Filosofia și experiența sensului - Vasile Macoviciuc

Cuvânt înainte

Genericul,,Filosofia și experiența sensului” aduce în unitate, sub semnul unei exigențe logico-metodologice, problematica de bază a unui studiu modern al limbajului, atât într-o abordare lingvistică, semiotică și hermeneutică, cât și în modalitățile determinate în care structurează cunoașterea și acțiunea, experiența umană în genere. Exigența survenită prin «experiența sensului» relevă valențele aplicative ale poziției limbajului într-o perspectivă mai largă, filosofică, așa cum ea condiționează, în varii contexte, tipurile de experiență și pluralitatea formelor de comunicare.

Pe bună dreptate, autorul consideră că „dispersia teoretico-metodologică este, prin tradiție, însoțită de speculația lămuritoare a filosofiei”, dar privită „în imediatitatea socioculturală” își acceptă ,,ca referențial și punct de convergență” tema comunicării, care, prin structură și implicație, generează, în planul filosofic al cuprinderii și resemnificării, interpretări diverse, a căror abordare modernă trebuie să învingă opticile reductive, dominant tehniciste și să releve solidarizarea formelor experienței în funcție de epocă și niveluri istoricește determinate ale culturii și civilizației. Pe acest fond teoretico-metodologic bine organizat și argumentat, autorul tratează problematica experienței sensului în concepții de referință, începând cu fortuna labilis (,,noroc/ destin nestatornic”) a lui D. Cantemir și continuând cu concepții din gândirea modernă și contemporană: Kierkegaard (analiză axată pe conceptele de angoasă și disperare); Fr. Nietzsche (Critica metafizicii și criza sensului); G. Rensi (Absurdul și sensul moralității); A. Camus (Conceptul de absurd); M. Dufrenne (Estetica și ontologia umanului); G. Lukács (Categorii logico-ontologice).

În același context, cu un remarcabil simț al valorii și al nuanței, sunt abordate și alte teme centrale ale studiului modern al limbajului: cuplul categorial Limbă-Vorbire; experiența sensului și hermeneutica; rostul moralității. Volumul realizează astfel o unitate tematică sub semnul experienței sensului într-o abordare filosofică bine informată și riguros argumentată, distingându-se clar planul logico-metodologic și hermeneutic al demersului autorului de tratarea conceptelor și problemelor angajate de teoria modernă a experienței în concepții semnificative, care au făcut epocă în istoria ideilor.

În contextul publicațiilor de până acum (pe teme de actualitate și în abordare modernă teoretico-metodologică) ale autorului, cartea de față ne propune o perspectivă nouă, la nivelul exigențelor actuale ale creației și criticii filosofice, marcând cu spirit de discernământ și nuanță momente ce rămân ca deschidere, perspectivă a cercetării și reflecției.

Așa cum se spune uneori, cartea propune autorul, și volumul de față stă mărturie în acest sens. Bineînțeles, dincolo (sau ,,dincoace”) de împliniri persistă și dificultăți pe care fiecare caută să le depășească, să ajungă la limanul înțelegerii adecvate a problemelor. Poate că ne spune ceva un aforism al lui Grigore C. Moisil (ilustrul nostru profesor de odinioară):,,în matematicile pure cercetătorul face «cum trebuie, ce poate»; în matematicile aplicate, face «ce trebuie, cum poate!»” Mutatis mutandis, ar trebui, poate, să ne situăm pe latura aplicată!

Acad. Alexandru Boboc

Dimitrie Cantemir despre Fortuna labilis 

Fortuna labilis („noroc/destin nestatornic”, „soartă schimbătoare”) este – în Divanul lui Dimitrie Cantemir – nucleul tematic în jurul căruia gravitează o întreagă concepție despre lume și om. Disputa dintre Înțelept și Lume, dintre Suflet și Trup se structurează în jurul precarităților și finitudinii, făcând posibile inițiative și dualități meditative prin care se circumscrie posibila evadare din efemer[ itate] cu inevitabile consecințe morale/etice. Această temă aparține, prin structură ideatică, epocilor de criză, de interregn psiho-socio-cultural; dislocările de lumi și psihologii, noutatea invadatoare, șocurile adaptative, criza de identitate propun/impun un mod de a percepe, pricepe și valoriza lumea, istoria, omul în care se resimte absența, uzura și/sau nostalgia sensului/rostului/rostuirii; devoțiunea umană este necondiționată doar atunci când are boltă simbolică; criza sacrului cultural – în sens general, nu doar religios – este însoțită de  o luciditate temătoare, dispusă la a ceda în fața evidențelor prea plinului de experiență cotidiană. Fugit irreparabile tempus – timpul care se scurge fără milă – provoacă spaime, incertitudini, dezorientare valorică și lamentații inevitabile; rânduiala umană se prezintă – din acest unghi – ca un cimitir de proiecte, o colecție a faptelor supuse în mod fatal ratării și motiv metafizic spre a fi convins de inconsistența celor lumești. Se adaugă omnia mutantur, memento mori, ubi sunt ș.a. În acest larg spectru atitudinal se află numeroase proiecte filosofice antice și moderne cu elaborări elenistice, baroce în secvența medievală, romantice, neoalexandrine ș.a.m.d. Exprimarea cea mai intens polarizată este sintetizată în Vanitas vanitatum, omnia vanitas („Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune”) din Eclesiast. O asemenea judecată de valoare poate fi obținută nu atât pe calea unei speculații detașate, ci prin trecerea la limită a unor intuiții care, prin intensificare și persistență, se impun ca evidențe curente. De altfel, dincolo de expresiile specializate – filosofice sau teologice, acest orizont axiologic – deopotrivă reflexiv și comportamental – caracterizează dintotdeauna mentalul colectiv cotidian, pentru simplul motiv că omul obișnuit este pățit, dependent de o multiplicitate experimentală sufocantă și, cel mai des, în relație cu forțe/energii/stări care îi depășesc puterea de a le înțelege și de a le controla; viața curentă se desfășoară pe fundalul unui gri/cenușiu afectiv, întrucât sunt urmărite scopuri, interese, finalități pragmatice, iar implicarea afectivă excesivă ar fi o piedică în calea satisfacerii trebuințelor presante; inevitabil, ceea ce este cu adevărat important, valoros, rămâne, cumva, în plan secund, chiar secundar; de aceea, se înfiripă o atitudine retractilă, de insatisfacție personală, cu accente fataliste, care nu anulează, totuși, goana după eficiență și ispita hedonistă.

Însăși înțelepciunea de primă instanță are o compoziție specială; proverbele, de pildă, au în primul rând intenții pedagogice și terapeutice, întrucât te atenționează, cu trimiteri precise la anumite segmente factuale, asupra tuturor consecințelor care decurg din faptul că faci sau nu faci ceva anume; acesta este și motivul pentru care au forma unor rețele/pâsle ideatice, însă fără a se articula ca Weltanschauung compact; lumea coruptă și coruptibilă, plină de speranțe și amăgiri/ispite, perisabilă și lipsită de orice consistență, în care omul își descoperă și trebuie să-și asume finitudinea, își caută reperele simbolice prin raportare la paradigme sustrase eroziunii temporale; în fond, se caută ceea ce depășește în absolut toate privințele microuniversul în care totul este vremelnicie, părelnicie, nimicnicie, nemernicie. Aceste sedimentări principiale ne îngăduie să apreciem că – în Divanul – tema Fortuna labilis este întâmpinată de Dimitrie Cantemir atât în prelungirea unor texte și autori creștini, a unei vaste literaturi stoice, cât și a unei înțelepciuni populare străvechi. Marile articulații narative și atitudinale sunt apropiate poemului Viața lumii a lui Miron Costin; cartea lui Cantemir – ne atenționează Virgil Cândea – este o reluare cu alte mijloace a poemului lui Costin; „Cantemir tratează tema cu mijloace mai bogate.” În am  bele cazuri, sentința din Eclesiast îndrumă desfășurarea literară a gândului, însă fără a avea un control total asupra intențiilor analitice și a mesajului final; „Deșertarea deșertărilor și toate deșérte” – traduce Cantemir, în timp ce Miron Costin acceptă expresia ca motto urmat de interogații semnificative: „Fum și umbră sînt toate visuri și părére/Ce nu petrece lumea și în ce nu-i cădére?/Spuma mării și nor suptů cer trecătoriu,/ Ce e în lume să nu aibă nume muritoriů?”

Ecourile biblice au, la Dimitrie Cantemir, forța unui verdict în chiar punctul de pornire al scenariului dialogal: „Adevărat precum plăzmuirea lui Dumnădzău să fii, știu și crez. Așijdirea, grădină plină de flori. Numai eu – precît pricep – florile tale iară curund veștedzitoare, cădzătoare și în nemică întorcătoare; și pomii și poamele pomilor tăi – mă tem să nu, ca pomul cel ce Dumnădzău au poruncit lui Adam a nu mînca, să fie și porunca Dumnădzăului și a ziditoriului său călcînd, au mîncat și cu moarte au murit. Iară avuțiile vistériului tău, nestătătoare; petrécerea ta cu oamenii și oamenii cu tine, deșertare și amăgială iaste. Iară pentru a anilor vechime cîtă ai, mult mă mir: atîta cît ești de amăgitoare, mincinoasă și șugubață, cum te Dumnădzău rabdă și nu te, cu un cias mai înainte, prăpădéște?” Sau în formule mult mai aspre: „Vădz frumuséțele și podoaba ta, ca iarba și ca floarea ierbii; bunurile tale în mînule tălharilor și în dintele moliilor; desfătările tale: pulbere și fum, carele cu mare grosime în aer să înalță și, îndată rășchirîndu-să, ca cînd n-ar hi fost să fac.” O    întreagă cavalcadă retorică mărturisește această deșertăciune: „Lume măgulitoare”, „nesățioasă de a uciderea ale oamenilor suflete, lume!”; „Ah, lume lingușitoare, cum te spre a mea amăgire lingușești!”; „Precum temniță să fii socotiia”; „Latrătoare și de minciuni spuitoare ești!”; „Ah, fățarnică și pulbere ce ești, lume!”; „O, cursă și laț prin întunérec întins.”; „A ta otravă, gustul îndulcind, adecă pohtele trupului plăcînd, sufletul omori și otrăvești.” Întrucât aceste verdicte sunt asumate de Înțelept în arena dialogului cu Lumea, nu este lipsită de interes referința, fie și sumară, la alte convingeri cantemirene: „Înțelepții precum de laudele lumii fug, așé pentru ca lumea de buni să-i laude, înțelepți a să face s-au nevoit”; „Singură înțelepciunea firii pre toți învață”; prin urmare, doar „firianul firii a urma să cade”. Acestor argumente pustiitoare li se propun spre judecare firave realități, precum cele în care Lumea mărturisește că este dreaptă și distribuie dreptatea: „eu oricîte am în mine cuprinse, pe toate ca pe niște fii le țiiu, și precum un părinte carele are mulți fii și le împarte avuțiia și bunurile sale și dintru dînșii tîmplîndu-să vreunuia a muri și a celuia avuție iarăși fraților mortului și fiilor lui o împarte, așé fac și eu. [...] Schiptrul lui altuia l-am dat; avuțiile și bunurile lui cărora n-au silit să le cîștige am împărțit; puterile și strășniciile lui cu patru scînduri în a pămîntului pîntece li-am legat; caii și carăle lui pre cîmpuri li-am fărîmat, călăreții lui, pe dialuri și pedestrașii lui, pe șăsuri, hulturii și alte a ceriului paseri i-au mîncat; armele lor rugina li-au topit; cetățile lui alții li-au fărîmat și li-au cu pămîntul alăturat; șanțurile lor s-au împlut cu gunoiu și zimții cei frumoși de pustiitate s-au răsipit; dobitoacele lui, masă întinsă jiganiilor li-am făcut; gardurile viilor lui, focului și strugurii lor, de piciorul strein s-au călcat, livedzile și pomii lor cei cu roadă dulce de toată săcurea și de toată mîna carea n-au răzsădit s-au tăiat; țiitorile lui céle iscusite curve cetății li-am făcut; florile grădinilor lui, dégetele streine li‑au cules și nasul celui necunoscut li-au mirosit; palaturile lui sălașe boaghelor și puhacelor li‑am premenit. Iată dară că aceasta iaste dreptate: ca cu toții, toate ale méle daruri să moșteniască și să stăpîniască”.

O asemenea reciclare a nestatorniciei ordinii profane, a arbitrarietății schimbărilor și a fragilității rânduielilor omenești nu poate fi luată în serios atunci când oponentul – Înțeleptul – pledează pentru o transcendere sistematică în plan existențial. O oarecare relevanță și un început de convingere se află, de pildă, în justificarea gustului pentru bogăție: „Cu avuțiia poți zidi besérici, mănăstiri, fîntîni, poduri; cu avuțiia poți scoate robi, a plăti datornici; cu avuțiia poți a milui, a întări pe cei slabi”. Însă motivul ubi sunt? (unde sunt?) – derivat din Fortuna labilis    dezlănțuie o retorică irezistibilă/sufocantă: „Ce s-au făcut împărații persilor cei mari, minunați și vestiți? Unde iaste Chiros și Crisors? Unde iaste Xerxis și Artaxerxis, aceștia carii în loc de Dumnădzău să socotiia și mai putérnici decît toți oamenii lumii să ținea până într-atîta cît și cu luciul mării și cu valurile furtunii ei vrea să stăpîniască, oamenilor săi poruncind ca să bată marea cu toiage și să o puie în obedzi, căci i‑au stricat podul cel ce preste mare făcusă la bogazul de la Hersonisos (care loc să chiamă acmu Bogaz-Hisari) și alte multe lucruri de vîrtute ci-au arătat? Unde iaste Alexandru marele, Machidonianul, carele nu pentru mărimea statului, ce pentru mari și minunate războaie și a multe țări biruință «marele» să numéște? [...] Unde iaste Constantin marele, ziditoriul Țarigradului? Unde iaste Iustiniian [...] Unde iaste Dioclitiian, Maximiian și Iuliian, tiranii cei putérnici și mari? Unde iaste Theodosie cel Mare și Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasilie Machidon și cu fiiul său Leon Sofos [...]? Unde sînt împărații Romii [...]? Unde iaste Romilos, ziditoriul ei, și alții până la Chesariu Avgust, căruia toate părțile i s-au închinat? [...] Unde sînt moșii, strămoșii noștri, unde sînt frații, priiatinii noștri, cu carii ieri-alaltaieri aveam împreunare și într-un loc petrécere, carii acmu din mijlocul nostru periră și acmu să pare că n-au mai nice odănăoară fost? Acmu dară, pentru aceștia adevărat și fără înșelăciune să-mi spui, în ce chip și în ce féliu s‑au petrecut?” În „lumea aceasta [...] trecătoare și nestătătoare”, este evident că „tălharii trupul, iară lumea sufletul ucide” și, întrucât „un atom dincéle multe altă ceva mai mult nu ești”, „omul cu Dumnădzău pace și învoință să aibă”.  

Vasile MACOVICIUC (n. 1950), poet, eseist. Licențiat al Facultății de Filosofie, Universitatea București (1973). Doctor în Filosofie din 1987. Profesor universitar la Catedra de Filosofie din Academia de Studii Economice din București. Profesor emerit din 2017. Pentru activitatea didactică i s-au acordat Diploma de Excelență profesională „Virgil Madgearu”(2006) și titlul de „Profesor Bologna”(2010). Cercetător asociat în cadrul Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”, Academia Română (din iulie 2010).

Este preocupat de autori, orientări și teme din filosofia contemporană, mai ales din perspectiva contribuțiilor la ontologia umanului. Membru al Societății Scriitorilor Bucovineni (din 2006) și al Uniunii Scriitorilor din România (din 2020). A publicat și coordonat numeroase studii de specialitate. A debutat în Luceafărul (1971), cu pseudonimul Vasile M. Codri. Debutul editorial: în 1994, Colecția „Akademos” a Editurii Didactice și Pedagogice, coordonată de Irina Petraș. A publicat eseuri, recenzii, cronici literare, articole pe teme de filosofie, cultură, artă în Luceafărul, Contemporanul, SLAST, Viitorul românesc, Națiunea, Alternative, Zig-zag ș.a. și poezie în Bucovina literară, Hyperion, Ateneu, Literatorul, Mișcarea literară, Vatra veche, Târnava, Antares, Aisberg ș.a. A fost inclus în numeroase antologii.

OPERA:

Poezii: Versuri pentru caii sălbatici (1994); Raft cu insomnii (1995); Metafizică supt degetul mic (1996); Viață la Post-restant [ori_ana.d.ao.ranj.ro] (2005); Azilul de aripi (2005); Deschiderea pleoapei (2005); Rondeluri pentru caii sălbatici (2006); Poeme de-o clipă (2015); Calea florii de cireș [33 probe de muțenie poetică] (2015); Sonetele Orianei (2017); Filosofie: Ispitele fericirii (1995); Inițiere în filosofia contemporană (1999, 2000); Filosofie. Tematizări contemporane (2010) Filosofia și experiența sensului (2015); ș.a.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.