biblia creştină a fost cea care a avut o influenţă covârşitoare asupra destinelor magiei şi vrăjitoriei, împotriva cărora s-a pronunţat vehement: „Să nu mâncaţi cu sânge; să nu vrăjiţi, nici să ghiciţi“ (Leviticul, 19, 26); „Să nu alergaţi la cei care cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru“ (Leviticul, 19, 31); „Dacă vreun suflet va alerga la cei ce cheamă morţii şi la vrăjitori, ca să se desfrâneze în urma lor, Eu voi întoarce faţa Mea împotriva sufletului aceluia şi-l voi pierde din poporul lui“ (Leviticul, 20, 6); „Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta“ (Deuteronomul, 18, 10‑12). Fermitatea pe care a dovedit-o în faţa celor care puteau submina religia oficială a statului a fost aceeaşi, din Antichitate până în vremea Inchiziţiei: „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!“ (Ieşirea, 22, 18); „Bărbatul sau femeia, de vor chema morţi sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele este asupra lor“ (Leviticul, 20, 27); „Iar proorocul care va îndrăzni să grăiască în numele Meu ceea ce nu i-am poruncit Eu să grăiască, şi care va grăi în numele altor dumnezei, pe un astfel de prooroc să-l daţi morţii“ (Deuteronomul, 18, 20).

În pofida diferenţelor pe care le-au dezvoltat magia divinatorie şi vrăjitoria în istoria umanităţii, putem contura un element comun: tentaţia extrem de mare a ocultului, care în acest caz simboliza de fapt Gnoza, Cunoaşterea adevărată. Pe de altă parte, fiind vorba de cunoaştere, de putere ascunsă ochilor profani, s-a încercat limitarea accesului la aceste domenii. Încă din Antichitate se conturaseră tagme de magicieni specializaţi, preoţi-hierofanţi care puteau oferi novicilor informaţia la care aceştia puteau avea acces. Cu rare excepţii, cunoscătorii, ghicitorii sau magicienii, erau bărbaţi. Dacă era vorba de un sistem organizat sau de persoane care-şi câştigaseră de puţin timp independenţa, tradiţia le atribuia peste tot bărbaţilor accesul şi la aceste forme de cunoaştere. De aceea, ghicitorii‑magicieni erau în general toleraţi, consultaţi în caz de nevoie, dar vrăjitoarele erau în mod constant redutabile, ocolite, fiind solicitate doar în situaţii extreme (cum erau angajarea pentru săvârşirea unor crime sau eliberarea de farmecele trimise de alte vrăjitoare). În acest sens, nici Evul Mediu, nici Renaşterea n‑au fost marcate de o schimbare radicală de optică. Căutătorii de adevăr (printre care se numărau şi alchimiştii) erau bărbaţi, dar numai vrăjitoarele erau cele prigonite şi condamnate pentru erezii care mai de care mai sofisticate. Nici în societăţile tradiţionale, mai apropiate de cele contemporane, situaţia nu se deosebeşte major: bărbaţii „demonici“ sunt vracii şi solomonarii – primii sunt adevăraţi luptători împotriva maleficului, ceilalţi, filosofi decăzuţi, sunt într‑adevăr „picaţi din cer“. Imaginea acestor rătăcitori neînţeleşi, cunoscători ai Cărţii, este frapant de asemănătoare cu cea a ereziarhilor bogomili: la începutul secolului al XI‑lea, erezia bogomilică, prezentă în provincia bizantină Opsikion din Asia Mică, îi numea pe eretici phoundaites (< lat. funda „traistă“). Aceşti „trăistari“ umblau cu cerşitul, adunându‑şi pomenile în traistă (Culianu, 1998, 71). În felul acesta, până şi temuţii solomonari, care seamănă uluitor de mult cu „trăistarii“ de mai sus, nu sunt altceva decât nişte căutători de adevăr neînţeleşi, greşit interpretaţi de semenii lor.

În faţa acestei polarizări masculin/feminin, nu este surprinzător că femeile, rudele simbolice ale fiinţelor periculoase, sunt şi primii clienţi ai practicilor magice (cum sunt farmecele de dragoste); aşa cum se ştie, în mare parte şi vrăjitoria este o întreprindere feminină. În lumina acestor credinţe, caracterul femeii este adeseori pus sub semnul întrebării sau denunţat. Se întâmplă deseori ca virginitatea miresei să fie verificată în timpul ritualului nunţii, dar nimeni nu întreabă şi de cea a mirelui. Povara purităţii este plasată pe umerii femeii, care trebuie să menţină normele sociale şi, implicit, patriliniaritatea. În ultimă instanţă, diavolul şi dorinţa sunt două elemente supuse prin forţa voinţei patriarhale manifestată prin Dumnezeu şi bărbat (Kligman, 52). În acest fel, femeia este dintotdeauna marginalizată şi condamnată de fapt să subziste pe seama artificiilor de tot felul, ocolind cu abilitate interdicţiile impuse de societatea bărbaţilor. Ostracizată din cauza acceptului dat la săvârşirea păcatului originar, era şi firesc ca femeia să fie mai apropiată de şarpele ademenitor, de diavolul care îi oferă în realitate Cunoaşterea ratată cândva, ajunsă acum apanaj numai al bărbaţilor. Aici este vorba, ca în multe situaţii înfăţişate fragmentar de mitologia populară, de ecourile unor mai vechi sisteme ale cunoaşterii. Observăm ca un laitmotiv obstinant lupta dintre două mari puteri, cea a luminii şi cea a întunericului, pentru supremaţia asupra universului uman (a se vedea, în volumul de faţă, paginile consacrate pactului, cărţii). Dumnezeu, eroul legendelor populare, a făcut de multe ori greşeli ireparabile, n‑a fost un creator prea generos, perpetuând o decădere a statutului fiinţei umane pe care, o dată iniţiată, n‑a mai putut s‑o înfrâneze. Pornind numai de la episoadele cosmogonice ale creării lumii sau a omului, diavolul‑nefârtat este cel care apare consecvent în preajma rebutului creaţiei divine, pe care, plin de grijă, îl însoţeşte în permanenţă. În zadar Dumnezeu vrea să‑şi răscumpere orbirea datorată mâniei de moment (răpirea pactului încheiat cu diavolul ş.a.), adevăratul stăpân veghează neobosit, încuviinţând uneori tacit „pierderea“ supuşilor. În acest sens trebuie înţeles şi episodul pe larg discutat în această lucrare – este vorba de veghea rituală a morţilor – dracul îi vânează pe oameni şi îi atrage în tot felul de capcane, şi în virtutea faptului că ei îi aparţin, că i‑au fost furaţi pe nedrept de Dumnezeu (se face apel, pentru a fi recunoscuţi, la episodul legendar al scufundării în Oceanul primordial, în urma căruia, atât creatorul – dracul –, cât şi creaţiile sale au dobândit ca semn distinctiv pământul de sub unghii).

Divinaţia este o „magie contemplativă“, fiind în acelaşi timp o filosofie, o acceptare inevitabilă a destinului, căutarea gândirii divine; pătrunderea în adâncurile Inteligenţei supreme pentru a se conforma intenţiilor acesteia, pentru a se supune voinţei acesteia (Massonneau, 17). Studiul divinaţiei arată de altfel că această ştiinţă supranaturală este cel mai adesea aplicată investigării trecutului sau a prezentului decât celei a viitorului, fapt ce conturează caracterul ei pasiv: oamenii nu vorbeau; în loc să pună întrebări referitoare la problemele arzătoare, ei aşteptau ca divinitatea să fie cea care să ia cuvântul. Şi această disponibilitate a divinului, nu mereu pe înţelesul tuturor, era concretizată în cele mai neînsemnate revelaţii. Divinaţia tradiţională nu pretinde să ofere o cunoaştere anticipată a viitorului, ci furnizează informaţii asupra unor date care scapă în mod normal percepţiei oamenilor. Se aşteaptă de la ea în mod esenţial revelaţii despre agenţii şi forţele care conduc, în secret, articularea evenimentelor. Se merge la ghicitor ca să se afle cum poate fi contracarat un anumit fapt supărător sau cum se poate favoriza apariţia încă nesigură a unui eveniment fericit. Deci, nimic nu este fixat dinainte. Viitorul rămâne imperceptibil, dar există mijloace de a anula sau deturna forţele adverse şi de a le atrage pe cele favorabile. O divinaţie duce inevitabil la prescripţii de comportament magic sau sacrificial. În ceea ce priveşte deosebita preocupare a anticilor pentru divinaţie, A. Bouché‑Leclercq remarca: „Această latură a sentimentului care anima politeismul greco‑roman este credinţa într‑o revelaţie permanentă, acordată de zei oamenilor, credinţa într‑un fel de sprijin intelectual oferit spontan şi obţinut uşor, datorită căruia societatea şi indivizii îşi puteau regla actele cu o prudenţă supraumană“ (Bouché‑Leclercq, I, 7). În acest sens, divinaţia apare ca rezultat al unei idei religioase – credinţa în Providenţă – sau, mai precis, credinţa în existenţa unei divinităţi inteligente şi în posibilitatea stabilirii unor legături reciproce între oameni şi aceasta (idem).

Vrăjitoria antică

La porţile celor bogaţi sosesc ghicitori‑colindători şi proroci, care îi conving pe stăpâni cum că stă în puterea lor – putere ce o obţin de la zei prin jertfe şi descântece – să vindece, prin praznice şi serbări, păcatul cuiva sau al strămoşilor. Şi mai făgăduiesc, dacă cineva doreşte lovirea vreunui vrăjmaş, că prin cheltuială mică îl vor vătăma, deopotrivă pe drept şi pe nedrept, prin vrăji şi cu ajutorul duhurilor, susţinând că ei pot să‑i înduplece pe zei ca aceştia să‑i slujească.

Platon (Republica)

Practici magice

Vom începe prezentarea tipurilor de practici magice întâlnite în Antichitate cu cele aflate într‑o legătură strânsă cu sistemul divinaţiei, atât de răspândit la toate popoarele antice. Desacralizarea treptată a vechilor practici divinatorii, ce a atras după sine apariţia unui sistem paralel, care, de multe ori, reprezenta o variantă simplificată, „pe înţelesul tuturor“, a ritualurilor oficiale, a făcut să apară arta augurală alternativă, mult mai incisivă şi mai deschisă realităţilor cotidiene.

NaŞterea vrăjitorilor

Oamenii răi, cei ce au avut fapte rele în viaţă, şi mai ales femeile care umblă cu Necuratul, cu descântecele, după şase săptămâni de la moarte se fac moroi ori moroaice.

Se mai fac moroi sau strigoi, că e totuna, şi lunaticii, cei ce se spânzură, cei ce se omoară, cei ce bagă vrajbă între oameni, cei fioroşi, precum şi acei născuţi cu chitie pe cap (căiţă), ori îmbrăcaţi într‑o cămaşă.

Dumitraşcu, 3

 Vrăjitorii înnăscuţi

Primirea calităţilor de vrăjitor prin naştere se dovedeşte a avea, de fapt, cauze variate. Strigoiul „s‑o zămislit într‑ala ceas slab“ (Scurtu, 40). La ucraineni, vrăjitoare poate deveni şi fata născută sub o stea nenorocoasă (Slaşciov, 79). Dacă o femeie însărcinată face mâncare în seara de Crăciun şi în ea cade o bucăţică de cărbune pe care îl mănâncă, atunci va da naştere unei vrăjitoare. La ucraineni, vrăjitoarele înnăscute au fost fie blestemate, fie fermecate când erau în pântecele mamei (Orlov, 517). Tot la ucraineni, dacă naşa‑vrăjitoare, în timpul botezului copilului, rosteşte de trei ori asupra acestuia o vrajă, după care îi transmite acestuia învăţătura sa, copilul nu va uita niciodată cele învăţate. În toate aceste cazuri, activizarea puterii se face la împlinirea unei anumite vârste: „Dacă‑i borsocoi, de la şapte ani se duce şi el cu ceilalţi strigoi, atunci când îl cheamă. El rămâne în pat, numai sufletul i se duce“ (Scurtu, 40). Tot vrăjitori înnăscuţi sunt şi copiii proveniţi din legăturile dintre femei şi duhurile casei (domovoi, la ruşi; Dobrovolski, 1897, 361). Cu ajutorul fulgerului, adică din nunta cerului cu pământul, se nasc, la slavi, vrăjitorii – oameni cu puteri deosebite (Tokarev, I, 466). Vrăjitoare este, pentru ucraineni, şi copilul schimbat de drac cu unul omenesc. „Femeia când este însărcinată şi bea apă necurată şi din bale diavoleşti, pruncul ce‑l va naşte se va face strigoi“ (Candrea, I, 1933‑1934, 129). Slavii de sud spun însă că vilele, duhuri eoliene, şi vrăjitoarele sunt copiii Evei, tăinuiţi faţă de Dumnezeu (Slaşciov, 79).

Dracul

Pe Dumnezeu să‑l iubeşti, dar nici pe drac nu‑l mânia.

proverb rusesc

Nici pe dracul nu‑l huli, căci nu ştii al cui vei fi.

proverb românesc

Pentru a explica natura duală a diavolului, vom porni de la un vechi proverb: „Nu‑i dracul atât de negru, cum îl crede lumea.“ Conform unor etimologii mai vechi, numele diavolului este pus în strânsă legătură cu lumea sacrului, fiind un reprezentant marcant al acesteia. Diavol (cf. şi engl. devil) ar fi un diminutiv de la rădăcina div (care a dat şi forma divin), prin urmare, însemnând „mic zeu“ (Margaret Murray, art. Witchcraft, în Encyclopaedia Britannica, ediţia a 14‑a, Londra, 1929, 23, 686). Când Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă, evreii egipteni din secolul al III‑lea î.H. au utilizat forma diabolos în locul ebraicului Satana pentru denumirea unei fiinţe asemănătoare îngerilor, a cărei sarcină era de a verifica fidelitatea oamenilor faţă de Dumnezeu. Când Septuaginta a fost tradusă în latină, diabolos s‑a transformat în diabolus (în primele traduceri) sau în Satan (în Vulgata; deşi grecescul satanas nu era un duşman al oamenilor, ci al lui Dumnezeu, care l‑a ispitit pe Hristos; Robbins, 155). În Evul Mediu se considera că acest cuvânt – diavol, diabolus – ar fi venit de la dia ‘duo, doi’ şi bolus ‘muşcătură, moarte’, deoarece el aduce o moarte dublă – a trupului şi a sufletului (Sprenger‑Institoris, 106). Concepţia diavolului creştin a fost semnificativ determinată de Părinţii‑pustnici, retraşi în deşerturile egiptene în secolele al IV‑lea – al III‑lea î.H., care au realizat, pe baza vedeniilor lor şi a amintirilor referitoare la zeii decăzuţi, un portret sintetic al unui diavol antropomorf grotesc. Chipul diavolului a fost legiferat de Conciliul de la Toledo începând din 447. Primii creştini însă nu şi l‑au imaginat pe diavol în acest fel. Viaţa Sfântului Antonie (cca. 360 î.H.) îi înfăţişează pe diavoli în diverse ipostaze: „fiară ce seamănă cu un om, având picioare şi copite ca de măgar“ sau leopard, urs, cal, lup, scorpion – „leul răgea de parcă ar fi vrut să sară, bivolul dădea să‑şi ridice coarnele, şarpele se târa“ (apud Robbins, 157).

Antoaneta Olteanu este profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, Departamentul de Filologie rusă și slavă, autor a numeroase cărți din domeniul culturii și civilizației ruse (Miturile Rusiei clasice, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea), al etnologiei comparate (Ipostazele maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, Școala de Solomonie. Divinație și vrăjitorie în context comparat, Calendarele poporului român, Reprezentări ale spațiului în credințele românești, Dicționar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite; Zile și demoni. Calendar și mitologie populară rusă etc.). A realizat, de asemenea, numeroase traduceri din limba rusă.

Antoaneta Olteanu este membru al Asociației Profesorilor de Limba și Literatura Rusă din România din 1991 (în perioada 1995-1997 a fost secretar-general al acesteia), membru al Asociației Slaviștilor din România (membru din 2004, vicepreședinte din 2006, iar din 2016 - președinte al asociației), membru-reprezentant al României în Comitetul Internațional al Slaviștilor, din 2009, precum și membru al altor organizații profesionale: membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala de Traduceri Literare, din 2009, iar, peste trei ani, membru în Consiliul de coordonare a Filialei de traduceri literare a USR; membru al ASER (Asociația de Științe Etnologice din România), al SEEFA (Slavic and East European Folklore Association), ISFNR (International Society for Folk Narrative Research), membru al EASA (European Association of Social Anthropologists) din 2008.

Etnologia este unul dintre domeniile de referință, în care au fost aduse contribuții importante la studierea mitologiei populare. Teza de dioctorat, Personaje malefice în mitologia romanică și slavă, de factură comparatistă, a fost publicată sub numele Mitologie comparată la Editura Universității din București în anul 1998. Aici sînt cuprinse conceptele fundamentale pe care le va adapta la realitățile românești și slave din domeniul etnologiei - spațiu sacru, timp sacru, sistemul opozițiilor binare, de influență eliadescă, dar și sistematizarea personajelor demonice, a principiilor magiei ș.a.m.d. Ca exemplificare a teoriilor din acest volum au apărut, în același an, volumele Ipostaze ale maleficului în medicina magică (Editura Paideia, București, 1998), consacrat fenomenului descîntatului, prezentat ca text și ritual, apoi Metamorfozele sacrului. Dicționar de mitologie populară (Editura Paideia, București, 1998), care descompune universul magic țărănesc în ființe, obiecte, plante, spații și acțiuni magice. descrise ca aflîndu-se într-un complex mai amplu de reprezentări religios-filosofice ale țăranului român. Un alt dicționar de mitologie, Dicționar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite (Ed. Paideia, București, 2004) cuprinde personaje demonice din diferite mitologii, dar care păstrează totuși, în pofida distanței dintre arealele culturale, numeroase trăsături comune.

Un alt studiu important, cu o largă răspîndire, cunoscînd mai multe tiraje, este Școala de solomonie. Divinație și vrăjitorie în context comparat (Editura Paideia, București, 1998). Cele două perspective de cercetare, comparatistă, teoretic, respectiv practic, se regăsesc aici. Universul magiei și vrăjitoriei populare este descris aproape exhaustiv, cititorul și specialistul putînd avea o imagine aproape completă a actelor magice practicate în trecut sau chiar în prezent. Perspectiva diacronică și cea amplu comparatistă nu fac decît să confirme universalitatea modului de gîndire arhaic al țăranului român.

Elementele magice pe care le presupune timpul sacru au fost sistematizate în mai multe lucrări (Calendarele poporului român, Editura Paideia, Bucureșți, 2001, Zile și demoni. Calendar și mitologie bulgară, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, Zile și demoni. Calendar și mitologie populară bulgară, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008). De o mare popularitate s-a bucurat Calendarele poporului român, care a primit numeroase aprecieri de la specialiști, dar și premii, fiind un instrument de lucru extrem de util. Această mare sinteză, dezvoltată masiv în 2009, cuprinde materiale de arhivă, credințe populare din toate regiunile locuite de români, culegeri de folclor ale clasicilor etnologiei române, calendar bisericesc fix și mobil, precum credințe variate despre unități mai mici ale timpului (zile, ceasuri etc.).

Pentru a încheia abordarea mitică a universului țărănesc. Antoaneta Olteanu a realizat și volumul Reprezentări ale spațiului în credințele românești (Editura Paideia, București, 2009). Lucrarea are trei planuri majore - universul cel mai apropiat, casa, credințe despre lumea acesata și spațiile sacre ale ei, credințe despre lumea cealaltă, cu o topografie detaliată.

Cărțile consacrate civilizației ruse reprezintă celălalt mare domeniu de cercetare. Destinate a fi, în primul rînd, materiale de studiu pentru studenți, sînt adresate în egală măsură și cititorilor iubitori de cultură. Perspectiva aleasă e una mixtă - studiile sînt bogat documentate din punct de vedere istoric, dar, în aceeași măsură, reunesc și fondul literar, extrem de bogat, al fiecărei perioade. Pînă în acest moment au fost acoperite două perioade mari - perioada vede și începutul perioadei moderne (Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Editura Paideia, București, 1998; Miturile Rusiei clasice, Editura Paideia, București, 2014) - și perioada imperială, Rusia secolului al XIX-lea (Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea, Ed. All, București, 2011. Este în curs de pregătite și o civilizație a lumii sovietice, mai bine zis, viața de zi cu zi din Rusia sovietică.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

Ediții speciale Magna (cărți de referință):

Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.