Fenomenul și nimicul I. Proiectul fenomenologic – concept și aplicații – Viorel Cernica

Categoria: emblematic Europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Prof. univ. dr. Viorel Cernica demonstrează – în acest volum – modul în care fenomenologia exprimă posibilitatea infinită a actului filosofic de a zăbovi în ființa sa.

Lucrarea descrie semnificația fenomenologiei și regula despre începutul fenomenologic și meontologic al filosofiei, din perspectiva filos. Viorel Cernica.

Filosofia (din greaca antică: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de înțelepciune”) este studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj.
Fenomenologia (din limba greacă: phainómenon și logos = studiul fenomenelor) este un curent filosofic din secolul al XX-lea, care încearcă să descrie structura experienței – așa cum este reprezentată în conștiință – nu ca fapte, ci ca esență a lucrurilor (eidos), fără să apeleze la teorii sau la metodele altor discipline, cum ar fi științele naturii.

Conceptul de fenomenologie apare mai întâi la Hegel, care în 1807 a publicat lucrarea „Phänomenologie des Geistes” (Fenomenologia spiritului). Fenomenologia modernă își are rădăcinile în psihologia descriptivă a lui Franz Brentano și se bazează în mare măsură pe concepțiile lui Husserl, expuse mai ales în opera sa capitală, „Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie” (Idei pentru o fenomenologie pură și pentru o filosofie fenomenologică, 1913).

Fenomenologia a fost mai departe dezvoltată de Martin Heidegger în Germania și de Maurice Merleau-Ponty și Jean-Paul Sartre în Franța, ceea ce a dus la apariția existențialismului.

Fenomenologia în concepția lui Husserl se poate defini ca o metodă științifică de gândire transcendentală, prin care să se ajungă la structurile universale ale experienței. Husserl se bazează pe principiul de intenționalitate emis de Franz Brentano, care afirmă că particularitatea conștiinței constă în faptul că este totdeauna conștiința a ceva. Se ajunge la diferența între noetic, ceea ce ține de actele conștiinței (a crede, a voi, a iubi...) și noematic, ceea ce apare în urma actului noetic (ceea ce este crezut, voit, iubit...).

Fenomenologii ilustrează, astfel, dorința lor de a înțelege fenomenele în expresia lor pură prin fundamentarea relațiilor intenționale. Husserl spera ca prin această metodă să elibereze filosofia de „criza de gândire”, care caracteriza începutul secolului al XX-lea.

INTRODUCERE

Lucrarea de față este proiectată ca o introducere în studiul filosofiei; autorul însă a țintit, de asemenea, să scoată la iveală o cale posibilă de filosofare sau de reconstrucție filosofică. Titlul lucrării conține o indicație în privința acestei căi: este vorba de calea fenomenologică. Așadar, nu vom încerca aici o introducere în fenomenologie, cât o introducere în filosofie pe calea fenomenologiei. Tocmai pentru că există un asemenea scop, va trebui să elucidăm statutul metodologic și, desigur, pe cel sistematic (aporetic) ale fenomenologiei. Orizontul discursului este structurat de ideea fenomenologiei ca act ce deschide filosofarea, ce face posibilă reconstrucția filosofică. (În contextul de față, „filosofarea” și „reconstrucția filosofică” sunt termeni sinonimi.) Prin fenomenologie (ca rostire despre fenomen) obținem o „locuire” (poziționare) din care poate porni filosofarea. Într-un fel, orice filosofie este, în începutul său, fenomenologie. Care este temeiul puterii fenomenologiei de a institui actul filosofic? Ce constituție are actul de filosofare, în începutul său, pentru ca el să fie „fenomenologic”? Ce susținere avem pentru ideea începutului fenomenologic al filosofiei, dincolo de argumente, în spațiul conștiinței filosofice proprii gândirii moderne? Iată întrebări ce susțin discursul de față.

Titlul lucrării se referă indirect la fenomenologie; direct este vizat „proiectul fenomenologic”. Nu vom putea însă elucida problemele instituirii proiectului fenomenologic, ale structurii și prezenței sale în „istoria” gândirii, înainte de a ne lămuri în privința aporeticii fenomenologiei. Tocmai de aceea lucrarea poate fi socotită și ca o introducere în fenomenologie. Vom lucra însă nu cu înțelesul „tehnic”, restrâns, al acestui termen, ci cu unul mai larg, care să ne îngăduie să cuprindem în orizontul său însuși actul filosofării, mai cu seamă condițiile care îl fac posibil. Un asemenea proiect pare a avea o nuanță „critică”, în sens kantian; căci va trebui să dezvăluim condițiile de posibilitate ale actului filosofării. Nu vom face însă „filosofie critică” în strict sens kantian, dar vom face „critică” în sens de înaintare către temeiul actului de filosofare, sesizând continuu limitele conștiinței noastre în punerea întrebării filosofice.

De altminteri, într-o bună parte a acestei lucrări ne vom ocupa de problema trecerii conștiinței de la exercițiul său ca simț comun la acela filosofic; nu este vorba despre o simplă trecere, despre părăsirea unui obiect și adoptarea altuia, cât despre o convertire a conștiinței, act care o va trece în alt orizont: aceleași lucruri pe care ea le-a avut ca obiect înainte devin elementele unui topos cu alte dimensiuni decât cel anterior.

Filosofia apare ca o sumă de întrebări despre lucruri comune, adică despre lucruri neproblematice pentru simțul nostru comun. Fiecare filosofie pare a se închide într-un corpus de cunoștințe. Dar este ascunsă, pentru cei care privesc în acest chip filosofia, calea prin care au fost deschise problemele ce au condus la acele cunoștințe. Prețuirea peste măsură a cunoștinței, atunci când este vorba despre filosofie, ține de îndreptarea conștiinței către obiect, ca operație originară a sa, dar și de o anume proprietate căpătată, în exercițiul său, de conștiința omenească: aplecarea sa către comoditate, tradusă, paradoxal, în pornirea nestăpânită către achiziționarea de cunoștințe și prețuirea acestora în funcție de posibilitățile lor de folosire, utilitatea fiind valoarea dominantă, cea care pune sub reguli spațiul cunoașterii.

Dar fiecare filosofie pornește dintr-o întrebare și fiecare are o cale de convertire a conștiinței, de trecere a acesteia de la condiția sa de simț comun la aceea de conștiință filosofică. Nu trebuie nici măcar să ne închipuim că, în exercițiul său filosofic, conștiința noastră funcționează în regim de simț comun, conferind, necondiționat, evidență și obiectivitate „lucrurilor exterioare”. Dar dacă se petrece această trecere, atunci ne putem întreba: Care este calea prin care conștiința înfăptuiește saltul de la simțul comun la interogația filosofică? Este vorba despre o dinamică proprie sau despre intervenția unei „puteri” exterioare care o constrânge, de fapt, să facă acest salt? Originaritatea actului de convertire este mai profundă decât orice operație filosofică. De asemenea, asupra sa pare să existe o poziție comună a celor profesionalizați în domeniile filosofiei; cei ce „lucrează” filosofic știu că nu le este de folos conștiința neîntrebătoare, adică simțul comun. Originaritatea acestui act probează, în plus, faptul că filosofia nu este contemplare (theoria) din primul său moment, ci este eveniment, „survenire”, rupere a zăgazurilor evidenței sensibile.

De asemenea, orice filosofie include în structura sa o anume indicație practică privind, cum spunea Platon, pregătirea pentru moarte. Nu este vorba, desigur, despre vreo practică de evaziune din imediat, despre o tehnică mistică ce cuprinde reguli stricte; filosofia vizează evaziunea, dar din chingile simțului comun, și, de asemenea, ea are legătură cu mistica, dar nu printr-o tehnică anume, ci prin consecința exercițiului conștiinței filosofice: aruncarea către absolut. Indicația practică reprezintă tocmai chipul (aspectul) cel mai ascuns al filosofiei, dar, totodată, dovada „utilității” sale. Dacă filosofia ne pregătește pentru moarte, cum aprecia Platon – și, înaintea sa, Socrate –, atunci ea, de fapt, ne pregătește pentru viață. Căci faptul de a suporta gândul morții aparține vieții, iar conștiința firescului morții, a acceptării ei cu seninătate, se integrează vieții. Tocmai această situație existențială, proprie celui care se pregătește pentru moarte prin filosofie, convins fiind că filosofia este calea potrivită pentru o astfel de pregătire, pune viața într-o ordine, îi determină relieful. Lumea este, pentru cel „pregătit pentru moarte”, într-o altă structură, chiar într-o altă stare, cu o altă lumină, decât pentru cel nepregătit. Este greu să dezvăluim indicația practică a unei filosofii – acesta fiind aspectul ei cel mai ascuns – dar trebuie să o așteptăm cu nădejdea că se va arăta, să o căutăm chiar, pentru că „teoria”, ceea ce se vede ca punere în formă a cunoștințelor, nu este singurul fapt din orizontul filosofiei. Mai mult, teoria însăși este expresia parcurgerii căii către sine de către filosof, în fond, a lămuririi sale în privința rostului propriei existențe. Filosofia este un discurs reflexiv, adică referitor la cel ce îl desfășoară, având sensul pregătirii acestuia pentru sfârșitul vieții sale. Tocmai de aceea filosofia are o relație intimă cu nimicul, fiind, în începutul său, nu doar fenomenologie, ci și meontologie (me-onta (gr.) = ne-ființe). Filosofia experimentează spațiul celui-ce-nu-se-află-printre-lucruri, iar chipul acestei experimentări, cu semnele cunoștințelor pe el, este mai vizibil decât cel al indicației practice privind pregătirea pentru moarte.

...

ÎNCHEIERE

Lucrarea de față poate fi socotită o încercare de regândire a statutului fenomenologiei. Totuși, autorul a țintit doar să re-instituie semantica termenului „fenomenologie”, în așa fel încât să fie deschisă o cale către ceea ce este filosofia însăși. De ce tocmai pornind de la fenomenologie am putea reîntâlni filosofia? Ce anume ne îngăduie să nădăjduim la o astfel de deschidere? Iată întrebări care rezultă din demersurile puse la cale în această lucrare, întrebări ce au întreținut tonusul discursului. Așadar, nu mi-am propus să demonstrez ceva anume: o idee, un gând etc. Am urmat un semn: fenomenologia nu poate fi indiferentă față de tentația deschiderii unei căi filosofice (care este calea către topos-ul originar al filosofiei), de vreme ce ea rostește despre fenomen, adică tocmai despre cel aflat ca atare în fața mea, înfățișat mie și, totodată, despre mine, cel deschis către el. Dar acest dat din fața mea este „cel-ce-se-arată-pe-sine-ca-sine-însuși” (Heidegger) întreg? Se află el cu totul lui în această ipostază a sa care îmi este accesibilă mie direct? Nu ascunde el totuși ceva, poate chiar acel ceva care îl face să fie astfel, să semene cu un dat? Deține el, ca apariție, puterea de a se arăta că este și așa cum este? Întrebările acestea nu pot fi desprinse de un orizont care s-a deschis prin chiar formularea gândurilor: orizontul logos-ului, al rostirii (esențiale), al cuvântului rostitor. A rosti despre fenomen înseamnă a-l deipostazia pe acesta, adică a-l scoate din condiția datum-ului pentru a-l reînnoi cu propria-i ființă, ascunsă inițial. Dar înseamnă, totodată, a-l nega: a nu-i lega soarta de apariția sa. Primul sens este însăși fenomenologia; cel de-al doilea este meontologia.

Atâta vreme cât interesul celui care vorbește este de a înțelege lucrurile, fenomenologia are o șansă; la fel și meontologia; iar prin ele, prinde ființă filosofia. Și despre ce am putea vorbi cu sens, dacă nu doar despre „lucruri”, adică despre ceea ce ne este dat direct, fără intermedieri, în fața noastră? Numai că rostirea nu se oprește la suprafața văzută a „lucrurilor”; ea țintește dincolo de apariție, trimițând rostitorul înspre un loc în care capătă chip un demers ale cărui cumpăniri cer prietenia înțelepciunii. Toți filosofii despre care am vorbit au făcut acest experiment al rostirii despre „lucruri” întru prietenia înțelepciunii.

Din acest demers au rezultat proiecte filosofice – de fapt, filosofia reprezintă spațiul în care proiecția lucrului în limbă devine rostire – ale căror dominante, totdeauna rezultate printr-o proiecție originală a lucrului în limbă, sunt aceleași: positum-ul și fenomenul, conștiința comună și conștiința filosofică, atitudinea naturală și atitudinea fenomenologică. Faptul că am așezat alături filosofi atât de deosebiți capătă acum un fundament și, prin urmare, îndreptățire.

Deschide și B.P. Hasdeu spațiul atât de tăinuit al filosofiei? Pune el în rostire o proiecție a lucrului? A da seama de un astfel de experiment – în cazul în care el chiar a avut loc – nu înseamnă, în primul rând, a-l lua pe Hasdeu numai în sensul conștiinței sale filosofice sau în cel al tradiției legate de interpretarea operei sale. Oricum, nu putem formula răspunsuri tranșante la întrebările acestea, altfel decât activând un model de interpretare potrivit; și aceasta s-a încercat în lucrarea de față. Ceea ce putem ști despre un posibil proiect filosofic dinlăuntrul operei lui Hasdeu poate fi susținut numai pe descoperirea unui sens al acestuia în condiția de‑acum a așteptărilor noastre „culturale”, ceea ce presupune un angajament hermeneutic. Apoi, nu cred că trebuie să excludem din zona semnificativă a interpretării filosofice anumiți autori sau anumite texte doar pentru că tradiția a transmis o anumită evaluare a lor. Orice text este proaspăt atunci când către el se îndreaptă un gând „hermeneutic”.

A scoate la iveală relieful topos-ului originar al filosofiei înseamnă a rosti despre fenomen, dar în așa fel încât să capete prezență aparența fenomenală. De fapt, tocmai trecerea acesteia în cuvânt aruncă o șansă filosofiei înseși. Iar a izbuti într-o astfel de încercare înseamnă a lucra în matricea meontologiei. Prin dezvăluirea aparenței fenomenale însăși apariția fenomenală se înviorează, destăinuindu-se cu mai mult spor rostirii. Fenomenul însuși se împlinește, abia acum fiind cel ce se arată pe sine ca sine însuși. Împlinirea fenomenului în rostire este fenomenologia. Poate trăi filosofia dincolo de fenomenologie și meontologie? Poate, desigur, dar numai dincolo de fenomenologia și meontologia croite aici. Căci ceea ce s-a petrecut în această lucrare este doar gestul unui om care a zăbovit, înfrigurat, pe marginea unei lumini tocmai când aceasta cădea, dezinvolt, peste trunchiul unui lucru ce refuza să se arate doar pe sine și-și dezgolea rădăcinile. Am ajuns la metaforă. Putem să ne minunăm mai bine, nefolosind-o?      

Viorel Cernica (n. 1957) este un filosof român, profesor de filosofie, cercetător afiliat al Academiei Române, eseist și poet.

Între anii 1981 și 1985 a urmat studii de filosofie la Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea din București, încheiate în iunie 1985 cu lucrarea Direcții de abordare a problematicii silogistice. Contribuții românești în silogistică.

În 1994 a început studiile doctorale de filosofie la Academia Română, Institutul de Filosofie, finalizate în aprilie 1999 cu teza de doctorat Personalismul energetic și proiectul antropologic kantian.

În anul 1994 a devenit cercetător la Academia Română, Institutul de Filosofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru”, iar în 2007 a ajuns conferențiar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București.

În 2015 a devenit conducător de doctorate în domeniul filosofiei, cu teza History of Philosophy, Phenomenology of Judgment, Hermeneutics of Culture: Concepts, Methodologies, Applications.

În prezent este profesor universitar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București și profesor asociat la Universitatea Politehnică din București.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.