Italia şi România spre unitatea naţională. Un secol de istorie paralela (1820-1920) - Ștefan Delureanu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Lucrarea a fost dezvoltată dintr-o impresionantă bibliografie, în vederea cercetării etapelor de renaştere naţională ce au avut loc în Italia şi România – în secolulul XIX şi  începutul secolului XX.

Cartea cuprinde o extraordinară cercetare istorică asupra unei perioade de mare încărcătură politică: procesul de formare a naţiunilor europene moderne.

Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost procesul social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia.

Este relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimento se situează între Congresul de la Viena din 1815 și războiul franco-prusac din 1871, deși finalizarea efectivă a procesului de unificare s-a produs după victoria Italiei din Primul război mondial.

Stabilirea Republicii Italiene și mai târziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a început să încurajeze naționalismul în rândurile celor care trăiau în acele regiuni. Când regimul lui Napoleon a început să se clatine, alți monarhi italieni pe care i-a instalat au încercat să-și păstreze tronul hrănind acele sentimente naționaliste, pregătind începerea revoluțiilor. Printre aceștia s-a numărat și viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei, și Joachim Murat, care a chemat patrioții italieni să ajute la unificarea Italiei sub comanda sa. După înfrângerea Franței napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o nouă hartă politică a Europei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-napoleoniene, fie în mod direct sau sub puternica influență a puterilor europene, în special Austria (în nord) și Spania (în sud).

Dar grupurile din mai multe state italiene au început să popularizeze ideea unui stat Italian unificat din nou, hrănind focul naționalismului care a fost deja aprins în mulțime. În acel moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost percepută în primul rând împotriva Imperiului Austriac și a casei de Habsburg, deoarece aceștia controlau direct partea de nord-est, astăzi Italia, predominant vorbitoare de limba italiană și erau singurele mari puteri ce se împotriveau unificării. Imperiul Austriac a înăbușit vehement sentimentul naționalist ce se născuse în rândul populației din peninsula italiană, precum și în alte părți ale imperiului. Cancelarul austriac Franz Metternich, un influent diplomat în Congresul de la Viena, a declarat cuvântul „Italia” ca fiind nimic mai mult decât o „expresie geografică”.

Sentimentele artistice și literare s-au întors de asemenea către naționalism, și poate cea mai faimoasă lucrare proto-naționalistă a fost ''I Promessi Sposi'' a lui Alessandro Manzoni. Unii au citit acest roman ca pe o alegorie critică neconvingătoare împotriva statului austriac. Romanul a fost publicat în 1827 și a fost revizuit în următorii ani. În versiunea din 1840 a I Promessi Sposi s-a utilizat o versiune standardizată a dialectului toscan, un important efort al autorului de a furniza o limbă și de a stimula populația să o învețe.

Cei ce erau în favoarea unificării s-au confruntat de asemenea cu o opoziție din partea Sfântului Scaun, în special după eșuarea încercărilor de negociere a unei confederații cu Statele Papale, care ar fi lăsat papalitatea cu o oarecare autonomie în regiune. Papa din acea perioadă, Pius al IX-lea, s-a temut că renunțarea la putere în regiune ar fi putut însemna persecutarea catolicilor italieni.

Chiar și printre cei ce voiau să vadă peninsula unificată într-un singur stat, diferite grupuri nu puteau agrea forma pe care statul ar fi luat-o. Vincenzo Gioberti, un preot piemontez, a sugerat o confederație a statelor italiene sub comanda Papei. Cartea sa, Asupra primatului moral și civil al italienilor (Del primato morale e civile degli italiani), a fost publicată în 1843 și a creat o legătură între papalitate și Risorgimento. Mulți lideri revoluționari au vrut o republică, dar în cele din urmă a fost un rege și ministrul său șef care au avut puterea de a uni statele italiene într-o monarhie.

Giuseppe Mazzini

Unul dintre cele mai influente grupuri de revoluționari a fost Carbonarii (vânzătorii de cărbune), o organizație secretă formată în sudul Italiei la începutul secolului al XIX-lea. Inspirați de principiile Revoluției franceze, membrii săi erau în principal apartenenți ai clasei de mijloc și intelectuali. După ce Congresul de la Viena a împărțit Peninsula Italică între puterile europene, mișcarea Carbonarilor s-a răspândit în Statele Papale, Regatul Sardiniei, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei și în Regatul Lombardo-Venețian. Revoluționarii erau înfricoșați de faptul că autoritățile regale au dat o hotărâre prin care oricine participa la întâlnirile Carbonarilor era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat să existe și a fost la originea multor tulburări politice în Italia din 1820 până după unificare. Carbonarii l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru eșecul în a uni Italia, iar grupul aproape a reușit să-l asasineze în 1858. Mulți lideri ai mișcării pentru unificare au fost la un moment dat membrii ai acestei organizații. (Notă: Napoleon al III-lea, în tinerețe, a luptat de partea „Carbonarilor”.)

Două figuri remarcabile în mișcarea de unificare au fost Giuseppe Mazzini și Giuseppe Garibaldi.

Printre cele mai conservatoare figuri monarhice constituționale se aflau și Cavour și Victor Emmanuel al II-lea, care mai târziu va deveni primul rege al Italiei unite.

Activitatea lui Mazzini în cadrul mișcărilor revoluționare i-au adus încarcerarea imediat după ce s-a implicat în acestea. În timp ce era în închisoare, acesta a ajuns la concluzia că Italia ar putea - și trebuie - să fie unificată și și-a formulat propriul program de stabilire a unui stat liber, independent și republican cu Roma ca și capitală. Mazzini după ce a fost eliberat în 1831 s-a dus la Marsilia, unde și-a organizat o nouă societate politică numită La Giovine Italia (Tânăra Italie). Noua societate, al cărei motto era „Dumnezeu și Poporul”, a căutat o modalitate de a unifica Italia.

Garibaldi, originar din Nisa (atunci parte a Regatului Sardiniei), după ce participat la o revoltă în Piemont în 1834, a fost condamnat la moarte, și a fugit în America de Sud. După ce și-a petrecut acolo paisprezece ani, luptând în mai multe războaie, s-a întors în Italia în 1848.

...

Italia Restauraţiei şi Principatele Române

Italia Restauraţiei ocupă un loc relevant în istoria raporturilor sale cu lumea românească.

Ea întemeiază prin Sardinia primele reprezentanţe consulare, iniţial cu caracter temporar, în Principate, conferind comerţului şi navigaţiei sale în Marea Neagră şi la Dunărea de Jos, noi dimensiuni după semnarea tratatului de amiciţie cu Imperiul Otoman, în 1823 şi, în special după pacea de la Adrianopol din 1829.

Despre această Italie şi, cu deosebire, despre Regatul Lombardo‑Veneţian şi Marele Ducat al Toscanei, dispunem de imagini şi judecăţi instructive, propuse compatrioţilor spre stimulare la muncă, iniţiativă creatoare, civilizaţie.

Tot ea devine destinaţie de studii universitare, inclusiv pentru primii bursieri de stat români şi, prin contactele cu ştiinţa şi cultura sa, e îndreptăţit să se poată vorbi de o mai mare pondere a valorilor patrimoniului italienităţii între Dunăre şi Carpaţi.

În raport cu aceeaşi Italie preunitară, aflată în freamătul patriotic al unei multiforme mişcări regeneratoare care poartă numele de Risorgimento, şi căreia îi rezervă, de la originile ei, o rubrică distinctă, presa naţională ilustrează statornic concepte, aspiraţii, programe şi acte memorabile care, într‑un frapant paralelism cu procesul palingenetic românesc sfârşeşte prin a se propune ca termen privilegiat de referinţă.

Dat fiind statutul dublei dependenţe a Ţărilor Române, puse sub autoritatea sultanului şi tutela ţarului – potentaţi cu interese şi ţeluri contrastante – normele cărora ele sunt constrânse să li se supună nu lasă niciun spaţiu de manevră domnilor şi guvernelor, în predestinatele orientări şi cu atât mai puţin în schimbări decisive de direcţie.

De aceea nici atunci când sporeşte considerabil relevanţa Mării Negre şi a Dunării ca artere de navigaţie, nu se înregistrează expresii ale unor considerente ideale printre raţiunile care ar fi putut determina o mai mare apropiere între ele şi Sardinia.

Raţiunile formulate în actele oficiale sunt de ordin comercial, singurele despre care fac menţiune şi rapoartele consulilor sarzi, care evidenţiază – împreună cu natura acelor interese – buna dispoziţie, nu doar protocolară, ilustrată de domnitori, miniştri şi diverşii demnitari în exerciţiul atribuţiilor lor. Primirea reverentă rezervată de primii domni pământeni şi urmaşii lor, diplomaţilor, mărturiile de satisfacţie şi asigurările, deloc gratuite, date de a găsi în ţară tot sprijinul şi toate înlesnirile dorite, aplicarea guvernanţilor în a face efective promisiunile şi recomandările, optimele raporturi ale consulilor cu autorităţile locale, tratamentul binevoitor acordat Caselor de comerţ în prevalenţă ligure, totul demonstrează o cooperare demnă de apreciere şi contrazice opinia consulului Bartolomeo Gey­met, – conform căreia – la instalarea sa în funcţie – numele însuşi al Sardiniei era de abia cunoscut.

Cu toate acestea, nici promiţătoarea prosperitate a Principatelor, nici creşterea importanţei lor pentru Sardinia derivând din notabilele beneficii create traficului şi navigaţiei sale, nu au fost suficiente pentru a‑i inspira acesteia acele orientări pe care comprezenţa unor factori extraeconomici le‑ar fi putut induce. Motivaţii de o asemenea natură par însă a nu fi făcut parte din rolul pe care actorii în cauză îl vor fi considerat încredinţat lor, cel puţin înainte de 1848.

...

Dacă studiile întreprinse asupra emigraţiei politice italiene, inclusiv în contactele ei cu alte emigraţii, s‑au aplicat cu notabile rezultate în special asupra Elveţiei (Giovanni Ferretti), Franţei (Salvo Mastellone, Armando Saitta), Corsicăi, Algeriei şi Tunisiei (Ersilio Michel), Marii Britanii (Emilia Morelli), Americii latine (Salvatore Candido, Renato Treves) şi SUA (Howard R. Marraro), ori în genere exilaţilor italieni, în monumentala istorie a lui Cesare Spellanzon, aria Europei centro- şi sud‑orientale şi a Imperiului otoman nu au constituit o temă de cercetare în sinteze monografice şi a fost doar obiect al unor articole de interes parţial strict limitat.

 Or, printre curentele migratorii din Italia, unul deloc neglijabil s‑a dezvoltat în direcţia acestei Europe, a Turciei europene şi a Asiei Mici.

O primă observaţie, extrem de semnificativă, legată şi de o potenţială operă viitoare de prozelitism, este aceea conform căreia, exilaţii politici italieni care s‑au îndreptat în această direcţie, proveneau majoritar din Liguria şi Piemont, avându‑şi astfel punctul de plecare în acele zone în care aspiraţiile de reînnoire se manifestaseră cu o participare mai intensă şi în care Mazzini reuşise să organizeze mai lesne structurile Tinerei Italii.

Expatriaţii în căutare de lucru sau de ameliorare economică erau, de asemenea, în prevalenţă liguri, cei mai mulţi genovezi.

Nu mai puţin importantă de semnalat este constatarea că aceştia se concentrau, mai ales, la Iaşi şi în porturile dunărene Brăila şi Galaţi.

Nucleul asociaţiei Giovine Italia de la Constantinopol25 păstra comunicarea cu exilaţii de la Dunărea de Jos, după cum o atestă Epistolarul lui Mazzini. Existenţa unui mănunchi cu misiuni de apostolat în oraşele menţionate poate fi reţinută ca probabilă, Genovezul cerând ca asemenea grupuri să se constituie oriunde îşi avea reşedinţa un anumit număr de italieni, exilaţi sau nu, organizarea materială şi acţiunea externă fiind extrem de importante pentru ca insurecţia să devină una europeană.

Ţări de azil pentru carbonari, Principatele n‑au fost mai puţin o destinaţie pentru mazzinieni şi e ilustrativ să vedem că după periplurile lor franceze şi sud‑americane, reîntâlnim pe unii exilaţi italieni la Dunărea de Jos.

Profesorul Ştefan Delureanu s-a născut la Mangalia la 26 februarie 1926. Acasă este puţin cunoscut, în lume este cotat ca unul dintre cei mai mari europenişti. Un vizionar care a studiat geneza Europei comunitare, dându-i un convingător traiect de inspiraţie creştină.

A absolvit cum laude Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, apoi Ştefan Delureanu s-a reîntors în locul natal pentru a preda istoria la singura şcoală gimnazială (1948-1952) din oraş. Hăituit pentru convingerile sale liberale, într-un timp al distrugerii valorilor, a fost trimis în detenţie, suferind atrocităţile regimului nou instalat. Nu a mai avut voie să profeseze la catedră. A lucrat, din 1955 până în 1986, în diferite funcţii economice, continuând în paralel o intensă operă de cercetare dedicată Risorgimentului italian în raporturile sale politice şi culturale cu Europa centrală-orientală şi publicând circa 50 de lucrări în Italia. Şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe istorice în 1978 cu teza Mazzini şi românii.
A participat la numeroase congrese internaţionale, a fost visiting professor în prestigioase universităţi italiene, germane şi franceze. Între anii 1990-1992 a fost profesor asociat la Facultatea de Ştiinţe Politice din Messina şi între 1998-2003, la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti. A dezvoltat activitatea sa de italienist colaborând, din 1972, cu Institutul Italian de Cultură, traducând literatură contemporană şi publicând studii istorico-literare şi recenzii ale unor opere istoriografice. A fondat, în 1990, pe lângă Institutul de istorie „Nicolae Iorga“, un grup de lucru pentru istoria Risorgimentului. Din 2002 a fost numit responsabilul sediului Centrului Internaţional de Studii Sturza, creat la Bucureşti. Este membru de onoare al Asociaţiei Mazziniana Italiana de la Milano şi al Institutului Internaţional de Studii Garibaldiene de la Roma.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Ediția include o scrisoare inedită a lui Mazzini către Eugen Carada, precum și o descriere a lui Luigi Cazzavillan.