Orientarea Romaniei la Vest prin familiile boieresti - Radu Lungu

După câteva sute de ani de influență otomană și oriental, un lanț de evenimente remarcabile, de decizii politice bine gândite și de sacrificii au transformat două principate puternic orientalizate – Țara Românească și Moldova – într-un stat modern, europenizat, occidental. Fie ca ne raportam la 1848, conectarea la marile idei europene, la 1859, Unirea Principatelor sau 1877, declararea Independenței naționale, toate aceste momente se constituie în repere ale unui program de construcție a Romaniei occidentale.

Occidentalizarea României a constituit cea mai rapidă și durabilă cale de modernizare a țarii, dar și de afirmare internațională Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești au fost un stat format prin unirea dintre Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească în perioada 1856–1862, printr-un proces al cărui moment definitoriu a fost constituirea în 1859 a uniunii personale prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. Statul acoperea regiunile istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova Occidentală, precum și sudul Basarabiei (zona Cahul, Bolgrad și Ismail). Unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas politic spre crearea României ca un singur stat (unitar), în 1866, stat ce avea să devină independent în 1878 și să fie proclamat regat în 1881.

Principatele române au fost astfel obligate, prin determinări sociale şi naţionale, să-şi asume o „ingrată” poziţie de receptor, postură care ar trebui acceptată fără complexe de cercetători, tentaţi, unii dintre ei, de mirajul unui ipotetic „sincronism” şi chiar al unor bizarerii pseudo-ştiinţifice precum „protocronismul” (Sorin Antohi, p. 26). Or, sincronizarea cu Apusul s-a făcut odată cu occidentalizarea treptată prin aculturaţie.

Pe plan politic, ţările române nu au fost niciodată îndepărtate sau înlăturate din Europa, însă accesul românilor la valorile civilizaţiei şi culturii apusene a fost limitat (Miron Costin, Nicolae Milescu, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir). După contribuţia exemplară a reprezentanţilor „Școlii ardelene” – Transilvania având, mai cu seamă după 1691, o poziţie politică diferită de cea a Moldovei şi Țării Româneşti, rămase sub suzeranitatea otomană – şi cea a „poeţilor Văcăreşti”, experienţa apuseană a lui Dinicu Golescu este pilduitoare pentru înţelegerea Apusului, prefigurând „gesturile” generaţiei „paşoptiste”.

 Să considerăm mai întâi „premisele” (lat. primitiæ; fr. prémices, primele manifestări ale unui lucru, începuturile lui) politice şi culturale (în sens antropologic) ale fenomenului major al „modernizării” în istoria românilor şi raportarea lui la conceptul de „modernitate”, cea politică şi culturală. Pentru că influenţa gândirii franceze s-a manifestat în constituirea spiritului public în Principate, subliniem faptul că un filosof şi sociolog precum Raymond Aron (1905-1983) nu a abordat sursele filosofice ale „modernităţii” (vezi Raymond Aron, Les étapes de la pensée sociologique, Paris, Gallimard, 1967). Aron a fost interesat în special de modernitatea politică şi industrială de după Revoluţia franceză și de „revoluţia industrială”; gânditorul francez şi-a arătat interesul pentru gânditorii care au încercat să înţeleagă această nouă lume, precum şi pentru întemeietorii sociologiei secolului al XIX-lea (Tocqueville, Comte, Marx) care puneau accentul pe opoziţia dintre societatea „Vechiului Regim”, pre-revoluţionară, alcătuită din ordine şi stări, şi societatea modernă, post-revoluţionară, omogenă din punct de vedere juridic (şi totuşi divizată în grupuri.)   

Marele boier Iordache Filipescu (xilogravurã dupã un desen publicat în 1843 de Charles Doussault)

Neguțãtori, boieri de rang inferior și un logofãt(cavalerul Auguste de Henikstein, acuarelã, București, 1825)

Generalul Constantin Paladi, comandantul miliþiei Moldovei

(litografie de Constantin Lecca, 1831 – B.A.R.)