Eseu despre modelul onto-informaţional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu - Gorun Manolescu

Preambul

 Obiectivul acestei lucrări este de a prezenta, în primul rând, arhitectura abordării filosofice aparţinând lui Mihai Drăgănescu. Apoi vor fi expuse principalele caracteristici ale acestei arhitecturi. În fine, la sfârşit ne vom ocupa de influenţa pe care au avut-o asupra lui Mihai Drăgănescu trei mari opere filosofice care l-au atras în mod deosebit, dânsul având o afinitate puternică cu ele. Este vorba de opera lui Aristotel, de cea a lui Kant şi de cea a lui Husserl. Ele, în acelaşi timp, l-au şi provocat printr-o serie de probleme care contraziceau viziunea sa. Probleme pe care a încercat să le rezolve în acord cu propria concepţie.

*

Această lucrare nu este nici o exegeză şi nici un studiu. Este, pur şi simplu, un eseu cât se poate de concentrat. Pentru că:

„Eseul ţine de un intium, de un început. Vorbind despre iniţiativa care trebuie să caracterizeze demersurile eseistului, nu vrem câtuşi de puţin să-i atribuim acestuia virtuţile unui iniţiat. A fi un iniţiat presupune a fi introdus într-o sferă a misterului, înseamnă a fi posesorul unor cunoştinţe refuzate altora. Iniţiatul în anticele mistere eleusiene, ca şi cunoscătorul modern de înaltă calificare matematică, dacă au ceva în comun, acesta este privilegiul unei iniţieri exhaustive. Eseistul nu-şi revendică prerogativele unei asemenea exhaustivităţi. El nu se consideră – ca eseist – un specialist având vreun monopol al adevărului; el nu iniţiază, el se iniţiază şi, iniţiindu-se, ne iniţiază. Scrisul său e o perpetuă ucenicie” (Balotă, 1969: 10).

Această imagine a eseistului este cu atât mai mult valabilă pentru subsemnatul. Pentru că, plecând de la formaţia mea de bază, ştiinţifică, pot spune, parafrazându-l pe Husserl, că am pornit la drum ca un „filosof debutant”.

*

Prima mea întâlnite, faţă în faţă, cu Profesorul, cum îi ziceam cei care au lucrat sub îndrumare lui Mihai Drăgănescu sau au colaborat cu dânsul, a avut loc în 1984.

Tocmai publicasem un articol în Human System Management (Manolescu, 1984), pe care îl lăsasem la secretară. Mihai Drăgănescu era atunci directorul general al I.C.I. (Institutul Central de Conducere şi Informatică, Bucureşti) unde eram şi eu angajat. Articolul se referea la „Gândirea arhitecturală”.

Am fost surprins când secretara m-a anunţat că Mihai Drăgănescu m-a invitat în cabinetul său. Într-un fel sperasem să îl intereseze articolul, deoarece era o temă pe care o promovase prin scrierile dânsului. Totuşi, invitaţia a fost o surpriză.

Mă aşteptam ca întâlnirea să fie scurtă. Dar a durat preţ de o oră şi jumătate. Am aflat că, ulterior, parcursese, pe această direcţie, câteva din scrierile mele apărute în reviste autohtone. După ce mi-a dispărut tracul, convorbirea a decurs firesc într-o atmosferă propice, promovată de Profesor. Pe care, apoi, am regăsit-o şi în alte convorbiri pe care le-am avut împreună, de cele mai multe ori solicitate de mine, el având nesperata bună voinţă de a le accepta, indiferent de poziţiile publice pe care le-a ocupat.

Întâlnirile s-au îndreptat, încet, încet spre demersul său filosofic, pe care l-am urmărit, extrem de prins şi surprins de el, în decursul timpului, până aproape de dispariţia sa dintre noi. Convorbiri urmate, când nu s-a mai putut altfel, cu soţia dânsului, Doamna Nora Rebreanu, pentru a lămuri unele aspecte mai subtile ale gândirii drăgănesciene.

*

Cel care se va apleca cu atenţie asupra abordării filosofice drăgănesciene, va fi, fără doar şi poate, uimit de vastitatea şi profunzimea culturii ştiinţifice a autorului, dar şi de a celei filosofice.

Şi va fi uimit pentru că cea ştiinţifică depăşea net o specializare îngustă, la modă în prezent, care, şi ea la rândul său, a fost totuşi ilustrată de autor în „Electronica funcţională”, o prioritate pe plan internaţional.

Mă refer aici la cunoştinţele Profesorului în domeniul ştiinţelor actuale de vârf, devenite „tehnoştiinţe” prin tehnologiile performante asociate (astrofizica, fizica cuantică şi subcuantică, neuroştiinţele, nano-tehnologiile, ingineria genetică, ştiinţa cogniţiei, dar îndeosebi IT, în general şi Inteligenţa Artificială, în special, etc.) fără a neglija şi domeniul artei şi al teologiei. De toate acestea, astăzi filosofia nemaiputând rămâne străină în cadrul realităţii noi pe care o trăim şi ne bulversează.

Cât despre cea filosofică, lucrurile sunt şi mai şocante, deoarece ea pune greu la încercare o gândire circumscrisă, strict specializată, doar la contextul cultural occidental cu extensie peste Atlantic, fără să ţină seama de poziţia noastră geo-culturală specifică şi, se poate spune, privilegiată. Căci spune Mihai Drăgănescu:

„De ce să nu ne spunem, cum au spus de altfel mari cărturari din trecutul nostru, că la această întretăiere între răsărit şi apus putem aduce ceva în cultura omenirii care să pornească din firea şi gândurile poporului român supravieţuind la răspântie de lume, popor care să se ridice la înălţimea unor noi şi mari creaţii culturale, ştiinţifice şi filosofice” (Drăgănescu, 1990: 168).

Acesta a fost Profesorul.

*

Plec la drum cu speranţa că acest nou început pe care îl propun în stil eseistic va redeschide apetitul şi altor comentatori, atât de formaţie ştiinţifică, cât şi filosofică, să îl continue, pentru că azi nici una dintre cele două nu mai constituie sisteme de gândire închise. Dimpotrivă, ele interacţionează în cadrul realităţii noi în care trăim.

*

Înainte de a începe lucrarea, sunt necesare câteva precizări.

La început, demersul filosofic aparţinând lui Mihai Drăgănescu a fost privit, de unii filosofi, cu o anumită reticență. Nu intru aici în amănunte. Ele sunt prezentate, pe larg, de către Ionuţ Isac (Isac, 2004) şi se regăsesc şi în (Drăgănescu, 1990: 233).

 Apoi, după ce a intrat într-un relativ con de umbră între anii 2007 – 2010, opera filosofică a lui Mihai Drăgănescu, odată cu dispariţia lui dintre noi (în 2010), a început să intre în atenţia, din ce în ce mai sporită, a comunităţii specialiştilor de diverse formaţiuni.

Se confirmă astfel cele spuse de Constantin Noica, odată cu apariţia volumului Ortofizica în anul 1985:

„[…] nimeni nu se va mai mira să afle, la capătul lucrării, că Binele și Răul sunt ortosensuri, pe care omul și societatea le induc în materia profundă. Își vor face loc în lume noutățile acestea și multe altele, ce apar atât de firesc în viziunea originală propusă aici? Ar trebui să spunem că nu ne îndoim, dacă n-am cunoaște inerția ce domnește în lumea culturii. Vom spune însă că nu știm despre o lucrare contemporană care să zgâlțâie mai bine această inerție decât lucrarea profesorului Drăgănescu. Iar dacă prin imposibil ea nu s-ar impune de pe acum în cultura veacului XX, să ne fie îngăduit a crede că va uimi și impresiona adânc pe gânditorii nepervertiți din veacul XXI” (apud Surdu, 1995:192).

...

Drăgănescu şi Universul holografic

(i) Introducere

 Spuneam în „Preambul” că, cine va parcurge demersul drăgănescian filosofic în ansamblu sau măcar cărţile sale de bază, (Drăgănescu, 1979, 1985, 1990, 2007), va fi uimit de vastitatea şi profunzimea cunoştinţelor sale din domeniul ştiinţelor actuale de vârf (astrofizica, fizica cuantică şi subcuantică, neuroştiinţele, nano-tehnologiile, ingineria genetică, ştiinţa cogniţiei, dar îndeosebi IT, în general şi Inteligenţa Artificială, în special, etc.). Cine doreşte să verifice afirmaţia noastră poate măcar să consulte (Drăgănescu, 1985: 118 – 65).

 De data aceasta ne vom referi numai la astrofizică, şi la cuantică şi subcuantică.

 Dacă plecăm de la premisele că Varianta V1 a Modelului Drăgănescian poate fi considerată şi o teorie ştiinţifico-filosofică cu caracter cosmologic, atunci vom putea să o comparăm cu alte abordări care prezintă un character accentuat ştiinţific. În acest caz, o singură condiţie ar trebui să fie îndeplinită. Şi anume ca abordarea aleasă să admită ca unul dintre principiile sale de bază să fie informaţia, aşa cum se întâmpla şi cu varianta V1 propusă de Mihai Drăgănescu.

De ce V1 şi nu V2? Pentru că a doua variantă presupune şi admiterea complementară a unei tente teologice pe care ştiinţele naturale de astăzi nu o agreează făţiş.

Prin urmare am ales, pentru o asemenea comparaţie cea ce se numeşte în astrofizică „Universul Holografic” (Wheeler, Susskind, ’t Hoft, Bekenstein şi Maldacena cu extensia propusă de Greene).

Deoarece varianta V1 a arhitecturii Modelului drăgă­nescian a fost prezentată anterior, vom trece direct la prezentarea „Universului Holografic”.

(ii) Universul Holografic (Wheeler, Susskind, ’t Hoft, Bekenstein şi Maldacena cu extensia lui Greene)

Ca şi Mihai Drăgănescu, Wheeler, Bekenstein, Susskind, ‘t Hoft, Maldacena şi Greene, toţi fizicieni de marcă, ante-penultimul laureat Nobel, dar nu numai ei, susţin că există o realitate ascunsă care se află în backgroundul universului nostru şi care îl condiţionează. Este vorba de o teorie, pusă relativ recent la punct de cei şase, cea a „Universului holografic”, în cadrul căreia informaţia are locul princeps ca şi în „Modelul cosmologic informaţional” drăgănescian V1.

Această teorie este acum acceptată de un grup de fizicieni în continuă creştere care se ocupă cu „string-urile”.

Mai întâi cunoscutul Stephen Hawking a prezis că „găurile negre”, care păreau a înghiţi tot, îşi manifestă totuşi prezenţa printr-o radiaţie cu o temperatură extrem de mică. Previziunea sa a fost confirmată experimental şi radiaţia respectivă a căpătat denumirea de „radiaţia hawking”.

A venit rândul lui Leonard Susskind, unul dintre fonda­torii teoriei stringurilor şi al lui ‘t Hoft, ambii lucrând sub îndrumarea lui Wheeler, să afirme că emiterea radiaţiei hawking de către o gaură neagră, este suportul, substratul material, care poartă informaţii asupra celor care se întâmplă într-o asemenea gaură. Iar aceste informaţii rămân pe suprafaţa unui univers generat printr-un Big Bang de gaura respectivă (Bekenstein, Susskind, ’t Hoft, Greene). Şi aşa cum o rază laser care trece prin nişte simboluri bidimensionale, aflate pe o suprafaţă transparentă, va genera o hologramă tridimensională, tot aşa şi informaţiile existente pe supra­faţa unui univers ca al nostru de exemplu, vor genera, printr-un mod adecvat, în interiorul acestuia, toate entităţile tridimensionale pe care universul le conţine. Iar o asemenea generare se realizează printr-un algoritm formalizat ulterior de către Juan Maldacena. Iată, pe scurt, povestea „Universului Holografic”.

Ceea ce este însă extrem de important pentru noi, se referă la faptul că Modelul cosmologic avansat de Mihai Drăgănescu, a apărut înaintea „Universului holografic”, având deci prioritate în afirmarea rolului primordial al informaţiei.

Să urmărim modul în care a început şi s-a finalizat teoria holografică.

Şi, pentru că ea începe cu găurile negre, tot cu ele vom începe şi noi.

...

Drăgănescu – Kant

(i) Introducere

În legătură cu abordarea kantiană, deşi este extrem de cunoscută, am simţit nevoia să prezentăm în Anexa 2, pentru cei ce doresc, o schiţă a acesteia.

Drăgănescu acordă acestei abordări un număr important de pagini, mai ales în (Drărăgănescu, 1979), atunci când propriul demers era în curs de formare. Pentru el va fi importantă analiza concepţiei lui Kant pentru a o pune sau nu în acord cu propria viziune. Aşa a procedat şi cu Aristotel.

(ii) Drăgănescu: critica apercepţiei kantiene. Ce este apercepţia kantiană

Apercepţia, la Kant, reprezintă percepţia mea, a Eului meu cu reprezentarea „Eu sunt”. Ea prezintă diverse aspecte, unele dintre ele implicite la Kant, dar pe care vom încerca să le devoalăm.

În primul rând, apare o percepţie sensibilă a Eu-lui ca entitate în Lume.

Dacă ar fi numai atât, atunci Intelectul ar proceda ca de obicei, făcând din ea un concept într-o subiectivitate spaţio-temporală transcendentală şi etc. Numai că lucrurile nu se întâmplă numai atât. Kant observă că, simultan, apare undeva şi reprezentarea „Eu ştiu că sunt” fără a mai avea la bază o percepţie sensibilă. Ceea ce naşte imediat întrebarea: unde, în ce areal şi în ce spaţio-temporalitate se întâmplă acest lucru? Kant nu răspunde la această întrebare, ci justifică lucrurile altfel. Iată justificarea confuză a apercepţiei pure în stil kantian.

„Judecata: eu gândesc trebuie să poată însoţi toate reprezentările mele; căci altfel ar fi reprezentat in mine ceva care nu ar putea fi de loc gândit, ceea ce este totuna cu a spune că reprezentarea ar fi imposibilă, sau, cel puţin pentru mine, ar fi nimic. […] Reprezentarea care poate fi dată anterior oricărei gândiri se numeşte intuiţie. Prin urmare, tot diversul intuiţiei are un raport necesar cu eu gândesc, in acelaşi subiect in care se întâlneşte acest lucru. Dar această reprezentare este un act al spontaneităţii [adică ceva de la sine înţeles, aprioric, despre care nu e necesar să ne întrebăm «de unde vine» G.M.], adică nu poate fi considerată ca aparţinând sensibilităţii. Eu o numesc apercepţie pură, pentru a o distinge de apercepţia empirică,sau şi apercepţie originară, deoarece ea este acea conştiinţă de sine care, producând reprezentarea eu gândesc, trebuie să poată însoţi pe toate celelalte şi care, fiind una şi aceeaşi în orice conştiinţă, nu mai poate fi precedată de niciuna” (Kant, 1969: 127-8).

Prin urmare, fără o analiză extrem de detaliată, putem să arătăm cele ce urmează.

Făcând abstracţie de spaţio-temporalitatea subiectivă kantiană, această apercepţie pură se oferă direct Intelectului de nici unde.

Totuşi, faptul că el, Kant, inventează un nou apriorism pentru apariţia lui „eu gândesc” ca reprezentare a unei „percepţii pure”, ea nu se poate desfăşura în nici un alt topos decât în cel al spaţio-temporalităţii (subiective) apriorice definită de Kant.

Mai departe, conform reprezentării „Eu sunt” ca rezultat al unei percepţii sensibile obişnuite, apriorice şi ea, acum pare să apară un nou „apriorism” al unei „apercepţii pure”, diferită de cea sensibilă care ar putea oferi material de lucru Intelectului.

Acum apare, mai întâi, o confuzie între „apriorisme”: care este mai „apriorică” dintre ele? Pentru că apriorismul ridică problema primordialităţii. Ori, în acord cu succesiunea timpului din spaţio-temporalitatea (subiectivă) kantiană, nimic nu poate apărea simultan în spaţialitatea respectivă, ci numai secvenţial.

Să trecem mai departe. Să presupunem că de undeva, din neant, prin intuiţie (care se defineşte ca „Reprezentare care poate fi dată anterior oricărei gândiri” şi deoarece „diversul intuiţiei are un raport necesar cu eu gândesc”), Intelectului i se serveşte o reprezentare „eu gândesc”. Va putea el să înceapă să lucreze? Răspunsul este Da! Pentru că Intelectul poate lucra şi cu concepte vide, numite „nous” care nu sunt servite de Sensibil pe baza unor percepţii gen „fenomen”, care au la bază percepţia de suprafaţă, pe bază de predicaţii, a unor Lucruri în sine.

Atunci intrăm însă într-o posibilă antinomie a Logicii transcendentale kantiene, deoarece, în ultimă instanţă, sau este vorba de un nou Lucru în sine care, până acum nu fusese luat în considerare şi atunci „eu gândesc” ca nou fenomen ar intra, de acum în sarcina Sensibilului care să-i determine identitatea superficială prin predicaţii, lucru care, pentru „eu gândesc”, nu se realizează şi nu poate fi realizat, pentru că nu-i putem determina unele dintre atributele: culoare, gustul, pipăitul, etc. al celor cinci simţuri comune; sau „eu gândesc” intră în categoria lucrurilor gen Infinit, Divinitate, Transcendent absolut care nu pot fi definite în nici un fel şi atunci, conform lui Kant, despre ele nu se poate discuta într-un discurs filosofic (Manolescu, 2018), deoarece intrăm pe alt mod de cunoaştere: poetic sau teologic.

 În fine, ne-a mai rămas o ipoteză: să presupunem că „Eu gândesc (că sunt)” ar fi o judecată sintetică apriorică”. În acest caz, ea ar deveni un fenomen perceptibil în cadrul Sensibilului şi intrăm din nou într-o încurcătură deja menţionată. Ceea ce îi oferă lui Schopenhauer observaţia cum că astfel Kant „introduce gândirea în planul intuiţiei (empirice)” (Schopenhauer, 2012: 420).

Toate cele de mai sus, dar şi altele îl fac pe Mihai Drăgănescu să conchidă (Drăgănescu, 1979: 30):

„A recunoaşte [precum Kant] că la origine apercepţia este empirică, dar a spune că este, în acelaşi timp aprioric (pură) – ca primă conştiinţă pură, independentă de condiţiile percepţiei sensibile comune – nu este de acceptat, Kant este nevoit să ajungă la o asemenea contradicţie datorită separării dintre empiric şi raţionalul pur. Tocmai în apercepţie, în conştiinţa de sine se împotmoleşte[…] întregul sistem al lui Kant.”

Gorun Manolescu este prof. dr. ing. şi membru asociat la Institutul de Inteligenţă Artificială „Mihai Drăgănescu” al Academiei Române. Este autorul unor cărţi din diferite domenii ale cercetării ştiinţifico-filosofice: Abordarea ierar­hic structurată şi informatica (1985), Eseu despre sursele adevăratei cunoaşteri în logica budistă (2006), Dincolo de ironie şi ironism plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo, Fragmentarium (2019) şi a peste 200 de articole ştiinţifice apărute în diverse publicaţii din ţară şi străinătate. Interesul cercetărilor sale se referă la inteligenţa artificială, fenomenologie, epistemologie şi intersecţia dintre cultura occidentală şi cea extrem-orientală. Din 2002, este membru titular al Comitetului Român de Istorie şi Filosofie a Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei Române (CRIFST) şi a fost iniţiatorul, în 2002, al revistei NOEMA (CRIFST) şi redactorul şef al publicaţiei până în 2018, când s-a retras din această funcţie.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.